De ce această pagină

Nu sunt muzicolog și nu încerc aici să scriu o analiză tehnică a simfoniilor lui Bruckner. Pagina aceasta aparține mai curând memoriei mele de ascultător. Așa cum am păstrat în amintire audițiile de la Conservator din studenție, cu atmosfera lor de inițiere muzicală, simt nevoia să păstrez și întâlnirea târzie cu interpretările lui Sergiu Celibidache ale simfoniilor lui Anton Bruckner.

Bruckner nu-mi era însă cu totul străin. În România ceaușistă, fragmente din muzica lui erau folosite în comentariul muzical al Telejurnalelor, însoțind imagini oficiale și împrumutându-le o solemnitate monumentală. Era o întâlnire involuntară și, de cele mai multe ori, anonimă: muzica ajungea la noi desprinsă de numele compozitorului și pusă în slujba unei retorici politice. Mult mai târziu, ascultând-o pentru ea însăși, am putut recunoaște acea amploare sonoră și am putut-o elibera, în memoria mea, de imaginile cu care fusese asociată.

În aceste interpretări nu m-a atras numai muzica lui Bruckner, ci felul în care Celibidache o lasă să se construiască în timp. La el, simfonia nu pare să înainteze spre un efect imediat, ci să se ridice treptat, ca o arhitectură sonoră în care fiecare plan, fiecare pauză și fiecare acumulare își găsesc locul. Ascultarea cere răbdare, dar tocmai această răbdare deschide un alt fel de înțelegere.

Pentru mine, Bruckner dirijat de Celibidache nu este doar un repertoriu preferat, ci o experiență de concentrare. Într-o lume grăbită, aceste interpretări impun un alt timp: un timp lent, interior, aproape ritualic, în care muzica nu se consumă, ci se contemplă. De aceea am vrut să existe pe site o pagină separată despre ele.

Celibidache și arta ascultării

Sergiu Celibidache a avut întotdeauna ceva greu de încadrat. Nu era doar un mare dirijor român afirmat în marile săli ale Europei, ci și un muzician pentru care actul interpretării părea inseparabil de o anumită filosofie a timpului, a sunetului și a ascultării. La el, muzica nu era un obiect care trebuia livrat publicului, ci un fenomen care trebuia lăsat să se nască.

De aici vine, probabil, impresia de încetineală pe care o au uneori ascultătorii grăbiți. Dar în Bruckner această încetineală nu este lipsă de energie. Ea este spațiu de respirație. Celibidache nu împinge muzica din urmă, nu o silește să ajungă repede la culminații. O lasă să se așeze, să se organizeze și să se înalțe.

Tempo-ul nu pare stabilit dinainte ca o simplă indicație metronomică. El se naște din densitatea scriiturii, din raportul dintre registrele orchestrei, din intensitatea sunetului și din rezonanța sălii. De aceea, lentoarea sa nu este aceeași pretutindeni. Ea face audibile vocile interioare, păstrează memoria temelor și dă fiecărei acumulări timpul necesar pentru a deveni o consecință a ceea ce a precedat-o.

Într-o epocă dominată de înregistrări, de comparații rapide și de consum muzical accelerat, Celibidache rămâne un caz aparte. Interpretările sale cer timp, iar acest timp nu este un simplu adaos exterior. El face parte din însăși forma muzicii.

Revenirea la Filarmonica din Berlin

Locul ocupat de Bruckner în universul lui Celibidache se vede poate cel mai limpede într-un moment excepțional al biografiei sale. După ruptura din 1954, când Filarmonica din Berlin îl alesese pe Herbert von Karajan ca succesor al lui Furtwängler, Celibidache nu mai dirijase orchestra timp de 38 de ani. A acceptat să revină în 1992 numai la invitația personală a președintelui Germaniei, Richard von Weizsäcker, pentru două concerte caritabile destinate sprijinirii caselor de copii din România.

Pentru această împăcare târzie, încărcată de istorie personală și legată totodată de țara sa de origine, Celibidache a ales Simfonia a VII-a de Bruckner. Primul concert a avut loc la 31 martie 1992, în Schauspielhaus din Berlin. Alegerea nu putea fi întâmplătoare: era singura simfonie de Bruckner pe care o dirijase cu Filarmonica și în anii începutului său berlinez. Revenea astfel nu numai la o orchestră de care fusese despărțit aproape patru decenii, ci și la o lucrare care lega cele două capete ale acestei istorii.

Faptul că, într-un asemenea moment, nu a ales Beethoven, Brahms sau Wagner, ci Bruckner și tocmai Simfonia a VII-a, spune mai mult decât o declarație despre centrul interesului său artistic. Muzica acestei simfonii — solemnă fără retorică, amplă fără grabă, capabilă să treacă de la reculegere la o culminație copleșitoare — îi oferea și forma potrivită pentru o reîntâlnire care nu ștergea trecutul, dar îl putea cuprinde într-un întreg.

Istoricul concertului este prezentat de Filarmonica din Berlin. Interpretarea din 31 martie 1992 poate fi urmărită și în Digital Concert Hall.

La St. Florian, în preajma lui Bruckner

Relația lui Celibidache cu Bruckner nu s-a limitat la sala de repetiții și la pupitrul de concert. În 1993, el a venit cu Münchner Philharmoniker și Corul Filarmonic din München la mănăstirea St. Florian, lângă Linz, locul în care Bruckner fusese corist, profesor și organist. Aici, sub marea orgă a bisericii, se află și mormântul compozitorului.

Celibidache a pregătit și a dirijat în biserica mănăstirii Misa nr. 3 în Fa minor. Filmul documentar Celibidache in St. Florian urmărește întregul proces: repetițiile începute la München, reunirea corului, orchestrei și soliștilor, apoi adaptarea construcției muzicale la acustica vastă și reverberantă a bisericii. Vizita la locul în care Bruckner trăise și era înmormântat dă interpretării o dimensiune care depășește omagiul comemorativ. Celibidache pare să caute acolo mediul spiritual și sonor din care se născuse muzica.

Admirația lui pentru Bruckner avea o formulare fără echivoc: „Pentru mine, faptul că Bruckner a existat este cel mai mare dar al lui Dumnezeu.” În alte reflecții, îl considera cel mai mare simfonist și vorbea despre sentimentul de desăvârșire pe care îl trăim la sfârșitul unei simfonii bruckneriene — impresia de a fi trecut prin toate și de a ajunge, în cele din urmă, la unitate. La St. Florian, asemenea cuvinte nu mai apar ca simple declarații despre un compozitor admirat: ele capătă forma unei apropieri personale de omul, credința și universul sonor al lui Bruckner.

Documentarul din 1993 poate fi urmărit în prezent pe YouTube. Descrierea filmului și a procesului de pregătire a concertului se găsește și pe pagina producătorului. Declarația despre existența lui Bruckner este citată în prezentarea ediției realizate de Warner Classics.

Bruckner ca arhitectură sonoră

Muzica lui Bruckner mi se pare una dintre cele mai potrivite pentru felul de a dirija al lui Celibidache. Simfoniile lui nu sunt construite ca simple succesiuni de teme, ci ca mari edificii sonore. Există în ele ceva de catedrală, nu în sens decorativ, ci în sensul unei construcții care se ridică pe verticală, prin reveniri, suprapuneri, tensiuni și rezolvări lente.

La Bruckner, timpul muzical este vast. Temele se întorc, blocurile orchestrale se așază unele peste altele, tăcerile capătă greutate, iar finalurile nu sunt simple concluzii, ci revelații ale întregului parcurs. Celibidache pare să fi înțeles această dimensiune în felul lui propriu. El nu dramatizează excesiv, ci construiește, iar mie marile culminații îmi dau impresia unui catharsis în sens aristotelian.

În aceste interpretări, fiecare acumulare sonoră are nevoie de un spațiu al ei. Dacă este grăbită, își pierde sensul. Dacă este lăsată să respire, capătă o forță aproape fizică. De aceea, la Celibidache, ascultătorul nu este doar martorul unei execuții muzicale, ci participantul la o construcție care se desfășoară în timp real.

Câteva audiții comentate

Nu vreau să transform această pagină într-un catalog complet al interpretărilor lui Celibidache din Bruckner. Unele simfonii pot fi comentate mai amplu, altele doar menționate. Prefer să notez aici câteva audiții care m-au impresionat, păstrând urma unei experiențe personale de ascultare, fără să stabilesc o ierarhie critică.

Am ales pentru audiția publică începuturile Simfoniilor a VII-a și a IV-a, precum și Adagio-ul Simfoniei a IX-a. Ele lasă să se audă trei ipostaze diferite ale aceleiași arte a construcției: nașterea unei teme din tăcere, deschiderea unui peisaj sonor și stingerea unei arhitecturi într-o liniște care nu mai are nevoie de concluzie. Nu sunt neapărat „cele mai frumoase” pagini, ci trei intrări potrivite în universul comun al lui Bruckner și Celibidache.

Observațiile de mai jos sunt impresiile subiective ale unui ascultător fără pregătire muzicologică. În plus, audiția printr-un computer sau un telefon și printr-o sursă online comprimată nu poate reda întocmai timbrul, dinamica și spațialitatea înregistrării. Tocmai la Celibidache, pentru care raportul dintre intensitate, rezonanță și acustica sălii era esențial, această pierdere se simte mai mult. Fragmentele au, așadar, rolul unei invitații la ascultare și nu înlocuiesc audiția în condiții de bună calitate.

Fișierele extrase de mine de pe CD-uri rămân în arhiva mea locală. Pe pagina publică nu le reproduc, ci folosesc playere care trimit la surse externe oficiale. Astfel, selecția și comentariul îmi aparțin, în timp ce înregistrarea rămâne găzduită de deținătorul drepturilor.

Un parcurs de la Simfonia a III-a la Simfonia a IX-a

CD-urile mele mi-au permis să reascult, alături de cele trei audiții prezentate mai jos, mai multe mișcări din Simfoniile a III-a, a IV-a, a V-a, a VII-a, a VIII-a și a IX-a. Privite împreună, ele arată nu numai evoluția lui Bruckner, ci și consecvența cu care Celibidache îi caută proporțiile. Tempo-urile se schimbă de la o lucrare la alta, dar principiul rămâne același: o culminație nu trebuie proclamată, ci pregătită.

Simfonia a III-a – forma încă în căutare

În Adagio și în final se aude un Bruckner mai neliniștit, încă vizibil legat de admirația sa pentru Wagner. Planurile se succed uneori abrupt, iar unitatea nu are încă evidența marilor simfonii de mai târziu. Celibidache nu încearcă să ascundă aceste rupturi; le dă timp să se așeze și face perceptibil efortul prin care muzica își caută propria formă monumentală.

Simfonia a IV-a – natură, legendă și depărtare

Andantele păstrează ceva din mersul unei procesiuni reținute, în timp ce Scherzo-ul, cu chemările sale de corn, aduce o energie mai directă. Sub bagheta lui Celibidache, contrastul nu sfărâmă simfonia: mișcarea lentă și izbucnirea ritmică par două priviri asupra aceluiași peisaj legendar, una din apropiere, cealaltă din depărtare.

Simfonia a V-a – rigoarea construcției

Aici comparația cu arhitectura devine aproape inevitabilă. Prima mișcare înaintează solemn, iar Adagio-ul își întinde arcurile melodice fără să piardă direcția. Sensul întregii construcții se află însă în felul în care ideile sunt păstrate în memorie și chemate să se întâlnească. Celibidache face audibile legăturile dintre ele înainte ca edificiul să-și dezvăluie deplin proporțiile.

Simfonia a VII-a – luminozitate și reculegere

Adagio-ul are o gravitate care nu exclude lumina, iar Scherzo-ul aduce o pulsație puternică, aproape elementară. Alternanța lor arată de ce lentoarea lui Celibidache nu trebuie confundată cu uniformitatea: fiecare mișcare își are timpul ei, dar toate aparțin aceleiași respirații ample.

Simfonia a VIII-a – încercarea marilor proporții

Scherzo-ul, Adagio-ul și finalul alcătuiesc poate cea mai convingătoare demonstrație a metodei sale. În Adagio, tensiunea crește în trepte uriașe; în final, teme și blocuri sonore care păreau despărțite ajung să formeze un singur ansamblu. Duratele sunt mari, dar nu le simt ca pe o dilatare arbitrară. Ele sunt spațiul de care muzica are nevoie pentru ca ultima acumulare să fie trăită ca o consecință, nu ca un efect.

Simfonia a IX-a – dincolo de încheiere

Prima mișcare pornește dintr-o neliniște întunecată, Scherzo-ul concentrează o energie aspră, aproape strivitoare, iar Adagio-ul schimbă sensul întregului parcurs. Faptul că simfonia a rămas neterminată nu mă face să aud ultima mișcare ca pe o simplă întrerupere. La Celibidache, acordurile finale nu închid o construcție, ci o lasă să se piardă într-un spațiu care pare să continue dincolo de sunet.

Simfonia a IV-a "Romantica" – începutul

Dacă Simfonia a VII-a deschide un spațiu solemn și meditativ, începutul Simfoniei a IV-a are pentru mine un caracter mai narativ și mai luminos. Am impresia că începe invocarea unor vremuri mărețe, irepetabile, în maniera solemnă a începutului Iliadei. Bruckner îmi apare aici ca un rapsod al orchestrei — un Homer compozitor:

„Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse.”

— Homer, Iliada, Cântul I, traducere de George Murnu

Aici se simte foarte bine felul în care Celibidache construiește treptat atmosfera, fără grabă, lăsând orchestrei timp să deseneze acel peisaj interior pe care Bruckner îl sugerează încă din primele măsuri. Peste tremoloul pianissimo al coardelor, cornul expune motivul inițial al simfoniei: o chemare largă, ca un semnal venit din depărtarea timpurilor.

Tema cornului apare și aici ca deschiderea unui orizont. Totul pare să pornească dintr-o liniște încărcată de posibilitate. La Celibidache, această pagină nu este idilică în sens superficial, ci vastă, respirată amplu, cu o noblețe calmă care face din începutul simfoniei o adevărată invitație la contemplarea unei legende muzicale.

Simfonia a VII-a – începutul

Am ales începutul Simfoniei a VII-a pentru că aici se simte imediat felul în care Celibidache lasă muzica să se nască din tăcere. Tema nu este lansată spectaculos, ci apare treptat, cu o respirație largă, ca începutul unei construcții care are nevoie de timp pentru a-și revela arhitectura.

La un dirijor grăbit, începutul poate părea doar expunerea unei teme. La Celibidache, însă, el devine o intrare într-un spațiu. Orchestra nu descrie încă un conflict, nu anunță o dramă imediată, ci deschide un orizont. Totul pare suspendat între așteptare și împlinire.

Simfonia a VII-a – Adagio

Dacă începutul Simfoniei a VII-a deschide lent un spațiu, Adagio-ul îl umple de o gravitate aproape funebră. Bruckner a început această mișcare presimțind moartea lui Wagner și a încheiat-o după ce vestea morții acestuia a sosit. Muzica nu este însă o simplă elegie. Ea înaintează de la reculegere spre o culminație de o forță neobișnuită, apoi se retrage, ca și cum întreaga strălucire ar fi fost numai o treaptă spre tăcere.

La Celibidache, această evoluție devine deosebit de limpede. Frazele largi nu sunt episoade așezate unul lângă altul, ci trepte ale aceleiași ascensiuni. Alămurile și tubele wagneriene dau muzicii o solemnitate întunecată; când culminația se produce, ea nu pare adăugată pentru efect, ci rezultatul inevitabil al întregului drum parcurs. Coda readuce apoi mișcarea într-o lumină reținută, purificată de dramatism.

Simfonia a VIII-a – marile acumulări

În Simfonia a VIII-a, arta acumulării atinge dimensiunea ei cea mai impunătoare. Bruckner nu urmărește o singură linie ascendentă. Tensiunea crește, se oprește, pare uneori să se destrame și începe din nou de pe un plan mai înalt. Celibidache păstrează distanța dintre aceste trepte și tocmai de aceea ne face să simțim proporțiile întregului.

Adagio-ul

Adagio-ul este o succesiune de valuri tot mai ample. Corzile pornesc cu o neliniște reținută, iar harpele, tubele wagneriene și alămurile lărgesc treptat spațiul sonor. Marile izbucniri nu anulează momentele de liniște dintre ele; dimpotrivă, fiecare retragere păstrează memoria tensiunii anterioare. Culminația târzie concentrează toate aceste încercări, după care muzica nu se încheie triumfal, ci coboară într-o împăcare luminoasă.

Finalul

Finalul pornește cu o energie ceremonială, dar adevărata lui miză se dezvăluie pe parcurs: teme care au apărut separat în simfonie sunt chemate să conviețuiască în aceeași construcție. La Celibidache, apropierea de ultima culminație este deliberată și inexorabilă. Când temele principalelor mișcări se suprapun în coda finală, nu asistăm numai la o izbucnire orchestrală, ci la revelarea retrospectivă a unității întregii simfonii. Acesta este poate exemplul cel mai limpede al catharsisului pe care îl simt în marile sale interpretări bruckneriene.

Simfonia a IX-a – Adagio

În Adagio-ul Simfoniei a IX-a, experiența timpului capătă o gravitate și mai mare. Simfonia a rămas neterminată, iar această a treia mișcare este ultima pe care Bruckner a dus-o la capăt. În interpretarea lui Celibidache, muzica nu pare să caute o concluzie triumfală, ci să se desprindă treptat de tensiunea acumulată.

Am ales mișcarea integrală, nu un pasaj izolat, fiindcă marile ei acumulări și descătușări succesive, culminând cu revenirea finală la liniște, își pierd sensul atunci când sunt desprinse de întreg. Cele aproape 31 de minute cer răbdare, dar tocmai această durată face perceptibilă construcția lui Celibidache: fiecare treaptă pregătește ceea ce urmează, iar tăcerea de la sfârșit pare să continue muzica.

Locul acestei pagini în memoriile mele

Am ezitat să includ o asemenea pagină pe site, pentru că ea nu povestește direct un episod al vieții mele. Totuși, există și amintiri care nu sunt legate de un loc precis sau de o întâmplare anume, ci de o formă de ascultare. Interpretările lui Celibidache din Bruckner fac parte pentru mine din această categorie.

Ele aparțin unei memorii culturale personale: felul în care, la un moment dat al vieții, anumite lucrări muzicale au început să însemne mai mult decât plăcerea audiției. Au devenit exerciții de răbdare, de concentrare și de acceptare a unui timp mai adânc decât timpul obișnuit. De aceea, pagina aceasta își are locul între textele mele memorialistice.

Legături

• Înapoi la Maturitatea
• Înapoi la Memorii
• Audiții Wagner la Conservator