De la DSI la FILS

Nu am fost martor direct la începuturile învățământului în limbi străine din Politehnica bucureșteană. În 1990 mă aflam deja în Italia, iar ceea ce știu despre acea perioadă provine din documentele consultate mai târziu și din relatările colegilor care participaseră la construcția noii structuri. În vara acelui an a fost înființat Departamentul de Științe Inginerești, cunoscut prin inițialele DSI, cu predare în limba engleză; în primăvara anului următor au fost adăugate filierele franceză și germană.

Inițiativa oficială a fost legată de rectorul Virgiliu Constantinescu, iar organizarea concretă s-a sprijinit în mare măsură pe profesori din Facultatea de Electrotehnică, între care Andrei Țugulea, Paul Dan Cristea și Marius Preda. DSI fusese gândit încă de la început ca o structură autonomă, asemănătoare unei facultăți, cu propria conducere. Nu avea însă un corp profesoral suficient și se baza pe cadre provenite din facultățile tradiționale ale Politehnicii și din alte instituții universitare.

Programele TEMPUS și celelalte forme de cooperare internațională au permis stagii în străinătate, pregătirea unor cursuri noi și stabilirea de legături cu universități occidentale. Cele trei filiere au avut istorii diferite: cea germană a beneficiat de un sprijin instituțional important din Germania, cea franceză de susținerea mediului francofon, iar filiera engleză s-a bazat mai mult pe eforturile proprii ale Politehnicii și pe colaborări universitare punctuale.

În 1991, vechea secție de Inginerie electrică a primit denumirea de Inginerie electrică și calculatoare, semn că informatica începea să ocupe un loc propriu în noua construcție. Din această direcție aveau să se desprindă ulterior programele de Electronică Aplicată și Ingineria Informației.

Formula DSI fusese concepută ca una provizorie, dar a durat mai mult de un deceniu. În octombrie 2001, Senatul Universității Politehnica a aprobat transformarea sa în Facultatea de Inginerie în Limbi Străine, iar din 2002 FILS a început să funcționeze oficial ca facultate. Era, în fond, legalizarea unei structuri care funcționase încă din 1990 aproape ca o facultate.

Dobândirea statutului de facultate nu rezolva însă problema corpului didactic. Mulți dintre profesorii care predaseră în primii ani aveau obligațiile principale în facultățile lor de origine. Pe măsură ce finanțările și entuziasmul începuturilor s-au diminuat, o parte dintre ei s-au retras. FILS avea nevoie de o structură academică proprie, capabilă să-i asigure continuitatea. Așa a apărut Catedra de Inginerie în Limbi Străine, la început un nucleu mic, alcătuit în principal din cadre tinere.

Baza materială: de la improvizație la spații proprii

La începuturi, baza materială a învățământului în limbi străine era foarte modestă. În vechiul local, spațiile destinate activităților practice erau improprii, iar dotarea informatică putea însemna, în unele situații, abia un calculator. Studenții își desfășurau multe dintre laboratoare în spațiile facultăților din care proveneau profesorii disciplinelor respective. Această dependență limita autonomia noii structuri și făcea dificilă organizarea unui program unitar.

Când am venit la FILS, în 2004, procesul de construire a unei baze materiale era abia inițiat. Treptat au fost comandate calculatoare, iar facultății i-au fost atribuite două săli la subsolul corpului J, în spațiul unei vechi magazii. Ele au fost amenajate ca laboratoare proprii, cu calculatoare legate în rețea. A fost rezultatul efortului conducerii facultății, al profesorilor și al personalului tehnic. Între colegii implicați direct în organizarea laboratoarelor și în planificarea utilizării lor s-a aflat și conf. George Drăgoi. Contribuția mea a privit mai ales programele de studii și formarea corpului didactic.

Schimbarea decisivă s-a produs atunci când învățământului în limbi străine i-a fost pus la dispoziție întregul corp CJ din ansamblul Noului Local (Fig. 1), atribuit anterior unei facultăți din domeniul mecanic, dar neutilizat de aceasta. FILS a dobândit astfel un spațiu identificabil ca fiind al său, cu săli de curs, laboratoare și încăperi administrative reunite în același loc. Pentru o facultate care începuse prin a împrumuta cadre, laboratoare și spații de la alte structuri ale Politehnicii, această evoluție însemna mai mult decât o simplă îmbunătățire logistică: era una dintre condițiile maturizării sale instituționale.

Începutul activității mele la FILS

Am fost angajat la FILS la 15 septembrie 2004, ca profesor al Catedrei de Inginerie în Limbi Străine. Din câte îmi amintesc, eram singurul profesor al catedrei; ceilalți colegi erau asistenți sau șefi de lucrări.

În acel moment continuam să locuiesc și să lucrez în Italia. Statutul meu fusese stabilit cu Paul Dan Cristea, responsabilul filierei engleze, și cu decanul de atunci al facultății, prof. Adrian Pascu: trebuia să-mi îndeplinesc toate obligațiile didactice, până la ultima oră, dar puteam să o fac în sistem modular. Cu alte cuvinte, veneam din Italia pentru perioade de două, trei sau patru săptămâni și îmi concentram orele de la toate cursurile în aceste intervale.

Nu eram singurul care preda astfel. Mai existau profesori care veneau pentru perioade concentrate, dar aceștia erau plătiți cu ora. Eu eram angajat titular al Politehnicii. Această diferență avea să capete importanță mai târziu, când am ajuns să conduc catedra.

Între Italia și București

Veneam la București de cel puțin patru ori pe an. Trebuia să predau, să urmăresc proiectele și să revin pentru examene. În timpul șederilor din țară locuiam în casa mamei mele din Militari, pe care am păstrat-o întotdeauna.

În acei ani, mama s-a îmbolnăvit și a trebuit să o internez într-un cămin pentru persoane vârstnice. Cât timp mă aflam la București, mergeam să o văd în fiecare zi. Zilele mele erau împărțite între facultate și vizitele la mama. Mama a murit în februarie 2010. În anii următori, când veneam pentru sesiunea de iarnă, șederea mea la București rămânea legată și de memoria ei: îi făceam parastasele.

În săptămânile petrecute în țară țineam între patru și opt ore de curs pe zi. Sistemul modular nu însemna reducerea obligațiilor, ci concentrarea lor într-un timp foarte scurt. Munca didactică nu se limita însă la perioadele din București. În Italia consacram mult timp pregătirii cursurilor pe care le schimbam, de altfel, în fiecare an. Nu am crezut niciodată că un profesor poate repeta la nesfârșit același material, cu atât mai puțin într-un domeniu în care tehnologiile și practicile se transformă rapid.

Nici cunoașterea limbii engleze nu era uniformă. Deși cursurile erau oficial predate în engleză, nu toți studenții puteau urmări cu aceeași ușurință o explicație tehnică mai complexă. Când simțeam că limba devenea un obstacol în înțelegerea materiei, continuam în română. Studenții nu protestau; aveam impresia că erau mulțumiți să poată urmări mai bine explicațiile. Pentru mine, scopul nu era să demonstrez că puteam preda în engleză, ci să-i ajut să înțeleagă ceea ce le predam.

De altfel, existau diferențe între studenții de la FILS și cei pe care îi avusesem, cu mulți ani înainte, la Facultatea de Automatică și Calculatoare. Nu cred că ele proveneau numai din profilul facultății; era vorba și despre o schimbare de generație și despre modul în care studenții se raportau la universitate. Această fisură dintre obiectivele mele didactice și obiectivele de studiu ale noilor generații s-a lărgit de-a lungul anilor și a contribuit, după aproape douăzeci de ani, la decizia mea de a înceta să predau.

O „fabrică” de ingineri software

În primii ani ai deceniului 2000, România avea o industrie software formată din companii private aflate în dezvoltare rapidă. Aceasta nu avea nevoie numai de programatori capabili să scrie cod, ci de ingineri care să înțeleagă întregul proces de realizare a unui sistem: cerințele, modelarea, proiectarea, arhitectura, organizarea echipei, testarea, calitatea și întreținerea produsului.

Fiind în poziția de a contura profilul viitorilor absolvenți ai specializărilor de calculatoare de la FILS și nevrând ca planul lor de învățământ să copieze pur și simplu planurile Facultății de Automatică și Calculatoare, am ales să ne apropiem de specializarea Ingineria Informației de la Facultatea de Electronică, aflată atunci într-un proces de extindere către informatică. Acolo aveam mai multă libertate în construirea planului de învățământ. Am preferat denumirea de Ingineria Informației. Știam că expresia fusese folosită de James Martin, în anii 1980 și 1990, pentru o metodologie care pretindea să cuprindă aproape toate aspectele organizării și prelucrării informației. Mi se părea o extindere excesivă a termenului. Pentru noi, denumirea putea exprima însă un domeniu modern, mai larg decât simpla programare și suficient de flexibil pentru a include noile direcții ale informaticii.

Îmi imaginam programul ca pe o adevărată „fabrică” de ingineri software. Foloseam cuvântul „fabrică” nu pentru a sugera o producție uniformă — sensul în care profesorul Moisil folosise cândva această metaforă —, ci pentru a sublinia că facultatea trebuia să formeze în mod sistematic specialiști de care economia avea nevoie.

Cu acordul conducerii facultății, pe lângă cursurile clasice de programare, am introdus treptat discipline cu denumiri neobișnuite în planurile tradiționale de informatică ale universităților: Metode de dezvoltare a software-ului, Metodologii software, Tehnici de proiectare a software-ului și Arhitecturi software. Ele trebuiau să alcătuiască un parcurs coerent: de la programare la metode, de la metode la modelare și proiectare, apoi la arhitectură și la controlul procesului de dezvoltare.

Încă din 2004 am decis ca primul limbaj de programare predat studenților la FILS să fie Java, nu C sau C++. Aceste limbaje nu dispăreau din program și puteau fi studiate ulterior, dar consideram că Java era mai potrivit pentru introducerea, pe baze conceptuale, a programării orientate pe obiecte și pentru pregătirea viitorilor ingineri software. Studenții de la FILS nu au protestat împotriva acestei alegeri, care îi îndepărta de traseul urmat la Automatică, cu o singură excepție: Alexandru R., student în anul I și pasionat de programarea în C, m-a întrebat chiar la prima oră de curs: „De ce nu C?”. Astăzi, Alexandru este conferențiar, nu s-a dezis de pasiunea lui pentru familia C și propovăduiește Rust.

În anii superiori, toate cursurile aveau proiecte. Nu doream ca studenții să rămână numai cu definiții și scheme memorate pentru examen. Trebuiau să construiască, să aleagă între soluții, să justifice o arhitectură și să înțeleagă diferența dintre un program care funcționează și un produs software realizat după principii inginerești.

Ingineria software era nucleul programului creat, dar nu voiam ca acesta să devină o specializare îngustă. Studenții trebuiau să rămână deschiși către celelalte domenii ale informaticii, în special către inteligența artificială, sistemele distribuite și aplicațiile medicale.

Despre evoluția ulterioară a domeniului și despre ceea ce ar trebui să cuprindă astăzi un asemenea program am scris separat în pagina „Viitorul Ingineriei Software”.

Formarea unui corp didactic propriu

La început, una dintre problemele serioase era organizarea activităților aplicative ale cursurilor mele. Eu îmi concentram predarea în perioadele în care veneam din Italia și nu aveam timpul necesar pentru a ține și toate laboratoarele.

Am rugat-o pe Crenguța Bogdan, fosta mea asistentă la Universitatea „Ovidius”, să mă ajute. A acceptat și, cu un efort pe care nu l-am uitat, făcea naveta între Constanța și București pentru a ține aplicațiile cursurilor mele. Situația a continuat până în 2008, când Andrei Vasilățean și-a încheiat studiile. L-am primit apoi ca doctorand, iar el a preluat activitățile aplicative ale cursurilor mele.

Tema tezei de doctorat a lui Andrei era inspirată din cercetările pe care le desfășuram în Italia, în special din proiectul LuMiR. Am modificat însă, pentru el, direcția inițială prin introducerea agenților inteligenți și a conceptului de ecosistem eHealth. Acesta era și unul dintre modurile prin care încercam să construiesc un corp didactic propriu: absolvenții buni puteau continua la master și la doctorat, puteau participa ca asistenți la activitățile aplicative și, treptat, puteau deveni cadre ale facultății.

M-am străduit să-i aduc în catedră pe cei mai buni, dar industria software oferea venituri mult mai mari decât învățământul. Puțini absolvenți valoroși erau dispuși să aleagă o carieră universitară, iar noi, profesorii, nu reușeam întotdeauna să-i descoperim la timp și să-i convingem să rămână în școală.

În perioada în care Andrei Vasilățean devenea asistent, un concurs de împrejurări mi-a dat prilejul să o cunosc și pe Maria-Iuliana Dascălu, absolventă a Academiei de Studii Economice, o tânără serioasă și cu bune cunoștințe de informatică. M-am bucurat să le pot aproba dosarele la concursurile pentru posturi. Andrei provenea chiar dintre studenții formați la FILS și continua să se afirme în cadrul doctoratului; Maria-Iuliana venea pe un alt traseu universitar, dar aducea aceeași seriozitate și dorință de cunoaștere.

Mai târziu, amândoi aveau să ajungă în conducerea facultății. Îi privesc ca pe doi dintre cei cărora le-am transmis mai departe drapelul. Faptul că au rămas în școală, au crescut profesional și duc înainte construcția începută în acei ani îmi dă sentimentul unei continuități reale.

În ansamblul activității mele de conducător de doctorat, trei doctoranzi au provenit de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, trei de la FILS, iar alți trei au avut alte trasee universitare. Faptul că FILS începuse să furnizeze propriii candidați la doctorat era un semn de maturitate academică.

Primul master de Software Engineering din Politehnică

Proiectul nu se putea opri la studiile de licență. Disciplinele introduse în programul de Ingineria Informației ofereau studenților o bază inginerească, dar ingineria software era un domeniu prea vast pentru a putea fi aprofundat numai în cadrul primului ciclu universitar.

În mai 2007 lucram încă la diferite variante ale programului și ale planului de învățământ pentru un master de Software Engineering. Nu mai pot afirma cu certitudine dacă am reușit să organizăm o admitere chiar în toamna acelui an. Știu însă sigur că, în septembrie 2008, am organizat testul de admitere. Masterul funcționa, așadar, din anul universitar 2008–2009.

În mai 2009 am organizat o prezentare publică a programului. Afișul îl anunța drept primul Master of Software Engineering din Universitatea Politehnica din București. Formularea nu indica anul de început, ci faptul că era primul program de acest fel creat în cadrul universității.

În 2010, programul a fost prezentat și evaluat în forma de master de cercetare, cu predare integrală în limba engleză, desfășurat pe durata a patru semestre și totalizând 120 de credite. Nu doream să oferim numai câteva cursuri suplimentare absolvenților noștri. Masterul trebuia să formeze specialiști capabili să înțeleagă întregul lanț al dezvoltării unui produs software, de la apariția cerințelor până la livrare, reunind perspectiva tehnică, arhitectura, conducerea proiectelor, testarea și asigurarea calității.

Nucleul programului cuprindea discipline precum Principles of Software Engineering, Formal Models in Software Engineering, Software Methodologies, Software Project Management, Software Architectures, Software Testing și Software Quality Management. În jurul lor se aflau cursuri orientate spre domenii aflate atunci în plină dezvoltare: model-driven engineering, sisteme distribuite, interacțiunea om–calculator, Semantic Web, agenți software, jocuri și simulări interactive.

Programul era organizat în jurul a trei direcții desfășurate în paralel: discipline fundamentale de inginerie software, discipline orientate spre aplicații și cercetare îndrumată. Aproape jumătate din activitatea studentului era rezervată cercetării și pregătirii disertației. Aceasta trebuia să conțină un element real de cercetare și, ori de câte ori era posibil, să conducă la proiectarea și realizarea unui sistem software.

Masterul urmărea să formeze nu numai programatori mai bine pregătiți, ci viitori lideri ai dezvoltării software: arhitecți, proiectanți, conducători tehnici și specialiști capabili să îmbunătățească practicile existente în industrie.

De aproximativ zece ani eram și conducător de doctorat. Pentru studenții cei mai buni exista astfel un traseu complet: licența oferea formația inginerească de bază, masterul aducea aprofundarea și cercetarea aplicată, iar doctoratul deschidea drumul către cercetarea avansată. „Fabrica” de ingineri software pe care mi-o imaginasem în 2004 căpăta astfel toate treptele necesare.

Acreditările

În perioada în care am condus catedra, programele FILS au trebuit să treacă prin evaluările noilor structuri ARACIS. Dosarele erau voluminoase și cereau o muncă administrativă enormă: planuri de învățământ, fișe de disciplină, situații ale personalului, spații, laboratoare, activitate științifică și justificarea competențelor oferite absolvenților.

În pregătirea documentelor am fost ajutat în mod esențial de Bujor Păvăloiu și de Ioana Guică. Fără munca lor atentă, organizarea dosarelor ar fi fost mult mai dificilă.

Pentru programul de Ingineria Informației în limba engleză am participat direct la susținerea concepției curriculare în fața comisiei. Membrii acesteia mă cunoșteau profesional, dar au fost surprinși de unele denumiri ale cursurilor, inexistente în nomenclatoarele tradiționale. A trebuit să explic de ce un program modern avea nevoie de discipline precum Metodologii software, Tehnici de proiectare sau Arhitecturi software și cum se legau ele într-un traseu coerent de pregătire a inginerului software.

Nedumerirea inițială s-a transformat treptat în interes. Comisia a înțeles că nu era vorba despre inventarea arbitrară a unor titluri, ci despre introducerea în Politehnică a unui domeniu universitar matur, recunoscut internațional și cerut de industrie.

Nu am condus personal toate acreditările. Pentru programul de Electronică Aplicată în limba germană, rolul principal l-a avut profesorul Istvan Sztojanov, reprezentant tradițional al Facultății de Electronică și susținător al acestei direcții. Ca șef al catedrei răspundeam de ansamblul structurii, dar fiecare program avea oamenii care îi cunoșteau cel mai bine specificul.

Acreditarea programului de Ingineria Informației și cea a masterului de Software Engineering au reprezentat pentru mine mai mult decât îndeplinirea unor formalități. Erau confirmarea instituțională a unui proiect curricular pe care îl construisem treptat.

Studenții și industria

Mulți studenți FILS începeau să lucreze în companii înainte de absolvire. Pentru ei era o posibilitate de a câștiga experiență și de a-și asigura un venit, dar pentru facultate situația crea probleme serioase. Trebuiau să împace programul de lucru cu prezența la cursuri, proiectele și examenele. Uneori serviciul devenea prioritar, iar universitatea era tratată ca o activitate care trebuia strecurată printre obligațiile profesionale.

Temele de disertație proveneau rareori direct din activitatea lor din companii. În firme, studenții erau utilizați în principal pentru lucrări de programare. Eu încercam să-i învăț altceva: să gândească la nivelul cerințelor, al metodelor de dezvoltare, al modelelor, al arhitecturilor, al proceselor și al calității produsului software.

Această diferență nu însemna că experiența profesională era inutilă. Dimpotrivă, mulți rămâneau în companiile în care începuseră să lucreze și, după terminarea studiilor, obțineau poziții mai bune. Absolvenții FILS își găseau repede locuri de muncă, iar mulți au plecat să lucreze în străinătate. Evoluția lor confirma că orientarea aleasă răspundea unei nevoi reale a industriei software.

Conducerea întregii catedre

În 2008, odată cu schimbarea conducerii facultății, trebuia desemnat și un conducător al Catedrei de Inginerie în Limbi Străine. Am fost ales să preiau această responsabilitate — din câte îmi amintesc, fără să existe un alt candidat — și am început imediat activitatea.

Eram conducătorul întregii catedre, care gestiona activitatea didactică proprie pentru toate cele trei filiere ale facultății: engleză, franceză și germană. Fiecare filieră avea un responsabil care îi cunoștea profesorii și problemele curente; de filiera engleză răspundeam însă direct, atât în privința cadrelor didactice, cât și a planurilor de învățământ și a dezvoltării programelor.

Am încercat ca programele de Ingineria Informației în engleză și franceză să aibă planuri de învățământ cât mai apropiate și, o vreme, am predat și la filiera franceză. Cum locuiam în Italia, îmi concentram orele în perioade scurte și conduceam totodată catedra, a devenit prea dificil să lucrez în ambele filiere. Am renunțat la cursurile în franceză, iar cele două planuri s-au îndepărtat treptat.

O parte importantă, puțin vizibilă din afara universității, era elaborarea statelor de funcții. Trebuia să repartizez disciplinele și activitățile aplicative între cadrele proprii, profesorii din alte facultăți și colaboratorii plătiți cu ora, să propun posturile necesare, să particip la evaluarea cadrelor și la pregătirea concursurilor și să coordonez documentele de autoevaluare, asigurarea calității și activitatea de cercetare. Într-o catedră încă mică, dependentă de colaboratori externi, aceasta era o muncă administrativă continuă.

Situația era cu atât mai neobișnuită cu cât continuam să locuiesc și să lucrez în Italia. M-am sprijinit pe responsabilii filierelor și pe colegii aflați permanent la București, în special pe Bujor Păvăloiu, pentru rezolvarea problemelor operative. Răspunderea generală pentru catedră, pentru dezvoltarea ei și pentru relația cu conducerea facultății îmi revenea însă mie.

Catedra avea încă puține cadre proprii și depindea de numeroși profesori veniți din alte facultăți sau plătiți cu ora. Era atât de mică, încât funcția mea de conducere nu era însoțită de indemnizația acordată în mod obișnuit unui șef de catedră sau de departament. Numărul angajaților proprii nu atingea pragul prevăzut.

Din câte îmi amintesc, abia către 2012 departamentul ajunsese la dimensiunea de la care conducătorul său ar fi avut dreptul la indemnizație. Tocmai atunci însă mandatul meu se încheia și urma să fiu pensionat. Situația avea o anumită ironie: contribuisem la dezvoltarea unei structuri prea mici pentru ca funcția de conducere să fie remunerată, iar când aceasta devenise suficient de mare, eu trebuia să o părăsesc.

O pensionare cu gust amar

În ianuarie 2011 a intrat în vigoare noua Lege a educației. Una dintre prevederile ei stabilea pensionarea cadrelor didactice universitare la împlinirea vârstei de 65 de ani. Pentru profesorii mai în vârstă, măsura a venit ca o lovitură de măciucă. O generație întreagă, care acumulase decenii de experiență didactică și științifică, trebuia să părăsească aproape simultan pozițiile de titular.

Nu contestam nevoia promovării cadrelor tinere. Mi se părea însă riscant ca înnoirea să se facă prin îndepărtarea bruscă a celor mai experimentați profesori. Eu depășisem deja vârsta prevăzută de lege. În cazul meu, pensionarea a fost amânată până la încheierea mandatului de conducere și la alegerile universitare din martie 2012.

Cu puțin timp înainte, am fost chemat de unul dintre prorectori. Mi-a vorbit pe un ton amabil și împăciuitor și mi-a cerut să accept pensionarea fără să protestez. Universitatea, mi-a explicat el, avea nevoie de posturi de profesor care să fie eliberate pentru numeroșii conferențiari tineri pregătiți să promoveze.

— Domnule profesor, nicio problemă. Voi cere pensionarea, i-am răspuns.

Am aflat ulterior că acea masă de conferențiari care așteptau să ocupe posturile eliberate nu exista, cel puțin nu în proporțiile care îmi fuseseră prezentate.

În martie 2012, când numeroși profesori aflați în aceeași situație încercau să obțină sprijinul universității pentru a-și continua activitatea, am discutat cu rectorul Politehnicii. O cunoșteam de mulți ani, încă de când era tânără asistentă la Facultatea de Chimie Industrială, și aveam încredere că situația mea va fi analizată cu bunăvoință.

— Nicio grijă, domnule profesor. Vom cere pentru dumneavoastră și pentru alți colegi un an sabatic, după care vom vedea, mi-a spus.

Am plecat liniștit, convins că nu mă va uita. Mai târziu mi s-a povestit ce se petrecuse după ședința Senatului. Secretara rectorului, care mă cunoștea fiindcă îmi fusese studentă, observase că numele meu nu se afla pe lista celor pentru care fusese găsită o soluție.

— Dar cu domnul profesor Șerbănați ce faceți? ar fi întrebat ea.

Răspunsul fusese scurt:

— Du-i dosarul de pensionare la Resurse Umane.

Și astfel am fost pensionat.

Spun cu sinceritate că aș fi preferat să-mi continui activitatea la FILS ca profesor titular. Mă pensionasem și în Italia și, pentru prima dată după mulți ani, aș fi avut mai mult timp pentru facultate, cursuri și studenți. Nu am făcut însă o dramă din pensionare. Știam că orice etapă profesională are un sfârșit și eram mulțumit de ceea ce reușisem să construiesc.

Ceea ce m-a deranjat nu a fost pensionarea în sine, ci felul în care două persoane din conducerea instituției, de la care aș fi așteptat sinceritate și sprijin, m-au purtat cu promisiuni și explicații care nu aveau să fie respectate. Ironia a fost că, la numai câteva luni după pensionarea mea, reglementarea a fost modificată, iar universităților li s-a oferit din nou posibilitatea de a păstra, în anumite condiții, profesori care depășiseră vârsta de pensionare. Pentru mine, schimbarea venea prea târziu.

După pensionare

Legătura mea cu FILS nu s-a încheiat în martie 2012. Am continuat să predau cu plata cu ora până în 2023. Timp de peste zece ani am făcut și eu parte din categoria cadrelor din afara structurii permanente de care facultatea avea încă nevoie.

Nu mai eram profesor titular și nu mai aveam o funcție de conducere, dar cursurile și studenții au rămas parte din viața mea. Între timp, facultatea a continuat să crească, iar oameni formați sau atrași în anii în care condusesem catedra au ajuns ei înșiși în conducerea ei.