Grădini suspendate. Povestea unui tablou de Alin Gheorghiu
De la prima expoziție importantă a pictorului la tehnica inspirată de icoana pe sticlă, de la Madona la Grădini suspendate și apoi la dialogul târziu cu Arcimboldo.
Un tablou și memoria unei întâlniri
Povestea tabloului pe care Zoe Dumitrescu-Bușulenga l-a recunoscut imediat ca aparținând filiației Madona începe, de fapt, cu mult înaintea serii romane în care ea l-a văzut la noi acasă. Ea începe în 1979, la prima mare expoziție a lui Alin Gheorghiu de la Muzeul de Artă, în Palatul Regal, unde l-am întâlnit pe pictor într-un moment important al creației sale.
Întâmplarea romană cu Zozi nu poate fi înțeleasă dacă nu este urmărită această mică genealogie a tabloului: întâlnirea cu Alin, primul desen cumpărat de la el, vizita în atelierul din strada Pangratti, explicația tehnicii inspirate de icoana pe sticlă, trecerea de la Madona la Grădini suspendate și, mai târziu, deschiderea spre Arcimboldo.
Expoziția din 1979 și trandafirul în cărbune
În 1979, Alin Gheorghiu încă desena și picta recognoscibil, dar într-un stil deja personal: forme ample, tușe mari, culori vibrante și o evitare deliberată a detaliului inutil. Nu era realism descriptiv, ci o reprezentare intensificată, în care obiectul părea să fie împins spre semn.
La acea expoziție importantă de la Muzeul de Artă, organizată în Palatul Regal, am cumpărat un mare trandafir în cărbune, de un tragism evident. Desenul se afla chiar la intrarea în expoziție și era dorit și de alți vizitatori. Faptul că soțiile noastre se cunoșteau a făcut posibilă cumpărarea lui. Pentru mine, acel trandafir a rămas legat de începutul relației mele cu pictura lui Alin.
În atelierul din strada Pangratti
Tabloul pe care Zoe îl va vedea mai târziu la noi acasă era un ulei de aproximativ 80 × 60 cm, cumpărat după plecarea mea în Italia. Într-una dintre revenirile mele la București, mi-am făcut timp să-l vizitez pe Alin în atelierul său din strada Pangratti. Am stat de vorbă, l-am văzut lucrând și am observat metoda sa de lucru.
Aproape fiecare tablou avea mai întâi o schiță de dimensiunea unei foi A4 sau chiar mai mică. Aceste schițe erau agățate în jurul șevaletului și îi serveau drept modele. Alin trecuse deja spre o formă de abstracție complexă. Culorile continuau să vibreze, dar desenul devenise mai dens, mai stratificat, mai greu de redus la un subiect unic.
În locul reprezentării directe apărea o compoziție de semne, texturi și fragmente, în care obiectele păreau să se ascundă unele în altele. Nu mai era vorba numai de ceea ce tabloul reprezenta, ci de modul în care straturile se chemau, se întrerupeau și se acopereau reciproc.
Tehnica icoanei pe sticlă și nașterea „Grădinilor suspendate”
Alin mi-a explicat atunci că una dintre sursele noii sale tehnici era pictura religioasă pe sticlă a pictorilor țărani români. În pictura pe sticlă, ordinea execuției este inversă față de pictura clasică: se desenează mai întâi elementele cele mai apropiate de privitor, iar fondul este adăugat abia la sfârșit. Imaginea se construiește, așadar, dinspre suprafață spre adâncime, într-o ordine care răstoarnă logica obișnuită a picturii pe pânză.
Alin nu copia această tehnică, ci o simula și o transforma. Crea picturi stratificate, în care fiecare strat avea propria sa semantică, propria textură și propria tensiune. Straturile superioare întrerupeau sau acopereau parțial straturile inferioare, iar din această suprapunere rezulta profunzimea imaginii.
Primele lucrări construite astfel au primit titlul Madona, ceea ce arată limpede legătura cu imaginarul icoanei. Mai târziu, când aceeași tehnică a fost extinsă asupra altor subiecte, Alin a început să le numească Grădini suspendate. Titlul nu anula originea religioasă a compoziției, ci o deplasa spre o lume mai largă, în care formele, obiectele și semnele coexistau într-un spațiu suspendat.
Zozi și filiația „Madona”
Când Zoe Dumitrescu-Bușulenga a văzut tabloul la noi acasă, reacția ei a fost imediată. Eu încercam să-i explic proveniența lucrării și îi spuneam titlul sub care o cumpărasem, Grădini suspendate. M-a întrerupt brusc: „Ce grădini suspendate? Tu nu vezi că este Maica Domnului? I-am spus-o și lui Alin.”
Mult mai târziu am înțeles mai bine reacția ei. Zoe nu „ghicea” pur și simplu o semnificație ascunsă într-un tablou abstract. Ea știa, din relația ei cu Alin Gheorghiu, că după expoziția sa importantă din 1979 pictorul începuse să lucreze o serie de tablouri inspirate de tehnica icoanelor românești pe sticlă. Știa, probabil, și că primele asemenea lucrări fuseseră intitulate chiar Madona.
De aceea, când Zoe mi-a spus că tabloul era Maica Domnului, ea nu făcea doar o lectură spirituală a unei compoziții abstracte, ci recunoștea o genealogie artistică pe care o cunoștea direct. Vedea, dincolo de titlul ulterior de Grădini suspendate, codul intern al evoluției picturii lui Alin.
În jurul lui Arcimboldo
Un alt salt al stilului său s-a produs în vecinătatea lui Arcimboldo. În 1993, la Sala Rondă a Teatrului Național, Alin Gheorghiu a expus ciclul În jurul lui Arcimboldo. Era o expoziție în care pornea de la tablourile celebrului pictor manierist și le conducea, treptat, de la copia aproape perfectă spre variante abstracte. La început recunoșteai sursa, dar, pe măsură ce seria avansa, imaginea devenea o nouă Grădină suspendată.
Alin nu vindea nimic din acea expoziție. Din câte am înțeles, a donat ulterior ansamblul Bibliotecii Naționale, tocmai pentru că lucrările formau un tot și nu trebuiau despărțite. Îmi pare rău că, deși am vizitat expoziția, nu am făcut atunci fotografii.
Ultima perioadă
Din această întâlnire cu Arcimboldo s-au născut tablourile ultimei sale perioade. Obiecte dintre cele mai diverse — coadă de rac, ou spart, rădăcini, fructe, resturi vegetale sau animale — se amestecă într-o compoziție care păstrează, în adâncul ei, logica de tip Madona, chiar dacă aproape nimic nu mai trimite explicit la imaginea religioasă inițială.
Am și eu doua tablouri din această ultimă perioadă (Fig. 5, 6). Ele nu mai poate fi citite ca o Maică a Domnului, dar păstrează aceeași construcție stratificată și aceeași tensiune dintre obiect, semn și simbol. De aceea, observația lui Zoe asupra tabloului meu mai vechi nu era o simplă intuiție. Ea atingea un fir real al creației lui Alin Gheorghiu, un fir care pornea de la icoana pe sticlă, trecea prin Madona și Grădini suspendate, apoi ajungea, prin Arcimboldo, la compozițiile dense ale ultimei sale perioade.
Expoziția memorială din 2002
După moartea lui Alin, Anamaria a organizat, în 2002, o expoziție la Teatrul Național. De această dată am făcut fotografii. Ele rămân pentru mine nu doar documente ale unei expoziții, ci și urme ale unei prietenii și ale unei lumi artistice care se închidea.
În acele imagini se poate vedea mai bine traseul ultim al picturii sale: de la stratificările inspirate de icoana pe sticlă spre compoziții tot mai dense, în care obiectele, fragmentele și semnele se adună într-o construcție dificil de numit, dar ușor de recunoscut ca aparținând universului Gheorghiu.
O expoziție care nu a mai avut loc
După moartea lui Alin, într-un moment de entuziasm, poate chiar de euforie, am încercat să duc mai departe ideea legăturii dintre Arcimboldo și Gheorghiu. I-am scris primarului Romei, Walter Veltroni, propunându-i organizarea unei expoziții Arcimboldo–Gheorghiu, eventual cu ocazia unei aniversări legate de marele pictor manierist italian. Mi se părea că o asemenea expoziție ar fi putut pune în lumină o relație subtilă între o tradiție italiană celebră și modul în care Alin Gheorghiu o reinterpretase, târziu, în pictura românească.
Scrisoarea nu era doar o propunere expozițională. Ea pornea de la contextul dificil al relațiilor româno-italiene din acei ani și încerca să arate că arta putea deveni un instrument de cunoaștere reciprocă, de respect și de apropiere culturală.
Facsimilul scrisorii trimise primarului Romei, Walter Veltroni, 24 august 2007
Nu am primit niciun răspuns. Am încercat atunci pe partea română. Fiind invitat, împreună cu alți români din diaspora, la București, în timpul guvernului Năstase, la o întâlnire organizată de Ministerul de Externe la Herăstrău, l-am abordat pe Mircea Geoană pe această temă. Am înțeles însă repede că subiectul nu îl interesa. În timp ce încercam să-i explic ideea, i-a sunat telefonul și mi-a întors spatele ca să poată vorbi în liniște. Liniște nu a fost. Au urmat câteva vorbe grele din gura ministrului nostru de externe, care m-au dezgustat și m-au făcut să părăsesc petrecerea. Așa s-a încheiat tentativa mea de a propune o expoziție care, în mintea mea, nu era doar un omagiu adus lui Alin Gheorghiu, ci și o formă de afirmare a unei prietenii culturale italo-române.
Poate că ideea era prea personală, prea târzie sau prea puțin potrivită cu interesele instituționale ale momentului. Pentru mine, însă, ea rămânea firească. Alin Gheorghiu ajunsese, în ultima sa perioadă, să dialogheze pictural de la egal la egal cu Arcimboldo, iar acest dialog ar fi meritat, cred, să fie văzut și în Italia.
Obiecte păstrate în casă
Pe lângă tablouri, a rămas în casa mea un obiect aflat in atelierul lui Alin Gheorghiu, construit de el dintr-o banală bucată de lemn. Nu are amploarea picturilor sale, dar pentru mine are valoarea discretă a unui semn de prietenie. Il includ aici ca urma materială a unei relații personale cu artistul.
