Fișă – Încadrări și funcții (1941–1948)

Notă: formulările și intervalele sunt de verificat punctual pe documente primare (ordine/decrete/Monitorul Oficial), acolo unde este indicat.

Cronologie 1938–1948 (numai documente certe)

• 12.05.1947 — Decretul nr. 1.035: înaintare la general de corp de armată (publicat în M.O. 115/23.05.1947).
• 31.12.1947 — Decretul nr. 2.305: trecut în rezervă la 01.01.1948, ca general de corp de armată (publicat în M.O. 10/13.01.1948).

Notă de lucru: aici vom adăuga punctual 1938–1947 doar când ai (sau găsim) documentul: decret/ordin/Monitorul Oficial/registru militar.

Memorie de familie

Episoade din amintirea familiei. Nu sunt „documente”, ci povești transmise și reținute în casă, cu inevitabila lor încărcătură afectivă.

1. Întâiul născut

În casa Niculeștilor, Radu a intrat primul în lume, cu privilegiul și povara primului născut: acela de a fi, de la bun început, măsura tuturor celorlalți zece frați care aveau să-l urmeze. Într-o gospodărie grea, disciplina sa nu era una de paradă, ci una a supraviețuirii zilnice. A fost primul iar Linica venea imediat după el, ca o confirmare că „șirul” abia începea.

Despre Radu se spunea că a fost disciplinat și ascultător de mic — nu o disciplină de paradă, ci una de gospodărie grea, unde fiecare zi era o mică probă.

Primii ani au fost apăsați de lipsuri: bani puțini, griji multe, o familie în creștere și o mamă (Lina) care învăța să țină casa „în picioare” chiar când totul părea să alunece. În astfel de timpuri, copilăria se coace repede: nu prin tragedii spectaculoase, ci prin calcule zilnice, prin renunțări, printr-o ordine impusă de nevoie.

2. Numele „Cociu” și gestul care schimbă destinul

Un vecin (un cunoscut al familiei), mai înstărit, fără copii și cu numele Cociu, s-a oferit să ajute familia Nicolescu: și-a asumat plata studiilor lui Radu, de la școală până la liceu. Într-un cartier, astfel de gesturi nu sunt doar „ajutor”; sunt hotărâri care mută o viață pe altă linie. De aici, Radu și-a legat și numele: Cociu a devenit parte din identitatea lui, ca o semnătură a unei datorii de destin și a unui drum deschis de altcineva.

3. Umbra Pandurului și Chemarea Uniformei

Rădăcinile militare ale familiei se pierdeau în ecourile anului 1877: în familie exista figura bunicului cu plete albe, pandur în războiul din 1877. Se spunea că rămăsese cu apucături militare: când Regimentul „Mihai Viteazul” ieșea cu fanfara din garnizoană spre poligonul de trageri din Cotroceni, bunicul îl însoțea în cadență, cu un băț în mână în loc de pușcă. În astfel de amintiri de peste un secol se vede cum armata nu era doar o instituție respectată; era atmosferă, sunet, ritm, o ordine a lumii care părea, pentru unii, singura ordine posibilă.

4. Fotografia-mărturie

Când Radu a terminat Școala de Ofițeri, Lina — mândră până la lacrimi — a comandat o fotografie specială: Radu, în uniformă, așezat pe scaun; ea în spatele lui, cu mâna pe umărul său. Imaginea era mai mult decât un portret: era o declarație. În ea se vedea legătura mamă–fiu și speranța Linei că băiatul cel mare va fi sprijinul ei după pierderea lui Andrei.

5. Constanța, balul, domnișoara „X” și o palmă ca argument de convingere

La 21 de ani, sublocotenent, Radu ajunge la Constanța. Acolo, la balurile regimentului, o cunoaște pe o tânără din oraș — o prezență elegantă, care îl face să creadă că viața lui poate începe „în altă parte” decât la București. Se plimbau, se duceau împreună la baluri, iar el ajunse să o iubească suficient cât să se gândească la o căsătorie pe care ea și-o dorea din adâncul sufletului. Într-un fel, era prima lui încercare de a-și muta centrul existenței de la casa mamei către o viață proprie.

Când Lina află de această posibilitate, se temu — nu atât de domnișoara pe care nici nu o cunoștea, cât de distanța care o va separa de Radu. Împachetă repede câteva veșminte într-o valijoară și porni la drum, destinația Constanța. Ajunse la comandantul garnizoanei, ceru audiență, îi spuse povestea sa de mamă văduvă cu 11 copii, dependentă de sprijinul fiului mai mare.

Radu fu chemat la comandament; recunoscu intenția de a o cere în căsătorie pe domnișoara cu pricina. Lina îi ceru să rupă legătura; el refuză. Atunci veni gestul dramatic al Linei propagat apoi în tot neamul Nicoleștilor ca un „Luați aminte”: i-a dat o palmă, chiar în prezența superiorului, și l-a amenințat cu dezmoștenirea. În povestea aceasta, palma nu e violență, ci ultimul argument al unei mame care își apăra singura siguranță. Apoi, nu era prima pe care Radu primea o palmă de la mama sa, obișnuită să-și împartă palmele la stânga și la dreapta pentru ca fiii să-i recunoască autoritatea. Contextul și vârstă admonestatului erau diferite.

6. Transferul la București și o iubire care se stinge

Comandantul, impresionat, dispuse transferul lui Radu la garnizoana „Cuza” din București, pe Calea 13 Septembrie, aproape de casa părintească. Radu încercă să păstreze legătura cu domnișoara de la Constanța, dar corespondența se rări și, după câteva luni, se termină: ea se logodise cu altcineva. Uneori, o angajare sentimentală se schimbă nu prin hotărâri mari, ci prin oboseala distanței și prin tăcerea care se instalează între două scrisori.

7. Jeni și Alianța Mamelor

Ca să nu se repete episodul de la Constanța, Lina începu să caute „o fată potrivită” pentru Radu în cartier. O găsi pe Ioana, zisă Jeni. Fiică a Floricăi, o proprietară respectată din zonă, Jeni era o domnișoară educată la pension, manierată, cultă, o perfecționistă; nu era însă, e drept, o frumusețe. Era chiar cu câteva luni mai mare ca Radu, dar ce contează când este vorba de o mică avere: tatăl lui Jeni murise și îi lăsase fetei o moștenire consistentă, iar Florica o administra până la majorat. Cele două mame s-au pus de acord.

Întâlnirea dintre Radu și Jeni fu organizată discret de ele: invitați amândoi la aniversarea unei cunoștințe comune, ca să se cunoască „întâmplător”. Radu, curtenitor, când află că locuiesc în același cartier, se oferi să o însoțească pe Jeni acasă. De aici: schimb de cărți, plimbări, îmbrățișări, în fine, logodnă și cerere în căsătorie.

8. Puișor 41: casa lipită de cea a Linei

Lina le oferi celor doi noi căsătoriți o casă pe Pușior 41, lipită de locuința ei — o casă vagon, cu patru camere într-un șir perpendicular pe stradă, cu două intrări cu verandă la care se ajungea printr-un larg culoar lateral, suficient să intre o căruță sau un automobil, ba chiar și pentru pus flori ori zarzavaturi.

Casa era din seria celor ridicate de soții Niculescu de-alungul străzii Puișor: mai întâi pentru închiriat, apoi, dacă este cazul, pentru fii cand vor fi la casa lor — o strategie de supraviețuire și de continuitate.

În noua casă pe 8 februarie 1914 (stil nou) s-a născut Nydia-Jeny, unicul copil al lui Radu și al lui Jeni. O fată care, fără să știe, va purta mai târziu în memorie, pe lângă imaginea acelei case, tensiunile nevăzute dintre părinți și ecourile celor două războaie care urmau să vină.

9. 1916: retragerea la Botoșani

În 1916, țara intră în război și curând avu loc retragerea în Moldova. Radu, proaspăt căpitan, trebui să-și urmeze regimentul în această retragere. Fiind proaspăt tată, i se permise să se deplaseze și cu familiei. Auzind această veste, Lina nu acceptă să rămână în București: își strânse copiii și, împreună cu familia lui Jeni, își urmă fiul predilect la Botoșani, orașul în care fusese încartiruit regimentul lui Radu și unde, la Școala de Ofițeri, se afla și Titi, al treilea copil.

Abia ajunși la destinație, Linica se îmbolnăvi de tifos exantematic. Peste această dramă, Linei i se suprapuse paradoxal grija pentru onoarea fetelor tinere, Ițu și Fany (sora lui Jeni), care pretindeau ca viața bucureșteană să continue și la Botoșani: plimbări, vizite, conversații cu alți tineri, baluri, ca și cum lumea ar încerca, încăpățânată, să nu se prăbușească. Într-un oraș în care populația masculină era mult mai numeroasă decât cea feminină, sarcina Linei de a le ține în frâu pe cele două neastâmpărate nu era ușoară.

10. Leagănul răsturnat și o antipatie de durată

Un episod mărunt avu loc în acea perioadă, dar cu urmări ulterioare: Marioara, fata Linicăi (9 ani), încercând să o legene pe Nydia (2 ani), răsturnă leagănul și, căzând, Nydia își rupse mâna. Nydia nu a uitat niciodată întâmplarea; mai târziu, în liceu, relația cu verișoara Mărioara a fost încordată: Nydia, silitoare, obișnuia să o ironizeze pe Mărioara, mai puțin dedicată învățatului, de față cu alții si aversiunea nu se termină aici. Uneori, o fractură din copilărie se transformă, peste ani, într-o fractură între oameni.

11. Revenirea la București

După război, Radu se regăsi în componența Regimentului de Infanterie nr. 6 „Mihai Viteazul”, unitate a garnizoanei bucureștene, înființată de Cuza Vodă sub numele de Batalion de Vânători în urmă cu 60 de ani. Pentru Radu, aceasta era aceeași lume militară pe care o simțise aproape încă din copilărie, lângă casa lui de pe 13 Septembrie.

Căpitan, cu garnizoana aproape de casă, Radu era bine văzut de superiori, viitorul părea asigurat. În consecință, familia Radu Niculescu, întoarsă din refugiu, intră într-o perioadă de euforie datorată noilor perspective pentru cariera lui Radu.

De la un punct încolo, în familie nu se mai spunea „Radu merge la serviciu”, ci „Radu pleacă la unitate” — ca și cum meseria lui ar fi fost un loc, nu o ocupație. Uniforma îi devenise a doua piele, iar felul de a vorbi, de a tăcea și de a hotărî purta acea concizie pe care o aduce armata: propoziții scurte, gesturi calculate, o politețe perfectă, dar fără ornament. În casă, asta se simțea: nu prin asprime, ci printr-o ordine tacită, ca o disciplină care se transmite fără să fie predată.

Este și perioada în care Radu învață, ajutat de Jeni, cum să se comporte în societate și cum să ascundă ceea ce nu îi convenea sau nu trebuia arătat altora.

După cum se vede din fotografiile vremii (Fig. 1-3), Radu era un bărbat „bine”, prezentabil: înalt și arătos, cu o ținută care nu venea doar din uniformă, ci dintr-o grijă a posturii învățată în timp, totdeauna îngrijit și parfumat, amabil cu toată lumea. Nu ca să epateze, ci ca un fel de disciplină coborâtă până la detaliu, semn că pentru el respectabilitatea era și formă, și control, și protecție.

Radu era curtenitor cu doamnele, iar uniforma – se știe – mai ales pe un bărbat arătos, are un efect de admirație pe care lumea feminină îl recunoaște. În jurul lui s-au adunat bârfe prin cartier: unele poate adevărate, altele sigur inventate. Se vorbea despre relații pasagere și chiar despre un copil „atribuit” lui Radu – un zvon niciodată dovedit, dar alimentat de faptul că acel copil era foarte inteligent și avea să devină, mai târziu, un inginer cunoscut în informatică și electronică.

Jeni știa – sau măcar simțea – aceste „trădări” și suferea, dar nu exterioriza. În asemenea vremuri, uneori nu faptele dor, ci suspiciunea: acea umbră care se pune între doi oameni și care nu pleacă, deoarce nimeni nu o poate prinde în mână și sugruma. De altfel, era greu de spus care era relația lor adevărată, fiindcă în public păreau perechea ideală.

Avansările în grad veneau la termenele stabilite prin lege, situația financiară a familiei se îmbunătățea, iar averea lui Jeni le-ar fi permis să trăiască pe un picior mai mare. Corespunzător, relațiile sociale s-au extins: ofițeri de grad înalt, profesori universitari, avocați celebri devin noii prieteni ai familiei. Dar, deși Radu, pe măsură ce înainta în carieră, își făcea noi prieteni din buna societate, casa de pe Pușior 41 rămânea fixă — camerele în șir, verandele, salonulul mic de primire, cuierul de la intrare.

12. Casa nu se schimbă, iar nemulțumirea crește

De aici și dorința lui Jeni de a schimba casa, de-acum strâmtă și deloc elegantă pentru noile cunoștințe. Încercă să găsească una mai spațioasă și într-un cartier mai central. Chiar a găsit-o pe strada Popa Tatu și nici nu costa prea mult: cu ceva bani din dota ei, era perfect abordabilă. Tratativele însă se întrerup la intervenția soacrei, Lina, care nu accepta ca fiul ei să se îndepărteze de ea.

Pentru Lina, fiecare plecare a lui Radu avea o geometrie a grijii: nu doar teamă de a-l pierde, ci și nevoia de a ține aproape ceea ce doar aparent nu mai poate fi ținut. Presiunile asupra lui Radu au dat roade și planul mutării eșuă. Jeni se dădu învinsă, dar, femeie educată care nu își exteriorizează ușor sentimentele, nu va uita niciodată supunerea lui Radu la ordinele mamei sale. De aici încolo, va înteți presiunea asupra lui să se detașeze de neamul său din Dealul Spirii.

Între timp, sora ei, Fany, o fată frumoasă și veselă, a acceptat să se mărite cu un mare proprietar de terenuri din Prahova și să se mute la Ploiești. De aici încolo, drumurile lui Radu și ale lui Jeni spre Ploiești se vor înteți.

Problema primirii oaspeților și a creșterii comodității casei, mai ales în vederea unei căsătorii a Nydiei, rămânea o urgență. S-a decis folosirea banilor strânși pentru restructurarea actualei case. În primul rând, prin supraetajare cu un singur nivel (temeliile nu permiteau mai mult), s-a obținut un mic apartament care va putea fi locuit de Nydia cu soțul ei, când va fi cazul. Apoi, stilul vagon al casei a fost abandonat, iar arhitectura noii case s-a concentrat pe un salon mare, folosit ca sufragerie și birou despărțite printr-o arcadă, creând un spațiu suficient pentru primirea a peste 20 de invitați. Camerele din jur, în care oaspeții se puteau retrage, serveau de fapt acestui salon.

13. Nydia, o domnișoară „la modă”

Datorită faptului că Radu era la unitate toată ziua, educația Nydiei a căzut pe umerii lui Jeni, deși exista o fräulein și profesori de limbi străine care o mai țineau ocupată. Nydia avea note bune la școală. În timp, își formase un cerc de prietene din înalta societate care se preocupau de ce era la modă. Tatăl și mama ei o iubeau ca pe singurul lor copil, de aceea Nydia și-a permis să fie răsfățată, răsfăț pe care l-a cultivat toată viața, până la moarte.

Îmi povestea că, fiind încă liceană, a fost împreună cu mama ei în Belgia, invitate de un prieten al lui Radu, consulul român la Bruxelles, cu ocazia căsătoriei fiicei acestuia. Radu nu a putut să le însoțească, având obligații la serviciu. S-au aranjat la un hotel central și au coborât la restaurant pentru prânz. Ele două la masă, chelnerul le-a adus meniul. Jeni i-a cerut Nydiei să își aleagă ce îi place. După o lungă analiză, Nydia îi arată pe meniu:

— Vreau asta. Jeni se uită la alegere și o întrebă:

— Ești sigură? Sunt atâtea alte feluri pe listă.

— Nu mă interesează. Eu vreau asta, spuse Nydia hotărâtă.

— Bine, dar o vei mânca toată, altfel va fi vai și amar, zise Jeni, la fel de hotărâtă, după care îi transmise chelnerului comanda lor.

După un timp interminabil, chelnerul se prezintă cu felurile comandate, dintre care îi pune în față Nydiei o supieră enormă de argint în care se răsfăța o găină întreagă fiartă, cufundată într-o supă cu găluști.

— Vreți să v-o tai eu? spuse zâmbind chelnerul, care înțelese lecția pe care Jeni voia să o aplice Nydiei.

Nydia rămase fără glas. Se uită rugătoare la Jeni să o scoată din această situație. Jeni îi spuse simplu chelnerului să îi servească Nydiei o porție de supă și apoi să ducă restul la bucătărie. Rămase singure, Jeni o întrebă pe Nydia:

— Ți-am plătit ani de zile profesor de franceză, ai luat note bune la franceză și la școală, cum se poate să nu citești o listă de bucate în franceză?

Rușinată, Nydia răspunse:

— M-am uitat doar la prețuri și l-am ales pe cel mai mare.

Asta era Nydia. Până la bătrânețe alegea ce era mai aspectuos, indiferent dacă era de calitate sau nu.

Ca domnișoară, a vrut să fie la modă. Și-a ras sprâncenele, și-a oxigenat părul și și-a decoltat rochiile — cum era moda atunci „à la Marlene Dietrich” — . Jeni consimțea toate aceste extravaganțe, poate chiar se bucura că fata ei se preocupa să fie frumoasă; Radu protesta, invocând judecata străzii. Protestele lui nu erau însă ascultate. Aceste divergențe între un tată care trăia cu „ce-o să zică lumea” în orice faci și o fiică hotărâtă să trăiască, pur și simplu, dupa placerea ei, au devenit începutul unei falii familiare.

14. Paul Teodorescu și regimentul de gardă.

În primii ani ai domniei lui Carol al II-lea, Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” deveni o unitate de elită, cu atribuții de reprezentare și de pază a Palatului Regal. În perioada 1930–1932, regimentul a fost comandat de colonelul Paul Teodorescu, un apropiat al regelui: unul din cei câțiva care l-au asteptat pe Carol pe aeroportul din Cotroceni, la revenirea lui intempestiva in țară. Adjunctul lui Teodorescu era Radu, iar între cei doi s-a stabilit o relație de amiciție, astfel că după plecarea lui Teodorescu spre însărcinări mai înalte, Radu i-a luat locul la conducerea regimentului, cu grad de colonel.

În mod documentat, Radu Niculescu-Cociu preia comanda regimentului în 1934 și o păstrează până în 1938. În amintirea noastră s-a păstrat ideea că Teodorescu a sprijinit constant ascensiunea lui Radu. De altfel, Paul Teodorescu nu a rămas doar un simpatizant din ierarhie, ci a devenit un prieten apropiat al casei. Îi trecea pragul des, uneori chiar și în lipsa lui Radu mașina ministerială trăgea in fața porții casei din Puișor 41. Fiind o persoana cultă, franțuzit, cu studii la Saint Cyr, se înțelegea foarte bine cu Jeni, cu care schimba cărți și impresii de lectură. Nydia îl adora, abordându-l cu o familiaritate afectuoasă: „Oncle Paul”.

În acest cadru, legătura lui Radu cu regimentul l-a pus inevitabil în contact cu atmosfera și mecanismele Curții lui Carol al II-lea. S-ar putea spune că Radu era un "carlist"?

15. Băile Herculane și Aurel

Fiind la Băile Herculane cu părinții, Nydia, deja domnișoară de 18 ani, este remarcată la restaurant de un tânăr ofițer svelt și bronzat, Aurel Niculescu. Acesta începe să-i facă curte: invitații la dans, glume, declarații, o insistență jucăușă.

Întorși la București, Aurel continuă să o asalteze cu telefoane. Nydia nu era, la început, îndrăgostită de el. Povestea că la prima lor întâlnire, în față la Capșa, îl vede de la distanță, așa slab și tuciuriu la față, că prima intenție a fost să fugă. Cu timpul îl acceptă însă. Nu ca o flacără, ci ca o decizie care se coace în răbdare.

16. „Mezalianța” și soluția școlii.

Radu, interesându-se cine este tânărul, află că era bucureștean, dintr-o familie umilă din zona Pieței Gemeni. Dorind pentru fiică o partidă „de rang”, nu fu de acord cu această mezalianță, cu atât mai mult cu cât Aurel nu avea nici măcar școala militară.

— Ce va face ăsta în armată? Rămâne locotenent, maxim căpitan.

Jeni însă era de acord:

— Lasă-i, dragă, in definitiv, pe lumea asta mai sunt și divorțuri.

În fața acestui refuz al lui Radu, Nydia găsi o cale salvatoare: printr-o prietenă face cunoștință cu soția decanului de la Facultatea de Medicină și obține de la acesta aprobarea să-l înscrie pe Aurel la un curs de stomatologie de un an, accesibil studenților de la Medicină. Deși Aurel nu era înscris la Medicină, urmează cursul și îl absolvă. Cu această diplomă, Radu se resemnează și căsătoria devine „acceptabilă”. Trebuie să spun că Aurel nu va fi niciodată un bun stomatolog, ceea ce nu îl va împiedica să iasă la pensie ca general-medic stomatolog.

Un lucru rămâne limpede: Radu și-a iubit mult fata. Ar fi făcut orice pentru ea. Dar Nydia nu i-a întors iubirea în același fel. Până la moarte l-a învinuit că nu a lăsat-o liberă în alegeri, că a condiționat-o mereu cu „ce-o să zică lumea?… fată de general…”. În special în chestiunea căsătoriei, unde ea a simțit presiunea rangului de fată de colonel ca pe o lesă.

17. Nunta din 1933, în sala Regimentului

Căsătoria Nydiei cu Aurel are loc în 1933, în sala de festivități recent construită a Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul”, unde Radu era colonel. În această scenografie – sala regimentului, prestigiul uniformei, lumea bună care privește – se vede limpede cât de mult era, pentru Radu, căsnicia fiicei nu doar o alegere intimă, ci și un act public.

18. Mustăcioara și pragul din 1940

Când era tânăr, până pe la 1940, Radu purta o mustăcioară discretă. Apoi, când a devenit general, și-a ras-o. În familie, schimbarea asta a rămas ca un prag: un Radu interbelic, „de cartier” și de salon, trecând într-un Radu al instituției, al rangului și al anilor grei, în care până și chipul își schimbă disciplina.

19. Bârfele cartierului

Radu era curtenitor cu doamnele, iar uniforma – mai ales pe un bărbat arătos – are un efect pe care lumea sexului frumos îl recepționează. Radu era curtenitor cu doamnele, iar uniforma militară are un efect pe care lumea sexului frumos îl recepționează cu sensibilitate. Doamnele din spatele perdelelor apartamentului lor îl vedeau cum, țanțos, se întorcea pe 13 Septembrie acasă, preț de două stații de tramvai.

În jurul lui s-au adunat bârfe: unele poate adevărate, altele, sigur, inventate. Se vorbea despre relații pasagere și chiar despre un copil „atribuit” lui Radu – un zvon niciodată dovedit, dar alimentat de faptul că acel om avea să devină, mai târziu, un inginer cunoscut în informatică și electronică.

Probabil tanti Jeni știa – sau măcar intuia succesul lui Radu în rândul doamnelor – și cred că suferea. În asemenea vremuri, uneori nu faptele dor, ci suspiciunea: acea umbră care se pune între doi oameni și nu pleacă, chiar dacă nimeni nu o poate prinde în mână.

20. Radu Niculescu-Cociu: Șef al Poliției Capitalei (1941-42)

La începutul anului 1941 Antonescu, în tentativa sa de a contracara cu elemente din armată activitatea destabilizatoare a Legiunii, i-a încredințat lui Radu, acum general de divizie, o funcție de extremă importanță: Comandantul Pieței București.

Mandatul lui Radu la conducerea Prefecturii Poliției Capitalei a coincis cu una dintre cele mai violente și transformatoare perioade din istoria modernă a României.

Numirea sa a avut loc cu doar câteva zile înainte de Rebeliunea Legionară, iar activitatea sa a fost marcată de trecerea de la statul național-legionar la regimul autoritar al mareșalului Ion Antonescu, în contextul iminenței intrării României în cel de-al Doilea Război Mondial.

I. Gestionarea Capitalei și reprimarea Rebeliunii Legionare

2. Militarizarea și Disciplinarea Poliției

3. Aplicarea legislației antisemite

4. Siguranța publică pe timp de război

Radu era menționat în documentele vremii ca un executant riguros al ordinelor lui Ion Antonescu. Radu Niculescu-Cociu a fost înlocuit din funcția de șef al Poliției Capitalei pe 10 februarie 1942, fiind numit în locul său chestorul Gheorghe Ionescu.

Motivul exact al destituirii nu este detaliat explicit în sursele consultate, dar se înscrie în contextul anului 1942, marcat de tensiuni militare majore sub regimul Antonescu, precum înlocuiri frecvente de generali (peste 20 în 1941 pentru "slăbiciune la comandă" sau "lipsă de energie") și pregătiri pentru ofensiva de la Stalingrad, unde Ion Antonescu a demis conducători militari precum Iosif Iacobici pentru dezacorduri strategice. Perioada coincide cu repetate ședințe guvernamentale în februarie 1942, axate pe probleme sanitare, lipsa de hrană și efectele populațiilor evreiești deplasate, sugerând posibile nemulțumiri legate de gestionarea ordinii publice în capitală.

După plecarea de la Poliția Capitalei în februarie 1942, Radu a continuat să dețină funcții de comandă în armată pe Frontul de Est.

21. Frontul de Est - La comanda Diviziei 21 de infanterie

După episodul de la Poliția Capitalei, Radu Niculescu-Cociu revine la comandă operativă și preia Divizia 21 Infanterie (10 februarie – 1 noiembrie 1942), în etapa în care campania din Est se deplasează către Don și intră în faza care va culmina cu Stalingrad. Secțiunea de mai jos urmărește această tranziție și cadrul strategic în care divizia își desfășoară misiunile. Vezi La comanda Diviziei 21 Infanterie (februarie – noiembrie 1942).

22. Frontul de Est – Divizia 24 și Divizia 4/24 Infanterie

În 1943–1944, Niculescu-Cociu comandă mai întâi Divizia 24 Infanterie, apoi – după pierderile din replierea de toamnă – formația rezultată prin contopire, Divizia 4/24 Infanterie. Episodul cuprinde defensiva de pe litoralul Mării Azov, încercuirea și străpungerea de la sfârșitul lui octombrie 1943, precum și replierile succesive până la Nistru, în primăvara lui 1944. Vezi Divizia 24 Infanterie (februarie – noiembrie 1943) și Divizia 4/24 Infanterie (noiembrie 1943 – aprilie 1944).

23. Frontul de Est - La comanda Diviziei 1 de Gardă

Ultima comandă pe care o consemnez aici, înainte de trecerea spre episodul campaniei din Vest, este Divizia 1 de Gardă – unitate de elită, preluată într-un moment de maximă tensiune, când frontul se apropia de granițele țării și apărarea teritoriului național devenea prioritatea absolută. Secțiunea urmărește intervalul comenzii și contextul reorganizărilor din primăvara–vara anului 1944.

Îmi amintesc că, în vara lui 1944, unchiul Radu povestea că a fost rănit într-un automobil, împreună cu șoferul. Nu am identificat încă documentul care să confirme data și împrejurările, dar e posibil ca episodul să fi contribuit la încetarea comenzii operative în acea perioadă.

Vezi La comanda Diviziei 1 de Gardă (martie – iunie 1944).

24. Frontul de Vest – La comanda Corpului 7 de Armată

În ultima parte a războiului, unchiul meu preia comanda Corpului 7 Armată și participă la operațiile din campania din Vest, desfășurate după 23 august 1944. Traseul militar acoperă înaintarea prin Transilvania și Ungaria și, în 1945, luptele din Slovacia și Moravia, până la deschiderea urmăririi spre Praga.

Teatre/obiective : Slovacia, Moravia, cu puncte-cheie: Carpații Albi (10–12 aprilie 1945) - acțiunea a închis comunicațiile la vest de râul Váh și a protejat manevra spre râul Morava. Moravský Písek (24–25 aprilie 1945) – „cucerirea gării și localității”. Staré Město (1 mai 1945). Nord de Brno (6–8 mai 1945) – acțiune defensivă menționată ca decisivă pentru stabilitate. Atacul din 9 mai 1945 – prezentat ca lovitura care a „zdrobit ultima rezistență” și a deschis calea urmăririi finale spre Praga. Unități subordonate : Divizia 2 infanterie, Divizia 2 munte, Divizia 9 cavalerie, Divizia 19 infanterie (în contextul luptelor de la Brno și al operațiilor din Moravia).

În anexa volumului La comandă… este reprodus, în copie, „Raportul special” semnat de Gen. de armată V. Atanasiu (Comandantul Armatei 1), care propune decorarea Gen. de divizie Radu Niculescu-Cociu cu ordinul militar „Mihai Viteazul” cu spade, clasa a III-a.

Pentru o prezentare structurată pe episoade, vezi pagina: Campania din Vest (1944–1945) – Corpul 7 Armată.

25. Înapoi în orașul schimbat

Întoarcerea din război nu înseamnă revenire, ci reînvățare. Orașul e același pe hartă, dar nu mai e același în oameni. Prieteniile se reașază, tăcerile devin mai lungi, iar politețea capătă rol defensiv. În familie, se simțea că Radu se întorsese nu doar cu experiențe, ci și cu o prudență nouă: să nu spui ce nu trebuie, să nu te lași împins într-o frază, să lași conversația să „moară” înainte să devină periculoasă.

26. Cazul Aurel Aldea: semnalul că regulile s-au schimbat

Pentru ofițerii de carieră, „după război” nu începe cu liniștea, ci cu un nou tip de frică: frica de dosar. Un proces bine ales, un nume greu pus la zid, și mesajul ajunge fără explicații la toată lumea. În Bucureștiul care se reface, se învață repede că nu mai contează doar ce ai făcut pe front, ci și ce poți reprezenta într-o lume în care puterea se mută, brusc, în altă parte.

Generalul Aurel Aldea (1887–1949) fusese o figură centrală în zilele de la 23 august 1944 și a ocupat pentru scurt timp funcția de ministru de Interne (23 august – 2 noiembrie 1944). După instalarea guvernului Petru Groza și accelerarea comunizării, Aldea intră în cercul celor care caută o formă de rezistență organizată: o rețea încă fragilă, dar suficientă pentru a deveni țintă și exemplu. În toamna lui 1945 se conturează Mișcarea Națională de Rezistență (M.N.R.), cu intenția declarată (de adepți) de a apăra monarhia și de a pregăti o opoziție anticomunistă.

Arestarea lui Aldea, la 27 mai 1946, deschide drumul procesului cunoscut în epocă drept „Sumanele Negre” (11–18 noiembrie 1946), judecat la Curtea Militară de Casație și Justiție. Sunt aduși în fața instanței zeci de inculpați – militari și civili – iar verdictul, dat pe 18 noiembrie 1946 (cu o zi înaintea alegerilor), fixează „exemplul”: Aldea este condamnat la muncă silnică pe viață. Nu va mai ieși: moare la Aiud, la 17 octombrie 1949.

Pentru un general trecut prin două războaie, asemenea cazuri schimbă instinctele: devii atent la cuvinte, la vizite, la prietenii, la frazele care „sună”. Iar prudența nu mai e o trăsătură de caracter, ci o tehnică de supraviețuire. În acest climat, conversația se stinge deliberat înainte să se încingă; tăcerea devine, încet, o formă de apărare.

27. Scoaterea la pensie și începutul lipsurilor

După plecarea regelui Mihai și schimbarea brutală a cadrului politic, armata a intrat într-o epurare tăcută, dar eficientă: restructurări, „treceri în rezervă”, scoateri la pensie care nu mai aveau nimic firesc în ele. Pentru Radu, aceasta a însemnat nu doar ieșirea dintr-o carieră, ci intrarea într-o zonă de incertitudine, în care trecutul putea deveni, oricând, probă de acuzare.

După 1948, în familie s-a vorbit despre pericolul unui proces pentru frontul de Est și pentru „vechiul regim”, despre protecția pe care Emil Bodnăraș ar fi oferit-o lui Radu, despre pensia insuficientă și despre bunurile vândute de Jeni, cu amintirea „Talciocului” unde ajungeau, pe rând, reprezentanți ai marilor familii.

Nu era doar o chestiune de bani — deși banii au devenit repede o problemă. Era și o schimbare de statut: de la siguranța unei poziții publice la discreția unei existențe restrânse, în care fiecare vizită putea fi interpretată, fiecare legătură putea fi suspectă, fiecare explicație putea fi cerută. În acei ani, prudența nu mai era o alegere, ci o condiție: să treci nevăzut, să nu ieși în față, să nu provoci întrebări.

Iar când pensia nu ajungea, soluția era una singură: se vindea câte ceva. Obiecte care, înainte, țineau de continuitatea unei case — un ceas, o piesă de mobilier, un serviciu de masă, un tablou, poate o carte rară — deveneau, rând pe rând, „bunuri negociabile”. Talciocul nu era doar o piață; era un simptom: locul unde se vedea, fără retorică, cum o lume întreagă își lichida trecutul pentru a-și cumpăra prezentul.

28. Talciocul: economia rușinii

Apoi veni perioada despre care se vorbea cu o jenă specială între noi, în neam: nu pentru că ar fi fost o vină de ispășit, ci pentru că era o umilință.

Pensia nu ajungea, iar Jeni trebuia să vândă bunuri. Unde? La Talcioc. În amintirea noastra, a tuturor care l-au cunoscut, „Talciocul” nu era doar o piață, ci un ritual al coborârii în infernul bucureștean: oameni care avuseseră biblioteci cu cărți rare, argintărie, obiecte cu istorie ajungeau să le dea pe bani puțini, într-un loc unde nimeni nu întreba „de ce”, fiindcă toți știau. În anii de după 1948, lipsurile nu se vedeau doar în farfurie, ci și în case: obiectele începeau să plece, unul câte unul.

Talciocul era locul unde se făcea această conversie dureroasă: din statut în numerar, din patrimoniu în supraviețuire.

Pentru „foști”, coborârea în groapa Talciocului era mai mult decât o piață: era coborârea unui prag social. Acolo se întâlneau rușinea celui care vinde cu duritatea celui care cumpără, sub o toleranță ambiguă a autorității, ca o supapă pragmatică a penuriei.

Citește pagina „Talciocul bucureștean”  •  PDF (versiune scurtă)  •  PDF (eseu complet)

29. Dosarul: frica fără nume

După 1948, frica nu mai venea dintr-un pericol vizibil, ci dintr-o posibilitate: că cineva va redeschide trecutul și îl va transforma într-o vină. În familie, această teamă circula sub formă de fraze neterminate: „să nu spui…”, „să nu scrii…”, „să nu te vadă cu…”. Nu era paranoia, ci adaptare. În noul regim, oamenii învățau să trăiască în preajma unui dosar care putea exista chiar și atunci când nu-l vedeai.

Campania din Est atârna ca un pretext posibil. Nu era nevoie să fi greșit ceva anume; era de-ajuns să fi aparținut „vechiului regim”, să fi purtat uniforma la momentul nepotrivit, să fi avut funcții, să fi fost vizibil. De aici prudența: conversații scurte, vizite rare, un fel de disciplină a tăcerii.

30. „Protecția” și pensia insuficientă

După 1948, în familie s-a vorbit despre pericolul unui proces pentru frontul de Est și pentru „vechiul regim”, despre protecția pe care Emil Bodnăraș ar fi oferit-o lui Radu, despre pensia insuficientă și despre bunurile vândute de Jeni, cu amintirea „Talciocului” unde ajungeau, pe rând, reprezentanți ai marilor familii.

„Protecția”, dacă exista, nu însemna libertate, ci doar amânare sau ocolire: să treci prin ani grei fără să fii zdrobit. Restul rămânea neschimbat: grijă la cuvinte, discreție în relații, evitarea oricărei situații care putea deveni interpretabilă.

31. Două case, două bugete

Până spre 1955, în familie s-a dus mai greu decât ar fi lăsat să se creadă simpla existență a unui venit bun în aceeași casă. Aurel câștiga bine: avea salariu de medic-militar și își deschisese un cabinet în casa din Puișor 41. Dar bugetele celor două familii erau separate. Radu și Jeni aveau mai multe probleme, nu doar din cauza pensiei mai mici, ci și fiindcă erau obișnuiți cu un alt regim de viață, iar ajustarea însemna, inevitabil, renunțări.

Când pensia nu ajungea, soluția era una singură: se vindea câte ceva. Obiecte care, înainte, țineau de continuitatea unei case — un ceas, o piesă de mobilier, un serviciu de masă, un tablou, poate o carte — deveneau, rând pe rând, „bunuri negociabile”. Iar Talciocul rămânea în memorie nu ca o piață, ci ca o rană: locul unde obiectele plecau din casă cu o tăcere încărcată. Vezi: Talciocul.

32. Iertat, dar nu de tot.

După 1948, în familie s-a vorbit despre pericolul unui proces pentru frontul de Est și pentru „vechiul regim”, despre protecția pe care Emil Bodnăraș ar fi oferit-o lui Radu pe baza unei simpatii datată din timpul războiului. La propunerea unora ca Radu Nicumescu-Cociu, care a tras în "sovietici" pe Frontul din Est, să fie judecat și închis, se zice că Emil Bodnăraș s-ar fi opus: "- Nu puteți să închideți un general care a primit ordinul Kutuzov de la sovietici." Într-adevăr, Ordinul a fost instituit în timpul războiului germano-sovietic, fiind creat pentru a recompensa ofițerii superiori ai Armatei Roșii pentru evitarea iscusită a atacurilor inamice și pentru contraatacuri reușite. Radu nu a fost judecat și închis cum s-a întâmplat cu alți camarazi ai lui, dar a suferit aceleași restricții cu toți ceilalți. Pensia insuficientă a avut ca și consecință vizite la Talcioc ale lui Jeni pentru a rotunji situația financiară a familiei.

Radu nu a fost judecat și închis, cum s-a întâmplat cu alți camarazi ai lui, dar a suferit aceleași restricții ca toți ceilalți. Pensia insuficientă a avut ca și consecință vizite la Talcioc ale lui Jeni, pentru a rotunji situația financiară a familiei.

33. Pragul adaptării: adeziunea la partid

Mai târziu, în 1955, lui Radu și unui grup de alți 12 generali li s-a acordat titlul de generali „à la suite”. („General à la suite” – inițial, numire onorifică de ofițer în armatele germane. „À la suite” era un titlu militar acordat celor care nu mai erau activi în armată, cu dreptul să poarte uniforma unui regiment, fără a avea însă altă funcție oficială.) Noul titlu era însoțit de o pensie mult mai mare, astfel că situația materială a familiei se îmbunătățește substanțial.

În schimb, se declanșează veninul invidiei foștilor camarazi care nu au fost promovați. Radu obișnuia să se întâlnească la anumite date cu un grup de foști camarazi în fața Bisericii Albe de pe Calea Victoriei. Ducându-se la o astfel de întâlnire, a fost întâmpinat de camarazi cu invective și scuipături. Substratul era, desigur, faptul că Radu era bănuit că a aderat la politica guvernului comunist, trădând idealurile vechii armate.

Ceea ce nu era departe de adevăr. La îndemnul lui Bodnăraș, ministrul de Război, Radu a aderat la Partidul Muncitoresc Român (PMR), abia înființat, devenind membru de partid. Intrarea în partid a fost un prag al adaptării, poate și al protecției, pentru el și pentru ai lui. Nu a făcut-o cu entuziasm, ci ca răspuns la o lume în care supraviețuirea se negocia prin semne de conformare, iar liniștea se cumpăra adesea cu gesturi pe care, altădată, nu ți le-ai fi imaginat.

34. Adio lui Jeni.

Când ne-am întors de la Steierdorf în 1953 ne așteptau multe surprize neplăcute la București. Una din ele a fost că tanti Jeni a fost operată de cancer. Operația a decurs bine, profesorul Hortolomei de la Spitalul Colțea fiind un reputat chirurg în astfel de intervenții. În anii următori vizitele lui Radu și Jeni la bunica mea au continuat cu regularitate. Mi-i amintesc bine: unchiul Radu stătea în capul mesei din sufragerie, care era și camera cu patul bunicii, iar tanti Jeni se cuibărea în pat sau, iarna, își lipea spatele de soba înaltă din cameră. Iar cei trei vorbeau, vorbeau de-ale lor, eu ascultându-i distras.

Peste doi ani însă metastaza la creier a fost neîndurătoare față de tanti Jeni. După luni de agonie în care recita poezii în engleză învățate la pension, tanti Jeni a murit. În special pentru Nydia, foarte legată de mama ei, a fost un șoc resimțit tot restul vieții.

35. Anii de văduvie.

Radu i-a supraviețuit 23 de ani lui Jeni. În această perioadă s-a apropiat și mai mult de sora lui, bunica mea, pe care o vizita de câteva ori pe săptămână. Cu aceste ocazii îmi dădea și mie atenție. Pe măsură ce creșteam, sufletul de bunic neîmplinit se atașa de mine, nepotul premiant, mândria surorii lui.

Mai ales după moartea tatei s-a simțit obligat să aibă grijă de mine. Mă invita când avea musafiri, mă lua la concerte și spectacole, mă lăsa să le supraveghez casa când ei erau în vacanță. Când avea chef de vorbă îmi povestea amintiri din copilărie. Niciodată nu mi-a vorbit despre luptele de pe front sau despre politică.

Își luase abonament la Ateneu, la concertele săptămânale ale Filarmonicii. Locul lui era perfect: sectorul din stânga, rândul 6, primul loc pe interval. Lângă el avea abonament draga mea profesoară de la școala medie, Marioara Ionescu-Baldovin. În discuțiile lor aveam și eu locul meu, ca posibil pretendent la mâna vreunei nepoate a Marioarei.

Se ducea des la Ploiești să o vadă pe Fany, sora lui Jeni, care își îngrijea cu devotament soțul, avocatul Aurel Bostinescu, după un ictus cerebral care îl lăsase paralizat. Ca general à la suite era invitat la toate paradele militare organizate de guvern. Avea un loc în tribună alături de alți generali, toți în uniformă și cu o puzderie de decorații pe piept. La trecerea trupelor, generalii duceau mâna la chipiu și salutau demonstranții.

36. Ultimii ani. O dispariție discretă.

După moartea bunicii, mama și-a cumpărat un apartament în cartierul Militari, în care ne-am mutat, îndepărtându-ne de leagănul copilăriei mele și de casa unchiului Radu. Eram foarte ocupat cu școala, așa că întrevederile cu unchiul Radu au devenit rare. După căsătoria mea, la care a fost prezent la primărie și la restaurant, nu l-am mai văzut. Aflasem că era bolnav și nu mai ieșea din casă.

A murit la 91 de ani, în casa lui din Pușior 41. Într-un fel, a murit la timp: anul următor, 1980, casa ar fi trebuit părăsită, fiind condamnată la demolarea ceaușistă.

Îl auzisem dintotdeauna spunând că vrea să fie cremat, nu îngropat în cavoul familiei. Este exact ce a făcut Nydia. Îmi amintesc ceremonia de la Crematoriul Cenușa: unchiul era îmbrăcat în uniformă militară, s-a cântat imnul, iar un pluton de soldați i-a dat onorul la coborârea sicriului în cuptor.

Cenușa lui a fost depusă într-o nișă, la pavilionul dedicat eroilor militari din Cimitirul Ghencea Militar. Acolo unchiul este înconjurat de mulți camarazi și superiori ai săi — ca și cum, după toate ocolurile vieții, s-ar fi întors în cele din urmă în lumea lui.

Așa se încheie, pentru mine, povestea lui Radu: un om al unei lumi vechi, obligat să trăiască în alta. Nu l-am cunoscut din jurnale sau cărți de istorie, ci prin fapte cotidiene: vizite, invitații, concerte, grija discretă pentru mine. Și totuși, abia acum, scriind aceste pagini, am înțeles cât de mult din viața lui rămăsese pentru mine în umbră și cât de multe am descoperit târziu, reconstruind din amintiri și din urmele rămase.

Documente & imagini

Surse

• Monitorul Oficial, Partea I, nr. 115 / 23.05.1947 — Decretul nr. 1.035 (înaintare la gen. corp de armată).
• Monitorul Oficial, Partea I, nr. 10 / 13.01.1948 — Decretul nr. 2.305 (trecere în rezervă la 01.01.1948).
• Notă de terminologie: schimbarea nomenclaturii post-1948 (general corp de armată → general-colonel).