În prima parte a anilor ’70 am avut două întâlniri directe cu mecanismul Securității. Prima a început cu promisiunea unei burse PNUD și cu refuzul meu de a colabora. A doua a pornit dintr-o călătorie la Timișoara și din încercarea, rămasă fără rezultat, de a ajunge la Cheile Nerei. Mult mai târziu aveam să aflu că ambele episoade fuseseră consemnate.

În anul 1972, programul PNUD se apropia de final, iar fondurile pentru bursele de specializare în străinătate se epuizau. De la noi, din catedră, plecaseră la bursă toți cei care făceau parte din catedră la momentul înființării ei, în octombrie 1969. Cei sosiți apoi în catedră nu fuseseră, pe bună dreptate, planificați să aibă o bursă. Printre ei eram și eu, angajat în catedră în martie 1970. Apoi, au mai venit câțiva absolvenți de la Facultatea de Electronică, iar în septembrie 1972, o tânără absolventă, șefă de promoție a primei serii de „calculatoriști”, Florica M. În fine, mai erau câțiva ingineri de la Centrul de Calcul al Politehnicii, care ținea administrativ de catedra noastră. Toți aceștia nu beneficiaseră de burse, iar conducerea catedrei a încercat să-i planifice pentru stagii mai scurte, deoarece bugetul devenea din ce în ce mai restrâns. Unii dintre ei au reușit să plece la burse de trei luni. Eu, însă, nu.

Spre sfârșitul anului, văzând că plecau în străinătate și colegi mai tineri decât mine, absolvenți recenți de facultate, m-am adresat șefului catedrei, profesorul M.P., ca să aflu dacă sunt sau nu planificat pentru o bursă. Profesorul m-a privit lung și, zâmbind în stilul lui ușor sarcastic, îmi spuse: — L., dacă te-aș propune pentru o bursă de specializare, mi se va spune că dumneata, ca absolvent al Facultății de Matematică, ești deja „super-specializat”.

În fața unui astfel de cinism, am rămas fără cuvinte. În fine, după un timp, aflu că sunt pe o listă de trei candidați la burse. În afară de mine, pe listă mai erau colega Florica și șeful Centrului de Calcul, N.P. Nu știam la ce universitate urma să aibă loc bursa, dar mă simțeam satisfăcut că, oricum, dreptatea s-a făcut.

Într-o seară, primesc un telefon acasă. Răspund, și o voce bărbătească se recomandă:

— Bună seara, sunt locotenent-major X. Aș vrea să vorbesc cu tovarășul profesor.

— Sunt eu. Despre ce este vorba? răspund, simțind un fir de teamă strecurându-se în suflet.

— Doresc să vă vorbesc personal, răspunse X.

— Putem să ne vedem la facultate în una din zilele următoare? încerc eu să preiau controlul conversației.

— Vă aștept acum, în colțul străzii, în fața Alimentarei, răspunse X implacabil.

— Așteptați câteva minute să mă îmbrac, răspunsei supus.

La colțul străzii mă aștepta un bărbat de vreo 35 de ani, îmbrăcat civil. Îmi ieși în întâmpinare zâmbind – dovadă că mă cunoștea. Mi-a fost clar imediat că era un angajat al Securității, chiar înainte să se prezinte oficial. Îmi propuse să ne plimbăm și să vorbim. După câteva schimburi de politețuri, intră direct în subiect:

— Știu că urmează să plecați cu o bursă în străinătate. Știți la ce universitate?

— Nu mi s-a spus. De altfel, oficial nu am primit nicio înștiințare în acest sens, răspund.

— Veți afla curând. Tocmai despre această bursă doream să discutăm, spuse pe un ton grav, adăugând: Toți colegii dumneavoastră au fost plecați la cel puțin o bursă. Acum este rândul dumneavoastră să le urmați calea.

I-am mulțumit pentru apreciere, dar am înțeles repede că nu era o recunoaștere a meritelor, ci o invitație mascată de a proceda ca „ceilalți”.

— Veți vedea locuri noi, veți avea multe de învățat, veți participa la proiecte, exact ca și colegii dumneavoastră, continuă X. Dădui afirmativ din cap, fără să înțeleg exact unde voia să ajungă.

— Veți avea acces la o mulțime de documente și tehnologii noi, unele chiar secrete, pe care colegii străini vi le vor pune la dispoziție. Multe dintre acestea pot interesa și țara dumneavoastră.

— Vă dați seama că orice informație utilă pentru țară pe care o primesc oficial de la colegi sau autorități, o voi aduce acasă, așa cum probabil au făcut și colegii mei, îi răspund, prefăcându-mă că nu înțeleg.

— Nu despre asemenea informații este vorba, ci despre cele secrete, cu care veți intra în contact cu sau fără cunoștința colegilor, spuse X, dezvăluind motivul real al întrevederii.

Puteam răspunde evaziv, dar acel spirit donquijotesc care mă apucă uneori în situații-limită m-a făcut să reacționez tranșant:

— Tovarășe X, dacă vreți să îmi propuneți să devin spion, vă asigur că nu mă interesează această meserie. Eu am învățat pentru altceva.

După o pauză, adăugai, îndulcind tonul:

— Și oricum, nu cred că aș avea talent pentru asta.

Văzându-i ochii larg deschiși de uimire, adăugai:

— Așa cum v-am spus, voi învăța cât pot de bine ce mi se va cere în timpul bursei, voi aduce tot ce e util în țară. Mi-e clar că statul face un efort să mă trimită, și e normal să-i restitui încrederea. Dar vă rog, nu mă puneți să spionez, nu e genul de activitate la care mă pricep.

— Înțeleg. Voi raporta decizia dumneavoastră. Dar, à propos, mai sunt și alți colegi pe listă. De exemplu, îl cunoașteți pe N.P.?

— Da, îl cunosc de mulți ani. Am fost colegi de liceu, apoi de facultate, acum și de serviciu. Ne simpatizăm, dar nu suntem prieteni.

— Cu atât mai bine. Cum se comportă în societate? Spune bancuri politice? Complotează împotriva partidului? Știți că nu e nici membru de partid...

— Tovarășe X, cât îl cunosc eu, nu l-am auzit spunând bancuri politice. Ale lui, puține câte sunt, sunt mai degrabă porcoase, zic eu, încercând să destind atmosfera.

Îmi răsunau însă în urechi bancurile politice pe care N.P. le spunea cu voce tare chiar la mine în birou.

— Rugămintea mea e să verificați loialitatea tovarășului N.P. față de guvern și stat. Vă voi mai telefona în zilele următoare pentru noutăți, adăugă la despărțire, strângându-mi mâna cu nădejde.

— Dar ce noutăți? V-am spus tot ce era de spus. Nu am cum să vă ajut, i-am răspuns agasat.

— Vom vedea atunci, spuse X cu un zâmbet șiret.

După vreo zece zile, același telefon, la aceeași oră, aceeași întâlnire, aceeași plimbare, aceleași întrebări, aceleași răspunsuri. Am încercat să-i spun că duc o viață retrasă, nu socializez cu colegii din catedră. Nimic de făcut:

— Vă voi telefona pentru noutăți în zilele următoare, repetă X la despărțire.

Perspectiva unor întâlniri regulate cu securistul-șef al Politehnicii mă teroriza zi și noapte. Crezusem că lumea lor era departe de mine. O știam, vag, dar o ignoram. Acum, în contact direct, nu voiam decât să fiu lăsat în pace. Nu mai doream să plec în străinătate, știam că aceasta va fi pedeapsa pentru refuzul de a colabora. Am decis să acționez. Neavând pe cineva dintre cunoștințe care să mă ajute, m-am adresat pe linie ierarhică șefului meu, M.P., care era și secretarul de partid. Am început să-i povestesc, dar, la un moment dat, mă întrerupse:

— Dragă, nu vreau să știu nimic. Te rog, nu continua. Mai mult, am uitat ce mi-ai spus. Altfel, în 24 de ore trebuie să scriu un denunț. M.P. era pur și simplu înspăimântat.

— Dar, domnule profesor, dacă nu pot să mă plâng secretarului de partid, cui altcuiva să mă adresez? i-am spus cu un ton aproape plângător.

Părea că a înțeles, dar ridică din umeri și mă concedie. Am plecat și mai abătut. Nu mai aveam pe nimeni care să mă apere de teroristul X. Dar nu era așa.

Seara, primesc un telefon de la M.P.:

— Joi, la ora 17:00, tovarășul Cornel Pacoste te așteaptă în audiență la Centrul Universitar din strada Onești. Pentru mine, acest subiect este închis, mă avertiză.

I-am mulțumit. Vestea mă liniști cât de cât. Știam că Pacoste era prieten bun cu M.P., dar știam și rolul lui în intimidarea studențimii și a cadrelor didactice în manifestările studențești din 1968, care probabil îi înlesni accesul la funcția de prim-secretar al Centrului Universitar.

În sala de așteptare de la Centrul Universitar eram singur. Secretara mă invită în cabinet. Pacoste, un bărbat blond, relativ tânăr, mă aștepta la birou. Mă invită să iau loc și să expun motivul audienței, ca și cum nu ar fi știut nimic. M-a ascultat calm, apoi s-a ridicat, mi-a întins mâna și mi-a spus:

— Tovarășe, fiți fără grijă. De acum înainte, nu vă mai deranjează nimeni.

Și chiar așa a fost. Nimeni din zona opacă a Securității nu m-a mai căutat. Dar nici nu am mai plecat la bursă. Am constatat că în anii următori Cornel Pacoste a avut o carieră strălucitoare în partid și guvern, ca om de încredere al lui Ceaușescu. În această calitate, a avut și un rol important în reprimarea protestelor de la Timișoara, în decembrie 1989. Ca fost prim-secretar al județului Timiș, a fost trimisul special al lui Ceaușescu la Timișoara cu însărcinarea să calmeze situația din oraș, ceea ce însă Pacoste nu a reușit. După Revoluție, Cornel Pacoste a fost condamnat, în 1991, la douăzeci de ani de închisoare pentru complicitate la omor. În 1997, pedeapsa i-a fost redusă la zece ani.

În prima săptămână a lui aprilie 1974, la aproximativ doi ani după episodul cu bursa PNUD, împreună cu mai mulți colegi din catedră am făcut o deplasare la Timișoara, la Institutul Politehnic de acolo (IPT), pentru a participa la o sesiune de comunicări științifice organizată de Aurel Soceneanțu, șeful Centrului de Calcul, și de alți colegi timișoreni. Aveam pregătite două comunicări științifice împreună cu câțiva colegi și studenți, dar deplasarea la Timișoara avea pentru mine și alte obiective. Unul ar fi să mă văd cu Gabi R., prietenul meu din armată, pe care nu-l mai văzusem de câțiva ani și care între timp s-a însurat și avea și un copil. De câte ori vorbeam la telefon, refrenul lui era: „Când vii la Timișoara?”. Alt obiectiv era să fac o excursie la Cheile Nerei, unde nu mai fusesem și despre care M.P. ne vorbise entuziast după o călătorie făcută cu familia în vara precedentă. Am decis împreună cu prietenul Florian (Bibi) M., fost coleg de facultate și acum coleg de catedră, să revenim la București cu două zile mai târziu. Planul era să petrecem sfârșitul de săptămână la Cheile Nerei.

După încheierea comunicărilor de la IPT și a vizitelor la Gabi, sâmbătă dis-de-dimineață, eu și Bibi ne-am prezentat cu rucsacurile în spate la gara Timișoara-Sud, pentru a lua trenul spre Oravița. Pe vremea aceea, Oravița mai era legată direct de Timișoara prin calea ferată. De acolo urma să continuăm pe jos spre Cheile Nerei. Nu aveam să ajungem însă niciodată la destinație.

Trenul local spre Oravița era format din trei vagoane vechi, fără compartimente, cu șase rânduri de bănci de lemn lustruit, față-în-față două câte două, cu policioare înalte de pus bagajele și geamuri care scârțâiau când le deschideai. Vagonul în care ne-am urcat era gol — o liniște aproape ireală pentru un tren de pasageri. Ne-am dat jos rucsacele și ne-am instalat comod, cu geamurile larg deschise. Era o dimineață senină de primăvară, iar aerul pătrundea în valuri proaspete, ca o promisiune de libertate.

Trenul s-a pus în mișcare. Fiind tren local, nu puteam pretinde să alerge ca o săgeată, distanța era de 100 km, așa că previziunile erau să ajungem la Oravița pe la 10:30-11:00. Timp suficient să ajungem până seara la Sasca Montană sau Șopotu Nou, unde voiam să înnoptăm. De acolo, pe jos către Cheile Nerei — un traseu despre care M.P. vorbise cu atâta pasiune încât devenise aproape mitic în mintea noastră.

După vreo oră, în vagonul nostru în continuare pustiu, au apărut doi soldați cu puștile pe umăr. Ne-am salutat, crezând că sunt în trecere, dar nu! Se așezară lângă noi cu pușca între genunchi, încadrându-ne și obligându-ne să ne strângem. Brusc, banca pe care ne lăfăiam ni s-a părut prea scurtă. Apoi ne-au cerut buletinele. Le-am întins fără comentarii. Le-au studiat prelung, ca pe niște documente suspecte. Apoi le-au vârât în buzunarele uniformei, fără să spună nimic. Nu am protestat, dar ne-am privit consternați. Era un schimb tăcut, aproape complice, dar ochii noștri trădau neliniștea care începea să urce în amândoi.

Ajunși în gara Oravița, soldații ne-au „invitat” să coborâm. Pe peron ne așteptau alți patru soldați, cu același aer inexpresiv și puștile ținute vizibil, aproape ostentativ. Am încercat să explicăm că dorim să găsim un punct de informare turistică pentru traseu. Niciun răspuns. Apoi, o propoziție scurtă:

— Mergeți cu noi.

— Unde?

— La garnizoană.

— E departe?

— În centru.

Ok, poate acolo găsim punctul de informații. Ne-am gândit că acolo vom obține o hartă, o recomandare, un îndemn pentru un început de excursie. Dar privirea soldaților, acea combinație între milă și dispreț, ne-a înghețat gândul. Am pornit pe jos, într-un șir indian perfect regizat: trei soldați în față, noi la mijloc, alți trei în spate. Pașii noștri răsunau pe trotuarul pustiu al orașului ca o bătaie de tobă în surdină. Era o dimineață liniștită de sâmbătă, dar pentru cine ne vedea, eram deja condamnați: doi indivizi escortați de șase militari înarmați — o imagine greu de uitat.

Ajunși la garnizoană, ne-au confiscat rucsacurile și ne-au dus în camere separate. Am rămas singur, așezat pe un scaun, fără să știu ce se întâmpla cu Bibi.

După un timp a intrat un locotenent tânăr, cu buletinul meu în mână.

— Cine ești?

— Aveți buletinul meu, scrie acolo.

— Spune-mi tu. Vreau să aud din gura ta.

I-am spus cine sunt, de unde vin și de ce ne aflam acolo. I-am vorbit despre conferință și despre excursia planificată la Cheile Nerei.

— De ce voiați să treceți granița? mă întrebă cu un aer șiret, aproape șoptit.

— Ce graniță? Unde este această graniță? întrebai, sincer curios.

— Păi ai trecut cu trenul la 500 de metri de granița cu Iugoslavia, spuse locotenentul, fixându-mă cu o privire bănuitoare.

— Nu aveam nici cea mai vagă idee, răspund. Și chiar dacă aș fi știut, vă dați seama ce înseamnă să sari din tren, în plină viteză, cu un rucsac în spate?

— Așa ziceți toți... Dar dacă n-am fi noi vigilenți, v-ați arunca toți în brațele lui Tito fără să clipiți, nu?

Întrebările lui porneau de la presupunerea că intenționam să trecem ilegal granița. Orice explicație despre conferință și despre excursie era privită ca un posibil alibi.

Între timp, undeva, într-o altă cameră, Bibi trecea prin același ritual, urmând ca ceea ce a spus el să se compare cu declarația mea. Decizia urma să fie luată de colonelul care conducea garnizoana, iar acesta nu sosise încă.

Până la sosirea colonelului, ni s-au returnat bagajele — scotocite fără rezultat — și am fost trimiși sub escortă la hotelul orașului. Aveam să înnoptăm acolo, păziți, „ca să nu fugim”. Camera avea două paturi de lemn și era rece, iar soldații s-au instalat la ușă. Am adormit greu, fără să știm ce avea să urmeze.

Dis-de-dimineață, escortați de soldați, ne-am întors la garnizoană. Era Duminica Floriilor. Pe străzi, liniștea unei sărbători neoficiale: sărbătorită de toată lumea, dar discret. Curtea garnizoanei era pustie. Nimeni nu se grăbea, nimeni nu părea interesat de soarta noastră. Închiși într-o cameră, de data asta împreună, fără alte interogatorii, am așteptat câteva ore. După prânz a apărut colonelul Preda, șeful garnizoanei. Avea vestonul descheiat, cravata strâmbă și mirosea puternic a alcool. A început fără introducere:

— S-au făcut verificări.

— La Politehnica din Timișoara s-a confirmat simpozionul. La București s-a confirmat că sunteți cadre didactice. Dar... nimeni nu știa de excursia voastră la Cheile Nerei.

Faptul că excursia nu fusese anunțată părea să-i confirme bănuiala că intenționam să trecem ilegal granița. Apoi a încheiat:

— Sunteți liberi să plecați. Dar nu spre Cheile Nerei.

A ieșit cu noi la poarta garnizoanei, clătinându-se ușor, și ne-a arătat cu un gest larg și teatral direcția pe șoseaua din față:

— Pe aici să o luați!

Direcția indicată era spre nord, nu spre sud, unde se aflau Cheile Nerei. Nu mai eram reținuți, dar nu ni se permitea să ne continuăm excursia.

După ce colonelul Preda ne-a „eliberat” cu un gest larg și imprecis, am pornit pe drumul indicat, o șosea de-a lungul unui râu. Dar unde ducea acea șosea? Cum vom ajunge la un tren să ne ducă la București? După scurtă vreme ne-am lămurit când am întâlnit prima bornă kilometrică. Șoseaua ducea la Anina, până unde mai erau 14 km.

Anina. Numele m-a întors cu douăzeci și doi de ani în urmă, la perioada povestită în „Un an la Steierdorf”, când locuisem acolo cu părinții și urmasem clasa a doua. Drumul impus de colonel ducea, întâmplător, chiar spre un loc al copilăriei mele. Am început să-i povestesc lui Bibi despre casa în care locuiserăm, despre școală, păduri și oamenii de acolo. Cum excursia la Cheile Nerei nu mai era posibilă, am hotărât să continuăm spre Steierdorf și să revăd locul.

Pe măsură ce înaintam pe șoseaua perfect asfaltată, valea se strângea tot mai mult între versanții unor dealuri din ce în ce mai înalte, iar râul de lângă noi își schimba culoarea, din verde tulbure în plumburiu. Pădurea urca abrupt pe coaste, cu fagii umeziți de o ceață fină care începea să se lase peste coroane, ca un abur ieșit din pământ. Din când în când, câte o mică poiană lăsa să se vadă, deasupra copacilor, marginea netedă a unui platou, dar drumul rămânea mereu jos, prins de firul apei.

Aerul se răcise brusc, iar lumina după-amiezii se subțiase până la o lucire stinsă, ca și cum cineva ar fi tras încet o perdea cenușie peste munți. Pașii noștri se auzeau goi pe asfaltul ud, într-o liniște în care doar râul, invizibil pe alocuri, își păstra murmurul constant. Nu trecea nicio mașină; aveam senzația că suntem singurii oameni rămași pe drumul acela, între cerul tot mai greu și pădurea tot mai deasă.

Între timp, cerul se închisese. Primele picături au venit aproape pe neobservate, ca o probă generală. A început să plouă mai serios, întâi în rafale mărunte, apoi constant, mocănește. Apoi, dintr‑odată, ploaia s-a așezat hotărât, de parcă ar fi ținut să ne împingă de pe drum. Am scos echipamentul de ploaie din rucsac: fâșurile și foile de plastic pe care le aveam pentru asemenea intemperii. Îmbrăcați în fâșuri, ne-am pus din nou rucsacurile în spate, i-am înfășurat bine în foile de plastic și am continuat să mergem, cu capul în jos, prin perdeaua de apă. Orizontul dispăruse; mai rămăseseră doar linia șoselei, susurul râului și gândul că, undeva înainte, trebuie să existe un loc unde să putem opri pentru noapte.

Înserarea ne-a prins pe la jumătatea distanței. Munții deveneau din ce în ce mai întunecați, îngrămădindu-se tot mai amenințători în jurul nostru. Era clar că nu puteam ajunge la Steierdorf până la căderea serii. Zgribuliți, deoarece odată cu ploaia s-a lăsat și frigul, am decis să ne oprim oriunde vom găsi o casă să ne găzduiască.

Într-adevăr, nu după mult timp, după o curbă lungă am ieșit la un lac cu o cabană pe mal. Cabana era o construcție de lemn lungă și joasă, cu un panou scorojit la intrare. Vara, în zilele însorite, era probabil frecventată de turiști, dar acum părea abandonată din cauza pustietății din jur, a frigului și a ploii reci care continua să ne biciuiască. Conform panoului de la intrare, cabana oferea câteva camere de dormit și chiar ceva de mâncare. Am urcat, optimiști, treptele ude de la intrare și am bătut în ușă. Ne-a deschis un cabanier ursuz, bombănind: „Alții?! Acum, pe ploaie?!”, cu grimasa unui om căruia i s-au stricat planurile. Avea fața obosită, vocea tăioasă și o nemulțumire clară că veniseră alți clienți tocmai acum, după ce, zicea el, toată ziua avusese multă lume și deja își făcuse socoteala să plece în oraș să sărbătorească Floriile.

— De altfel, nu mai am nimic de mâncare, zise scurt, sperând să facem cale întoarsă.

Noi ne-am încăpățânat însă să rămânem să dormim acolo, răbdând de foame până a doua zi. Bombănind, cabanierul ne-a condus într-o cameră cu două paturi, ne-a dat câte o pătură în plus deoarece cabana nu era încălzită, ne-a cerut bani pentru noaptea aceea și, cu o ultimă urmă de generozitate, ne-a explicat cum să închidem ușa principală dimineața, când plecăm.

Camera era simplă: pereți de lemn, ferestre mici și reci, podeaua scârțâind sub pași. Ne-am schimbat hainele ude cu treninguri uscate, ne-am urcat în pat, ne-am învelit cu păturile și am stins lumina. Era încă devreme. Ne-am povestit unul altuia impresiile zilei, am râs amar de paranoia sistemului în care trăiam și ne-am jurat să-i reproșăm lui M.P. aventura care aproape ne transformase în fugari delincvenți.

Pe la zece seara, liniștea se întindea protectoare peste noi, căldura păturilor începuse, în fine, să ne răsfețe după tot frigul îndurat, dar noi încă așteptam somnul care nu venea. Deodată, dintr-o cameră mai îndepărtată, s-au auzit niște strigăte și implorări repetate ale unei femei:

— Nu, te rog... Nu! Lasă-mă... Nu vreau!

Vocea femeii era stinsă, dar trecea clară prin pereții de lemn despărțitori. Tăcerea cabanei făcea ca fiecare cuvânt să pară și mai ascuțit. Ne-am ridicat amândoi, am aprins lumina. Ne priveam, încordați, ca doi soldați care nu știu dacă ordinul a fost dat sau nu.

— Ce facem, Bibi? Cabanierul a plecat. Nu avem cui să reclamăm. Intervenim noi? încercam eu să fac pe viteazul.

Bibi, îngrozit și el, nu știa ce să spună. Ne-am încălțat, voiam să ieșim, să căutăm camera de unde se auzeau strigătele, când deodată strigătele au încetat. A urmat mai întâi o tăcere densă, de suspans tensionat, apoi au urmat icnituri și gâfâieli care ne-au făcut să înțelegem că interpretaserăm greșit ceea ce auziserăm. Ne-am întors în paturi, dar am adormit greu. Nu am aflat cine erau oamenii din camera aceea.

Dimineața, am ieșit devreme din cameră. Cabana era pustie. Am verificat toate încăperile — nicio urmă de cabanier, nici de altcineva. Am închis cabana așa cum ne ceruse cabanierul și am pornit mai departe, spre nord. În soarele dimineții, lacul strălucea, iar pădurea se oglindea în apă. Pe mal era amenajată o mică plajă și am găsit o tablă care indica numele locului: Lacul Mare. Imaginea era cu totul diferită de cea din seara precedentă.

După câțiva kilometri pe șoseaua liniștită, am ajuns în sfârșit la Steierdorf. Am căutat casa în care locuisem cu părinții în 1952. Era tot acolo, cu fațada proaspăt vopsită, dar ușor de recunoscut. O femeie tânără, cu bigudiuri în păr, ne-a deschis poarta și ne-a poftit înăuntru. Curtea, pridvorul și interiorul casei mi-au readus în minte anul clasei a doua. Proprietarii de atunci locuiau încă acolo și m-au recunoscut după ce le-am amintit câteva întâmplări din timpul șederii noastre. Ne-au oferit un păhăruț de lichior de afine făcut în casă și am stat de vorbă despre trecut. Nu ajunseserăm la Cheile Nerei, dar drumul de întoarcere îmi oferise, fără să o fi plănuit, revederea casei copilăriei mele.

Steierdorf era cartierul german al orașului minier Anina. Istoria locului și anul petrecut acolo cu părinții sunt povestite separat în pagina „Un an la Steierdorf”.

După vizită, am coborât spre Anina. La autogară am prins un autobuz până la Lugoj. Am așteptat câteva ore în gară, apoi am urcat într-un tren de noapte spre București. Obosiți, am tăcut aproape tot drumul.

Miercuri dimineață ne-am prezentat la serviciu. M.P. ne-a zărit de departe și a început să râdă. Nu râdea doar cu gura — râdea cu tot trupul, ca unul care știa exact prin ce am trecut.

— Știu tot! ne-a zis printre hohote. Toată pățania a ajuns la mine înaintea voastră, spuse M.P.

Știam că în lumea lui M.P. noutățile de acest fel circulau rapid: el avea fir direct cu securistul institutului.

— Ați picat în acea zonă într-un moment de încordare cu Iugoslavia. Până la anul, se va reveni la normal. Puteți reîncerca să vedeți atunci Cheile Nerei. Sunt superbe, a adăugat M.P., râzând.