Accademia di Romania: o poartă românească la Roma

Interesul meu pentru Accademia di Romania s-a născut la numai câteva săptămâni după sosirea mea la Roma. Eram încă în acea stare de suspendare specifică începutului de emigrație: aveam mult timp liber, puține puncte de sprijin și o nevoie aproape fizică de a cunoaște orașul în care ajunsesem. Colindam Roma pe jos, fără un program precis, lăsându-mă condus de străzi, parcuri, piețe și clădiri care păreau să poarte în ele o memorie mai veche decât orice plan personal.

Așa am ajuns, într-o zi, în Valle Giulia, în fața edificiului superb al Accademiei di Romania. Știam că această instituție fusese întemeiată în epoca lui Nicolae Iorga și Vasile Pârvan ca școală culturală românească la Roma, în spiritul marilor academii străine din capitala Italiei. Clădirea avea o prestanță care m-a impresionat imediat. Pentru un român proaspăt ajuns în exil, ea părea un semn de continuitate: dovada că România avusese, cândva, o prezență culturală firească și demnă în acest oraș.

Am încercat să intru și să o vizitez, dar nu mi s-a permis. Accademia era, practic, închisă. Aveam să aflu apoi că, după 1947, vechea școală românească își încetase funcționarea, iar clădirea trecuse prin perioade de abandon, de utilizări improprii și de supraviețuire administrativă. Se redeschisese în 1969 sub forma Bibliotecii Române de la Roma, dar după Revoluție rămăsese din nou într-o stare incertă, fără o conducere potrivită noului moment istoric.

Pentru mine, această situație era greu de acceptat. Nu era vorba doar de o clădire frumoasă, așezată într-un loc privilegiat al Romei. Era o instituție care ar fi trebuit să reprezinte cultura română într-unul dintre marile centre culturale ale Europei. După 1989, tocmai o asemenea instituție trebuia repusă în mișcare, nu lăsată într-o stare de așteptare administrativă.

Am început atunci să mă interesez ce se putea face. Am insistat pe lângă A.N., pe atunci ministru de externe, să se ocupe de accelerarea numirii unui director. Cu această ocazie am aflat și intenția Ministerului de Externe de a-și întinde aripa ocrotitoare asupra Accademiei di Romania, invocând dificultățile financiare ale Academiei Române. Situația era însă mai delicată, pentru că, potrivit spiritului actului fondator, directorul trebuia numit de Academia Română și, în forma inițială, trebuia să fie academician.

M-am dus atunci în audiență la Mihai Drăgănescu, președintele Academiei Române. Îl cunoșteam și îl respectam, iar el a înțeles imediat importanța simbolică a problemei. Mi-a promis că se va ocupa. Și, într-adevăr, s-a ocupat. A numit-o directoare pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care tocmai devenise membru titular al Academiei Române și îndeplinea, prin urmare, condiția de prestigiu academic care părea atunci esențială pentru această funcție.

Așa a intrat Zoe Dumitrescu-Bușulenga — Zozi, cum aveam să-i spunem mai târziu în cercul apropiat — în viața noastră romană. Numirea ei a dat Accademiei o altă respirație. Instituția nu era încă ceea ce fusese între cele două războaie mondiale și nici nu avea mijloacele materiale pentru a-și relua pe deplin vechea strălucire, dar prezența lui Zoe i-a redat o autoritate culturală și o centralitate românească pe care le pierduse.

Privind retrospectiv, trebuie spus că statutul Accademiei s-a modificat în timp. După Zoe, directorii nu au mai fost neapărat academicieni, iar instituția a intrat treptat într-un regim administrativ mai complex, în care activitatea științifică, activitatea culturală și gestiunea depind de instituții diferite ale statului român. Accademia rămâne unul dintre centrele culturale românești din străinătate, dar nu mai are, probabil, preeminența simbolică pe care o avusese între cele două războaie mondiale.

Pentru mine, însă, Accademia di Romania nu a fost niciodată doar o instituție. A fost primul loc din Roma în care am simțit că istoria culturală românească putea continua, chiar și după ruptura violentă a emigrării. În jurul ei aveau să se adune oameni, întâmplări, simpatii, tensiuni și întâlniri neașteptate. Una dintre aceste întâlniri va deveni, peste câțiva ani, decisivă pentru apropierea mea de cercetarea italiană.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga la Accademia di Romania

Nu încerc aici să scriu o biografie a lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga și nici să judec, în câteva pagini, un destin intelectual traversat de deceniile complicate ale comunismului românesc. Mă interesează mai ales Zoe pe care am cunoscut-o la Roma, în anii în care conducea Accademia di Romania: o femeie de mare cultură, de inteligență pătrunzătoare și de o autoritate intelectuală care transforma instituția într-un loc viu.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga a ajuns la Roma spre sfârșitul anului 1991, împreună cu soțul ei, Apostol Bușulenga. În întâlnirile la care l-am văzut, el era un om liniștit și discret, care rămânea de obicei în plan secund. Era jurist și, din câte știam, de origine aromână. Zoe, dimpotrivă, umplea spațiul din jurul ei. Era o prezență intelectuală puternică, înzestrată cu o memorie culturală impresionantă și cu siguranța omului care traversase decenii întregi de viață universitară, academică și publică.

Una dintre primele ei preocupări a fost să-i adune în jurul Accademiei di Romania pe românii rezidenți la Roma. Încerca, prin Ambasadă și prin relațiile pe care și le construia, să redea instituției o funcție culturală vie. Când organiza o conferință, o proiecție de film ori o expoziție sau când se sărbătoreau Crăciunul, Paștele ori alte momente importante, ne primea cu multă amabilitate și avea câte un cuvânt bun pentru fiecare.

Așa am aflat că știa de mine de la profesorul meu Mircea Petrescu, pe care îl cunoștea din mediile universitare și publice ale generației lor. Traseele lor de formare fuseseră însă diferite: Zoe fusese bursieră, în anii 1947–1948, la Institutul de Limbi Străine „Maxim Gorki” din București, în timp ce Mircea Petrescu își pregătise doctoratul, între 1960 și 1963, la Institutul Energetic din Moscova.

Despre Zoe știam că fusese membră a Comitetului Central al Partidului Comunist Român și deputată în Marea Adunare Națională. Îmi aminteam numele ei de pe afișele electorale ale Frontului Democrației și Unității Socialiste din anii ’80. Aveam toate aceste lucruri în minte. Nu le ignoram, dar nici nu le puneam în centrul relației noastre. După Revoluție reintrasem în relații bune cu Mircea Petrescu, iar cu Zoe relația s-a construit, la Roma, pe alt plan: cel al afinității personale, al culturii și al unei forme de solidaritate între românii aflați departe de țară.

Despre Zoe știam, de asemenea, că fusese foarte iubită de studenți. Cursurile ei de literatură comparată erau frecventate cu interes, iar în jurul ei se formase deja legenda profesoarei de mare cultură, capabilă să lege literatura de muzică, pictură, arhitectură, religie și istorie. Prin urmare, la întâlnirea noastră de la Roma eram, de ambele părți, predispuși să ne simpatizăm. Și exact așa s-a întâmplat. Zoe s-a atașat de noi, iar noi ne-am atașat de Zozi.

În prima perioadă, când nu își formase încă un cerc larg de cunoștințe la Roma, venea uneori în vizită la noi sau o luam cu mașina pentru a face plimbări prin zonele istorice ale orașului. Din vorbă în vorbă, am aflat că îl cunoscuse pe unchiul meu, generalul Niculescu-Cociu, care, în stilul lui galant, îi făcuse curte la o serată. „Am o trecere nebună la generalii pensionari”, adăuga ea, malițioasă.

Datorită lui Zozi, eram aproape întotdeauna prezenți la manifestările organizate de Accademia și, după terminarea lor, rămâneam adesea de vorbă cu ea. Pentru noi, Accademia nu mai era doar edificiul superb din Valle Giulia, care ni se păruse cândva aproape inaccesibil. Începuse să devină un loc viu, un spațiu de întâlnire, iar Zoe era centrul acestui spațiu.

La scurt timp după venirea ei la Roma, Zoe a hotărât să dedice o cameră din edificiu unei capele. A împodobit-o cu icoane și a invitat pe Mihai, un preot român care slujea la Bari, să vină la Roma în duminicile sau sărbătorile religioase importante. Participam și eu la aceste slujbe. Acolo am văzut cât de profundă era evlavia ei. Nu era o religiozitate decorativă sau convențională, ci o dimensiune adâncă a personalității sale, care avea să devină tot mai vizibilă spre sfârșitul vieții, când se va retrage la Văratec și se va călugări sub numele de Maica Benedicta.

Relațiile ei în lumea culturală românească erau enorme. Aproape toți cei care contau în literatura, arta sau cultura română îi erau cunoscuți, foști studenți, colegi, prieteni sau interlocutori. Îmi amintesc o întâmplare petrecută chiar la noi acasă. Aveam pe perete un tablou al lui Alin Gheorghiu, intitulat, ca multe dintre lucrările sale, Grădini suspendate. Era un tablou abstract, sau cel puțin așa îl vedeam noi. Când am încercat să-i explic proveniența lui, Zoe m-a întrerupt brusc: „Ce grădini suspendate? Tu nu vezi că este Maica Domnului? I-am spus-o și lui Alin.”

Povestea tabloului, a întâlnirilor mele cu Alin Gheorghiu și a tehnicii sale inspirate de pictura religioasă pe sticlă merită spusă separat. Am relatat-o într-o pagină dedicată.

Această reacție o caracteriza. Avea o privire capabilă să treacă dincolo de explicația convențională a unei opere și să-i dea imediat o interpretare personală, culturală, uneori spirituală. Nu era o simplă observație estetică, ci felul ei de a așeza orice lucru într-o rețea de semnificații. Pentru ea, pictura, literatura, muzica, arhitectura și credința nu erau compartimente separate, ci forme ale aceleiași respirații culturale.

Zoe avea însă mari dificultăți de deplasare. Practic, șchiopăta și trebuia ajutată când mergea. La un moment dat, a primit de la București o mașină de serviciu cu șofer, ceea ce i-a ușurat mult deplasările prin Roma. Până atunci, noi și alți apropiați o ajutam cum puteam. Această fragilitate fizică contrasta cu forța discursului ei public. Când lua cuvântul la manifestările organizate de Accademia — artiști veniți din România, filme românești, expoziții de pictură la parterul clădirii — reușea să transforme o simplă prezentare într-un mic eseu oral, încărcat de referințe multiculturale.

Colindase Europa și putea vorbi despre orașe, muzee, biserici, pictori, muzicieni, scriitori și arhitecți cu o ușurință care impresiona. Nu era vorba doar de erudiție, ci de o memorie vie a locurilor. Avea capacitatea rară de a scoate imediat în evidență caracteristica esențială a unui loc sau a unei opere, de a pune în legătură o fațadă, o frescă, un text literar și o temă spirituală.

Îmi amintesc și o întâmplare declanșată, indirect, de atmosfera de la Accademia. Când am ajuns noi la Roma, am găsit acolo numeroși români stabiliți de mai mulți ani sau veniți mai recent. Printre ei se afla și Elena Cernei, marea noastră mezzosoprană, stabilită în Cetatea Eternă împreună cu soțul ei. Veneau și ei la evenimentele organizate la Accademia, dar nu prea catadicseau să discute decât cu persoanele importante: ambasadorul, consulii și alte figuri oficiale.

Într-o după-amiază însorită, înainte de începerea unei manifestări, stăteam în grădina Accademiei. Doamnele se adunaseră într-un colț, iar noi, bărbații, eram strânși într-un alt colț al grădinii. Deodată am auzit voci ridicate din zona doamnelor, printre care vocea doamnei Cernei și cea a soției mele. M-am apropiat și am constatat că cele două se înfruntau pe o problemă pe care A. o declanșase fără să-și dea seama.

Necunoscând originea basarabeană a Elenei Cernei, A. spusese ceva, probabil nu tocmai măgulitor, despre femeile basarabence. Atât a trebuit. Elena Cernei s-a inflamat imediat și a început să arunce acuzații către o femeie pe care, în fond, nu o cunoștea decât din vedere. M-am grăbit să-mi scot soția din viespar și am crezut că incidentul se va încheia acolo.

Nu s-a încheiat. În săptămâna următoare, am venit la un concert organizat la Accademia. La sfârșit, ca după toate manifestările, treceam aproape în șir indian ca să-i mulțumim lui Zoe pentru invitație. Când mi-a venit rândul, m-am aplecat să o sărut, iar ea mi-a șoptit, cu aerul că îmi transmite o informație necesară: „Vezi că Cernei a spus tuturor că sunteți securiști.”

Cam aceasta era, uneori, atmosfera diasporei românești din Italia. În jurul Accademiei se adunau oameni de valoare, artiști, intelectuali, diplomați, vechi exilați și noi veniți, dar se adunau și suspiciuni, orgolii, mici ierarhii, resentimente și reflexe aduse din țară. O vorbă spusă imprudent putea deveni imediat acuzație, iar acuzația cea mai comodă, în acei ani, era aceea de legătură cu Securitatea. Zoe știa să navigheze prin toate aceste tensiuni cu o combinație de amabilitate, autoritate și ironie discretă.

În anii petrecuți la Roma, Apostol Bușulenga a murit în timp ce se aflau în țară. Când Zoe s-a întors, era îmbrăcată în negru și vizibil schimbată. Doliul părea să-i fi luat o parte din energia cu care animase până atunci Accademia. Era clar că nu mai putea continua multă vreme să ne bucure cu aceeași prezență.

După încheierea directoratului ei la Accademia, am încercat să o revăd la București. M-am dus la locuința ei de lângă Sfinții Voievozi. Am ajuns pe palierul apartamentului, am sunat, dar nu mi-a deschis nimeni, deși se vedeau mișcări prin perdelele subțiri de voal ale ușii de la intrare. Sunt sigur că nu era Zozi cea care se mișca prin cameră. A fost una dintre acele încercări de reîntâlnire care nu se împlinesc și care, tocmai prin eșecul lor, închid o epocă.

Pentru mine, însă, anii petrecuți în jurul Accademiei nu au rămas doar o amintire culturală și afectivă. Ei au avut și o consecință neașteptată asupra drumului meu profesional în Italia. În acel spațiu românesc de la Roma, refăcut în jurul lui Zoe, aveam să-l cunosc pe Bruno M., profesor italian de limba română la Universitatea din Pisa. Prin el se va deschide, treptat, o altă lume: cea a cercetătorilor de la CNR, cu care voi rămâne legat mai bine de douăzeci de ani.

Bruno M.: o punte spre CNR

În această lume a Accademiei l-am cunoscut pe Bruno M.. Era filolog de formație, profesor de Limba și Literatura Română la Universitatea din Pisa, cercetător al limbii și literaturii române și traducător literar din română în italiană. Aparținea acelei categorii rare de italieni pentru care România nu era o curiozitate exotică, ci o cultură cunoscută din interior, prin limbă, literatură, prietenii și frecvente călătorii.

Bruno era foarte interesat de ceea ce se întâmpla în România după Revoluție, nu numai în plan cultural, ci și în plan universitar, politic și social. Avea prieteni în universitățile românești, mergea des în țară și era la curent cu multe dintre frământările acelui început de tranziție. La Accademia era, prin urmare, un interlocutor firesc: italian prin formație și profesie, dar apropiat de lumea românească printr-o lungă familiaritate cu limba și oamenii ei.

Nu este cazul să insist prea mult asupra lui Bruno ca personaj. Era sociabil, avea farmec, se mișca ușor între lumi și între oameni. Pentru firul acestei povestiri, important este mai ales faptul că avea la Roma un cerc de prieteni, iar printre aceștia se afla Domenico P., cercetător la Consiglio Nazionale delle Ricerche.

Domenico P. era inginer electronist, specializat în informatică medicală. În anii 1993–1994 lucra la Istituto di Studi sulla Ricerca e Documentazione Scientifica — ISRDS — un institut al CNR în care se formase un mic grup de cercetători interesați de aplicarea informaticii în domeniul medical. Grupul avea competențe în documentare, organizarea informației științifice și domenii biomedicale, dar simțea nevoia unui specialist în informatică propriu-zisă, capabil să dea mai multă consistență tehnică proiectelor și articolelor prin care trebuia justificată existența și dezvoltarea acestei direcții de cercetare.

Bruno mi l-a prezentat pe Domenico într-o seară, la un restaurant etiopian din Roma. Îmi amintesc această întâlnire nu prin spectaculozitatea ei, ci prin consecințele pe care avea să le aibă. A fost una dintre acele împrejurări aparent întâmplătoare care, privite mai târziu, par să fi fost așezate exact acolo unde trebuiau să fie.

Domenico m-a invitat să cunosc grupul său de cercetare de la CNR. Așa i-am cunoscut pe Fabrizio R. și pe Daniela L., care în acel moment se ocupau de informatizarea experimentelor clinice. Tema era nouă pentru mine, dar nu îmi era străină ca mod de gândire. Veneam din informatică, din ingineria software-ului, din modelare și din preocuparea pentru sisteme complexe. Aici găseam un domeniu aplicativ nou, în care problemele de reprezentare, organizare, circulație și interpretare a informației aveau o miză directă.

Mi-au propus să mă alătur grupului, iar pentru aceasta mi-au procurat o bursă de cercetare. Așa a început apropierea mea de CNR. Nu printr-un concurs planificat, nu printr-o strategie profesională pregătită dinainte, ci printr-un lanț de întâlniri: Accademia di Romania, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Bruno M., Domenico P., apoi Fabrizio R. și Daniela L..

Privind în urmă, îmi dau seama că această intrare în cercetarea italiană a avut o logică discretă. Accademia fusese pentru mine o poartă românească la Roma; Bruno a fost puntea culturală spre lumea italiană; Domenico și grupul său au deschis poarta spre CNR. Din acel moment, activitatea mea profesională și științifică în Italia avea să se lege, pentru mai bine de douăzeci de ani, de cercetarea în informatică medicală.