Portret și locul ei în viața mea

Draga, sora mai mică a mamei mele, a fost pentru mine mai mult decât o mătușă. Ea mi-a fost ca o a treia mamă, după mama mea adevărată și Mama Linica, bunica mea. Am deschis ochii în lume văzând-o în casa noastră, zi de zi, protejându-mă ori de câte ori era nevoie. Când încă nu vorbeam bine, i-am zis Dădica, și numele acesta l-am folosit pentru a o chema până la moartea ei.

Draga era o prezență caldă și protectoare, care m-a însoțit în cele mai importante etape ale vieții mele. Relația noastră a fost specială și profundă. Povestea mea despre Draga este profund emoționantă, plină de suișuri și coborâșuri, marcată de momente de iubire, dificultăți și, în cele din urmă, de tragedie.

Medicină, frumusețe și întâlnirea cu Igor

Draga, după terminarea liceului, s-a înscris la Medicină, susținând că îi plăcea meseria de doctor. Fiind foarte frumoasă, ca studentă la Facultatea de Medicină era curtată de mulți colegi. L-a ales pe unul dintre ei, Igor Bodeanschi, student eminent, de origine basarabean-găgăuz din Comrat, cu doi ani mai mare decât ea. Igor era un tip grăsuț, mereu vesel, blând, drăgăstos cu Draga, serviabil cu toată lumea, ce mai! pâinea lui Dumnezeu. Din cauza evenimentelor dramatice care au avut Basarabia ca teatru de război, familia lui Igor se mutase în Transilvania, la Odorhei, iar el decisese să stea cât mai aproape de ei în această perioadă complexă. Pentru ca Draga să se obișnuiască cu familia lui, a trimis-o cu câteva luni înainte de nuntă la Odorhei să stea cu viitorii socri, în timp ce el își dădea examenele de licență la București. La Odorhei, Draga a învățat să gătească sub mâna de fier a viitoarei soacre.

Căsătoria cu Igor: grabă și primele fisuri

Spre deosebire de mama mea, Draga nu a avut răbdare să-și termine studiile înainte de a se căsători. În ianuarie 1943, când era în anul patru de facultate și îi mai rămăseseră relativ puține examene, s-a măritat cu Igor, deja medic militar. Lui Igor îi convenea această grabă; mai mult, el susținea că Draga poate să-și întrerupă facultatea, deoarece veniturile lui ca doctor erau suficiente pentru a o întreține. Petrecerea de nuntă a fost organizată de Marioara și Luca, viitorii mei nași în vila acestora din strada Cazărmii.

Ce a urmat acestui început fericit? A urmat un calvar pentru Draga datorat firii ei rebele; nu a știut să-și organizeze viața și a reacționat la evenimentele vieții prin impulsuri de multe ori nechibzuite.

Odorhei, dependența și clinica de la Cluj

După căsătorie, cei doi s-au mutat la Odorhei, în casa părinților lui Igor. Din nefericire, căsnicia lor a fost scurtă, doar șase ani. În ciuda dragostei nemăsurate a lui Igor pentru Draga, relația lor s-a deteriorat repede. Lipsa de preocupări și de activitate la Odorhei a făcut ca Draga să cadă pradă unei dependențe de morfină, o problemă de care Igor nu a avut cunoștință multă vreme și pe care apoi nu a știut să o gestioneze.

Radu: anii din casa noastră

În cele din urmă, Draga a fost internată într-o clinică de dezintoxicare la Cluj. Acolo l-a cunoscut pe căpitanul Radu Dașchievici, un ofițer tânăr și carismatic, care venea la spital să-și viziteze sora internată, colegă de cameră cu Draga. Din vizită în vizită s-a născut o relație între Draga și Radu, care s-a concretizat într-o cerere în căsătorie. Draga a cerut divorțul de Igor și în 1950 s-a căsătorit cu Radu.

Deși o cunoșteam pe Draga de când eram mic, relația noastră specială a început să se dezvolte după ce, în urma celui de-al doilea mariaj al său, cei doi soți s-au mutat cu noi în casă, o cameră liberându-se după moartea străbunicii. Radu era un bărbat înalt, blond, cu ochi albaștri și, împreună cu Draga, frumoasă și ea, formau un cuplu aparent perfect. Dar realitatea a fost alta, iar povestea lor începută strălucit avea să se termine cu un dezastru.

În anii petrecuți împreună în casă, Radu și Draga m-au tratat ca pe copilul lor. Împreună mergeam în vacanțe la mare sau la Călimănești, la teatru sau la cinema. Ei mi-au arătat ce înseamnă generozitatea și grija față de un copil. Erau mai disponibili decât părinții mei, totdeauna ocupați, și de aceea eu pretindeam de la ei mai mult chiar decât de la părinții mei.

Episodul biletelor la teatru

O întâmplare mi-a rămas întipărită în minte. Aveam nouă ani și am aflat că Draga și Radu aveau bilete la teatru. Mă entuziasmasem la gândul că voi merge și eu – nu ar fi fost prima dată! – dar ei mi-au spus că de data aceasta nu aveau bilet și pentru mine. Frustrarea mea a fost atât de mare încât, pe furiș, am găsit biletele lor, le-am rupt și le-am aruncat în cenușarul sobei, spunând în sinea mea: „Na, așa vă trebuie dacă nu mă luați la teatru și pe mine!” Când nu au mai găsit biletele în locul în care le puseseră, iar fața mea veselă m-a dat de gol, scandalul care a urmat a răsunat în toată casa. Tata, furios, mi-a tras o bătaie zdravănă, iar Draga și Radu, mai ales Radu, întotdeauna calm și blând, au încercat să mă salveze. Intervenția lor nu a reușit să mă scape din mâinile lui tata.

Ruptura: divorțul și recăderea

După șapte ani de căsătorie, la o înmormântare, Radu a cunoscut în cimitir o doamnă, soția unei rude îndepărtate, care i-a sucit mințile, iar relația lui de iubire aparent indestructibilă cu Draga s-a destrămat. Divorțul și imediata căsătorie a lui Radu cu doamna respectivă au lăsat-o pe Draga într-o suferință cumplită, care a împins-o să recadă în dependența de morfină. Tentativa de sinucidere și fragilitatea ei emoțională au făcut ca familia să se mobilizeze pentru a o ajuta să-și recapete echilibrul.

Cu sprijinul rudelor, Draga a încercat să își refacă viața. A reluat facultatea, dar cei 20 de ani care trecuseră de când fusese studentă pentru prima dată au făcut imposibilă reacomodarea. În schimb, a început să lucreze ca asistentă medicală și apoi tehniciană în radiologie într-un cabinet frecventat de pacienți cu afecțiuni pulmonare, undeva, departe de casă, pe Șoseaua Giurgiului. Deși expunerea constantă la radiații îi putea pune sănătatea în pericol, Draga nu părea să-și facă griji. Își găsise un scop și un ritm al vieții care îi ofereau un echilibru fragil.

Muncă, remi și cozonacii

Draga mai avea un viciu care îi aducea mare bucurie: jocurile de noroc. Serile de remi la casa verilor Anca și Tibi erau un adevărat ritual familial, unde se adunau toți cei pasionați, inclusiv tatăl meu. Până la miezul nopții, râsetele și agitația jocurilor umpleau casa. Când era măritată cu Radu, Draga îl căra și pe el, care însă nu era deloc pasionat de jocuri de noroc, iar dacă juca, pierdea întotdeauna, enervându-și nevasta care îl certa de față cu ceilalți. Poate și acesta a fost un motiv ca Radu să se îndepărteze de Draga. De altfel, și în relația dintre părinții mei aceste jocuri nocturne erau motiv de discuție. Mamei nu-i plăcea să joace, în schimb tata era pasionat de jocuri: de la table, la remi și poker, îl pasionau toate. Când tata ajungea acasă după miezul nopții, mama nu îl scutea de reproșuri, după cum nu îi scutea nici pe Anca și Tibi, care apăreau ca „tartorii” acestor întâlniri de familie: „Bine dragă, dar voi nu vă gândiți că omul ăsta are serviciu și dimineața trebuie să se scoale la șase?” răbufnea mama din când în când.

Una dintre cele mai frumoase tradiții de familie în care Draga juca un rol esențial era pregătirea cozonacilor la Paști și Crăciun. Bunica mea o folosea pe Draga să-i „bată” cozonacii, o muncă ce necesita o forță considerabilă și multă răbdare. După miezul nopții, când aluatul trebuia frământat și bătut o oră întreagă pentru a avea timpul necesar să crească în copaie, Draga devenea salvatoarea familiei. Uneori întârzia la jocurile de remi, ceea ce o făcea pe bunica să intre în panică: „Să vezi că aia mă lasă și nu mai pot să fac cozonaci.” Dar Draga nu a lipsit niciodată. Apărea întotdeauna la timp, își sufleca mânecile și se punea pe treabă, liniștind toată casa.

Anii după moartea tatei

Amintirile mele cele mai dragi cu Draga rămân din perioada în care, după moartea tatei, eram în casă doar cu ea, mama și bunica. Draga avea la serviciu un program scurt, de șase ore. Se întorcea acasă mai devreme decât mine și se punea pe gătit, mai precis pe definitivat ceea ce bunica începuse să gătească în dimineața respectivă. Când noi, mama și cu mine, ajungeam acasă de la serviciu, Draga ne aștepta cu masa gata, gătită cu priceperea pe care o învățase de la soacra sa din Odorhei. Ani de zile, această rutină ne-a apropiat și mi-a arătat cât de mult ținea ea la mine.

Ultimii ani ai lui Draga au fost marcați de singurătate. În garsoniera ei din Drumul Taberei, care i-a fost repartizată după demolarea casei noastre, viața ei s-a restrâns tot mai mult. Nu îi mai ardea de gătit și mânca mai mult mezeluri și semipreparate. Îi lipseam eu, stimulul ei să își dovedească prezența în viața mea. Ne vizita des, mai ales după nașterea băiatului meu, pentru care a făcut o pasiune. Îl plimba prin parc cât era mic sau se întâlnea cu el în parc când era acolo supravegheat de Natalia, doamna care avea grijă de el când noi eram la serviciu. După plecarea noastră în Italia, a pierdut și această fărâmă de bucurie.

Declinul: singurătate, accidentul, ultimii ani

După plecarea din țară a lui Anca și Tibi, „Cazinoul” din strada Puișor s-a desființat, iar Draga și-a găsit un cerc de prietene pentru partide de poker. Această pasiune avea să îi aducă însă necazuri. Într-o seară de iarnă, în drum spre o astfel de partidă, a alunecat pe gheață și și-a fracturat femurul. Proteza de col de femur care i-a fost plasată la șold s-a infectat și a trebuit după un timp să fie scoasă, iar o alta nu s-a mai putut pune. Fractura a marcat începutul unui deceniu de suferință și declin fizic și afectiv. Infecțiile repetate și complicațiile medicale au făcut-o să se izoleze în garsoniera ei din Drumul Taberei, iar viața i-a devenit un chin.

În acei ani grei, am fost sprijinul ei principal. Deși locuiam la Roma, o vedeam pe Draga de câte ori mă întorceam în țară pentru cursuri la Universitatea din Constanța. De la început m-am asigurat că Draga avea ajutor pentru treburile zilnice și am angajat o femeie care să o viziteze din două în două zile, aducându-i și cumpărăturile convenite, dar singurătatea și suferința fizică și-au pus încet-încet amprenta. Devenise răutăcioasă și recalcitrantă, nu accepta să fie vizitată de doctori și spunea „nu” la orice i se propunea. De câte ori se întâlnea cu sora ei Zizi, mama mea, se certau din nimic, cu plânsete și reproșuri de tot felul, până când i-am interzis mamei să o mai viziteze. Niciodată relațiile celor două surori nu au fost călduroase, dar se ajunsese prea departe și pentru liniștea mamei și a mea a trebuit să iau această decizie. La rugămintea mea, Igor, primul ei soț, s-a oferit să o viziteze și să o ajute, dar Draga, mândră, a refuzat categoric să fie văzută de Igor în starea ei de degradare.

Sfârșitul și golul rămas

În noiembrie 2000, am venit în țară de ziua ei și am serbat-o cum s-a putut. Nu mai voia să vadă pe nimeni altcineva decât pe mine și pe femeia care venea acum zilnic dimineața să o vadă. Am fost deci doar noi doi, un tort cu lumânări aprinse, un pahar de vin și zâmbetul ei care m-a făcut să simt că încă mai avea bucurii mici de care să se agațe. Șase săptămâni mai târziu, Draga a murit singură în casă din cauza unei infecții generalizate pe care nu a vrut să și-o trateze. Ca doctoriță știa ce înseamnă asta, dar pentru ea viața nu mai avea niciun sens. Avea 80 de ani, iar pierderea ei a lăsat un gol în viața mea și un sentiment de vinovăție că nu am putut să o salvez.