Reguli, metodă și construcție

Asistăm astăzi, aproape fără să ne dăm seama, la o fugă de reguli. Regulile care ne-au condus viața, uneori apăsător, alteori discret și protector, par să fie puse sub semnul întrebării în tot mai multe domenii: în guvernare, în economie, în finanțe, în școală, în conviețuirea socială și chiar în raportul fiecăruia dintre noi cu propria sănătate.

Pentru mine, această fugă are un sens aparte, pentru că începuturile mele în cercetare au fost legate tocmai de întărirea regulilor existente și de adăugarea unor reguli noi. Am intrat în informatică într-o epocă în care programarea nu putea deveni o activitate inginerească decât prin reguli, metode, discipline de proiectare, limbaje formale, gramatici, modele și constrângeri. Fără reguli, programul rămânea un text fragil, dependent de inspirația și de memoria celui care îl scria. Cu reguli, devenea un produs care putea fi construit, verificat, transmis și întreținut.

Conceptul de metodă, introdus cu atâta forță de Descartes în cultura europeană, a fost pentru mine un fel de ciocan pneumatic intelectual cu care am intrat nu numai în metodologiile software, ci și în alte domenii ale gândirii. Metoda înseamnă reguli. Școala înseamnă reguli. Conviețuirea înseamnă reguli. Medicina și păstrarea sănătății înseamnă reguli. Chiar și libertatea, dacă nu vrea să se transforme în arbitrar, are nevoie de reguli.

Oboseala în fața regulamentărilor

Firește, lumea obosește atunci când regulile devin prea numeroase, prea rigide, prea birocratice sau prea departe de viața reală. Există un moment în care omul simte că nu mai trăiește într-o societate ordonată, ci într-un labirint administrativ. Atunci apare reacția inversă: dorința de a simplifica, de a dereglementa, de a rupe constrângerile, de a lăsa piața, individul sau forțele spontane ale societății să lucreze singure.

Nu cred că această reacție trebuie disprețuită. Ea conține o parte de adevăr. O societate sufocată de reguli își pierde respirația. Dar nici iluzia unei lumi fără reguli nu este mai puțin periculoasă. Piața fără reguli poate deveni junglă. Școala fără reguli poate deveni abandon sau semi-analfabetism. Apărarea fără reguli poate deveni aventură. Conviețuirea fără reguli poate deveni agresiune. Iar statul retras complet din zonele în care numai el poate garanta echilibrul poate lăsa în urmă nu libertate, ci infern.

Școala este, poate, unul dintre locurile în care această transformare se vede cel mai clar. În copilăria mea, școala funcționa după reguli precise, uneori rigide, dar care răspundeau unor necesități sociale evidente: alfabetizarea, transmiterea unei culturi comune, formarea unor generații capabile să devină cetățeni și să participe la viața societății. Din acest mecanism de reguli ieșeam, într-un anumit sens, destul de asemănători, ca într-o livadă în care pomii sunt aduși la aceeași înălțime și la aceeași formă. Nu era, desigur, o imagine ideală a educației, dar era o imagine a ordinii.

Apoi a venit anul 1968, cu revolta lui împotriva autorității, a ierarhiilor și a formelor rigide de disciplină. Multe dintre criticile aduse școlii tradiționale erau justificate. Nu suntem toți la fel, iar elevul nu poate fi tratat doar ca un obiect de modelat după o normă unică. Noua pedagogie a vrut să țină seama de personalitatea fiecărui copil, de ritmul lui, de sensibilitatea lui, de dreptul lui de a nu fi strivit de o disciplină oarbă.

Dar, ca de atâtea ori în istorie, corectarea unui exces a produs un exces contrar. Dorința de a elibera copilul de rigiditatea școlii vechi a slăbit treptat autoritatea adultului. Părinții au devenit adesea aliații copiilor împotriva școlii, nu partenerii școlii în educarea lor. Profesorul a rămas tot mai singur în fața clasei, iar funcția educațională a adultului s-a estompat. În locul unei autorități discutabile, dar reale, a apărut uneori absența autorității.

Această absență are consecințe mai grave decât pare. Educația nu se naște numai din protecție și încurajare, ci și din întâlnirea cu o limită. Copilul are nevoie de afecțiune, dar are nevoie și de un adult care să-i spună „nu”, care să stabilească o diferență între generații și să-i ofere rezistența necesară creșterii. Fără această alteritate, conflictul educativ dispare, dar nu dispare suferința copilului. Ea își schimbă doar forma.

În trecut, nemulțumirea tinerilor se exprima adesea ca opoziție între generații: copiii se revoltau împotriva părinților, elevii împotriva profesorilor, tinerii împotriva lumii adulte. Astăzi, în multe cazuri, nemulțumirea pare să vină din altă parte: nu din conflictul dintre vis și realitate, ci din absența visului. Când adultul nu mai propune nici reguli, nici modele, nici orizont, tânărul nu mai are întotdeauna împotriva cui să se revolte și nici în numele a ce să crească.

Fenomenele antisociale care apar astăzi în jurul școlii nu pot fi explicate numai prin lipsa regulilor, dar lipsa regulilor le favorizează. Grupurile violente de adolescenți, abandonul școlar, semi-analfabetismul, indiferența unor părinți față de parcursul copiilor lor și pierderea respectului pentru profesor sunt simptome ale aceleiași crize. Nu este doar criza unei instituții, ci criza unei idei: aceea că educația cere reguli acceptate, adulți prezenți și o responsabilitate împărțită între familie, școală și societate.

Piața, statul și cadrul libertății

În America există un filon de gândire care a susținut de multă vreme reducerea statului și apărarea libertății pieței. În forma sa radicală, el se apropie mai curând de ceea ce se numește astăzi libertarianism decât de liberalismul european clasic. Libertarianismul pune accentul pe proprietate privată, libertatea contractului, cooperare voluntară și economie de piață, privind multe intervenții ale statului ca forme de constrângere nejustificată.

Dar chiar și piața are nevoie de un cadru: drept de proprietate, contracte, instanțe, reguli de concurență și instituții care să le apere. Fără acest cadru, piața nu mai este libertate organizată, ci forță brută. Când regulile dispar cu totul, nu rămâne o libertate pură, ci o libertate a celui mai puternic, a celui mai rapid, a celui mai lipsit de scrupule. Este ceea ce vedem astăzi profilându-se tot mai amenintator peste ocean.

Reguli organice și reguli artificiale

Există, cred, două tipuri de reguli. Unele apar organic, din conviețuire, bune maniere, educație și morală comună. Altele sunt reguli artificiale, scrise în birouri guvernamentale, administrative sau juridice. O parte din tulburarea societății contemporane vine din faptul că am sufocat regulile organice, morale, și le-am înlocuit cu mii de pagini de legi sterile. Când morala dispare, este nevoie de un aparat de control tot mai mare pentru a menține ordinea.

De aceea, poate că întrebarea nu este dacă avem nevoie de reguli, ci ce fel de reguli trebuie să păstrăm, ce reguli trebuie schimbate și ce reguli trebuie eliminate. Regula regulilor ar trebui să fie, după părerea mea, bunul-simț. Din păcate, tocmai bunul-simț este cel mai greu de definit cu precizie. Bunul-simț este o regulă care nu se scrie, ci se simte; el este lubrifiantul care împiedică angrenajul legii să blocheze societatea. El nu poate fi transformat ușor în articol de lege, în normă administrativă sau în algoritm. Dar fără el orice sistem de reguli devine fie opresiv, fie ridicol.

Criza de legitimitate a regulii

Oamenii nu resping întotdeauna ideea de regulă, ci resping regulile care par ipocrite: stricte pentru cetățeanul de rând și opționale pentru elite. Fugii de regulă i se poate asocia astfel o criză profundă de legitimitate a autorității. Regula nu mai este percepută ca o formă de protecție comună, ci ca un instrument impus de sus, uneori arbitrar, alteori aplicat selectiv.

Noi forme ale fugii de reguli

Tentația contemporană de a refuza regulile protocoalelor medicale științifice în favoarea teoriilor conspiraționiste sau a tratamentelor miraculoase este tot o formă de fugă de regulă: fuga de metoda științifică. Ea promite eliberarea de autoritate, dar lasă individul vulnerabil în fața bolii.

În fine, înlocuirea regulilor omenești cu regula algoritmică este un alt pericol al zilelor noastre. „Algoritmul” pare regula supremă, dar el funcționează mai întotdeauna ca o cutie neagră. Când lăsăm tehnologia să decidă în locul legii, nu înlocuim oare o regulă inteligibilă și negociabilă social cu o regulă matematică oarbă, lipsită tocmai de acel bun-simț pe care îl invocam mai înainte?

Pe de altă parte, libertatea totală de exprimare de pe internet, acest așa-numit "Wild West digital", neînsoțită de reguli de responsabilitate, nu a dus la o democrație mai pură, ci la polarizare, agresivitate și tribalism. Este dovada vie că absența regulilor distruge dialogul, nu îl eliberează.

Democrația între ordine și libertate

Democrația însăși se sprijină pe această tensiune. Ea are nevoie de reguli ferme, dar și de capacitatea de a le modifica. Are nevoie de instituții, dar și de încredere. Are nevoie de libertate, dar și de limite. Când regulile dispar, democrația se degradează în voința celui mai puternic. Când regulile se înmulțesc fără măsură, democrația se degradează în birocrație. Între cele două pericole se află zona fragilă în care societățile civilizate încearcă să supraviețuiască.

Poate că acesta este motivul pentru care tema mă urmărește. Am trăit profesional într-o lume în care construcția cerea metodă, iar metoda cerea reguli. Am văzut apoi, în viața socială și politică, cât de greu este să găsești echilibrul între reguli necesare și reguli inutile. Iar astăzi am impresia că asistăm nu doar la o reformă a regulilor, ci la o tentație mai profundă: aceea de a crede că ele pot fi înlocuite complet de religie, de piață, de tehnologie sau de instinct autoritar.

Nu cred într-o lume fără reguli. Cred însă că regulile trebuie să rămână inteligibile, justificabile și proporționate. O regulă bună nu umilește libertatea, ci o face posibilă. O regulă proastă nu apără ordinea, ci o compromite. Iar o lume care renunță cu totul la reguli nu devine mai liberă, ci mai expusă arbitrariului.