Un portret și o istorie de familie, așa cum mi-a rămas în memorie.
⟵ Înapoi la indexul paginii · Familie · Memorii
Era după-amiază. Stăteam amândoi pe marginea patului din camera părinților mei, aplecați peste o carte. În timp ce bunica îmi citea, eu o cuprindeam cu o mână pe după umeri, iar pe cealaltă o țineam pe genunchii ei. Treburile casei se terminaseră pentru câteva clipe, mama ei dormea, iar până la întoarcerea mamei mele de la serviciu îmi putea dărui o oră de lectură.
Cartea mi-o alese chiar ea, din biblioteca plină de volume pe care o aveam în sufragerie. Era „Legendele Olimpului”, ediția a VI-a din 1924, semnată de Gheorghe Popa-Lisseanu. Cartea, după cum era scris pe prima pagină, fusese dată ca premiu la școală unui copil al bunicii, iar ea a considerat că este potrivită pentru nepotul despre care descoperise, cu oarecare mirare, că asculta fermecat tot ce i se citea.
Cu siguranță bunica nu era la curent cu scandalul de pe vremea lui Octavian Augustus, provocat acum două milenii de licențioasele povestiri din „Metamorfozele” lui Ovidiu, poem din care Popa-Lisseanu s-a inspirat. În acest poem, Ovidiu — scriitor de tematică predominant amoroasă — a prelucrat în versuri și a transmis posterității cele mai cunoscute povești ale mitologiei antice, centrate pe fenomenul metamorfozei. Dacă bunica ar fi știut, s-ar fi gândit de două ori și probabil ar fi ales o altă carte, mai inocentă, mai potrivită pentru copii. Legendele lui Ispirescu erau și ele acolo, în bibliotecă, dar nu au fost primele găsite de bunica. Și apoi, titlul spunea exact ce trebuie: legendele sunt pentru copii.
Să zicem că bunica, neavând liceul terminat, nu avea de unde să cunoască conținutul „Metamorfozelor”, dar profesorii care au inclus printre cărțile date ca premiu aceste volume ar fi trebuit să știe că sunt pline de violență, trădări și relații controversate (vezi unele extrase din Fig. 1). La patru ani, eu nu am înțeles mare lucru din acele întâmplări, dar un tânăr de 10-11 ani ar fi învățat înainte de vreme comportamente contrare moralității comune.
Bunica nu avea de unde să știe că Popa-Lisseanu se inspirase din „Metamorfozele” lui Ovidiu și că, sub titlul cuminte de „Legendele Olimpului”, se ascundeau destule violențe, trădări și aventuri amoroase. Dacă ar fi știut, poate ar fi ales poveștile lui Ispirescu, aflate și ele în bibliotecă. Dar titlul părea fără primejdie: legendele erau, nu-i așa, pentru copii. La patru ani nu înțelegeam mare lucru din întâmplările mai tulburi; zeii și eroii îmi populau însă nopțile.
Într-adevăr, când am intrat la liceul Nicolae Bălcescu, tata, mândru că intrasem printre primii la admitere, mi-a oferit ca și cadou zece cărți pe care să le aleg singur din librării și anticariate. Le am în minte și acum pe toate cele alese. Dintre ele, strălucea „Metamorfozele” lui Ovidiu, într-o splendidă ediție din 1957, prima, cred, după război. Citind-o, amintirile mele de mitologie greacă și romană de care eram mândru că o folosisem în copilărie să învăț să citesc s-au reconsiderat. În bine, în rău? Nu știu. Nu știu cum aș fi evoluat fără să le fi știut, dar cu siguranță aș fi fost mai inocent. După alți zece ani, la capătul adolescenței, Metamorfozele le-aș fi înțeles din nou cu totul altfel. Aș fi înțeles altfel, de exemplu, de ce Junona a trebuit să-l ia de bărbat pe Zeus după ce a încălzit sub hainele ei un biet cuc zgribulit de frig.
După aproape 40 de ani, în anii comunismului, s-a publicat o altă carte chemată tot „Legendele Olimpului”, tot în doua volume, cu aceiași sursă de inspirație: Metamorfozele lui Ovidiu, dar cu un autor diferit: Alexandru Mitru. Faptele povestite sunt aceleași, altă generație de tineri trebuia să cunoască crimele și aventurile amoroase ale lui Zeus și ale colegilor lui, zei și eroi. E bine, e rău? Nu știu.
Bunica urmărea textul cu degetul arătător de la mâna dreaptă curbat de artroză și cu unghia mâncată de leșia cu care spăla cratițele. Din când în când se oprea pe un cuvânt și îmi cerea să îl citesc și eu, literă cu literă, apoi să îl silabisesc. Mă corecta sau mă lauda, după caz, apoi trecea mai departe depănând poveștile despre zei și eroi care îmi ocupau deja gândurile, mai ales noaptea. La fiecare ilustrație se oprea să mi-o explice după ce eu mai întâi îi silabiseam legenda. Împlinisem de curând patru ani și aceasta este prima mea amintire pe care o am vie în minte. Ce mi s-a întâmplat înainte știu din povestirile altora sau din fotografii. Din ce mi s-a întâmplat după îmi amintesc doar flashback-uri vii între care încerc să umplu cu presupuneri viața depănată. Dar prima mea amintire ce-mi vine brusc în minte când mă gândesc la acea perioadă a vieții mele este legată de lectura mitologiei greco-romane de către bunica mea și de efortul ei de a mă învăța să citesc. Spre ora cinci după amiaza urma să vină mama de la servici. Bunica întrerupea cititul și mă urca pe un scaun lângă geam să văd când mama cobora din tramvai și să îi fac semne cu mâna.
Am numit-o „Mama Linica” de când am început să înțeleg lumea. Nu știu cine a rostit întâi numele acesta, dar pentru mine spunea adevărul: bunica îmi era și a doua mamă. Abia după moartea ei am aflat prin câte trecuse până să ajungă femeia pe care o cunoscusem eu.
Povestea Mamei Linica pe care încerc să o reconstitui în cele ce urmează, presărată cu atâtea dificultăți, este pentru mine o lecție de reziliență și curaj, precum și de dragoste necondiționată pentru familie. De fapt lecția asta a învățat-o de la Lina, mama ei, asta îi va transmite ea mamei mele, Zizi și, fără să mi-o spună vreodată, mie.
Linica, al doilea copil al străbunicilor Lina și Andrei Nicolescu, s-a născut în familia devenită apoi numeroasă din Dealul Spirii, în Bucureștiul de la sfârșitul secolului al XIX-lea. De mică, demonstrând o maturitate timpurie, și-a asumat responsabilități care nu erau deloc ușoare pentru vârsta ei: ajuta la treburile casei, avea grijă de frații mai mici și încerca să își sprijine mama în tot ce era de făcut. Într-o casă unde responsabilitățile erau la ordinea zilei, plină de veselie și viață, Linica a învățat ce înseamnă să ai grijă de ceilalți . Învățase de la Lina că familia nu se ține prin vorbe, ci prin ceea ce face fiecare, zi după zi, pentru ceilalți.
Unul dintre episoadele cele mai grele din viața ei l-am aflat târziu. Linica rămăsese însărcinată la 17 ani, iar tatăl copilului nu a fost niciodată cunoscut cu certitudine. În lumea de atunci, vina cădea fără drept de apel asupra femeii. Lina a aranjat căsătoria fiicei sale cu Ahil Păunescu, un cofetar atras, fără îndoială, și de dota înscrisă în contractul de căsătorie. Străbunica lăsa să se înțeleagă că Ahil ar fi fost chiar autorul violului, dar adevărul nu mai poate fi stabilit. Căsnicia a fost marcată de abuzuri fizice și verbale. Cunoscând-o pe bunica de mai târziu, mi-o imaginez suportând multă vreme în tăcere, poate și cu sentimentul nedrept al unei pedepse. În 1914 a obținut divorțul și a rămas alături de fiica ei, Marioara.
Un moment crucial din viața Linichii a fost retragerea familiei în timpul Primului Război Mondial. Drumul din București la Botoșani, în mijlocul haosului și al pericolelor, a fost doar începutul încercărilor. Epidemia de tifos exantematic, care a lovit crunt populația și armata, nu a ocolit-o nici pe bunica mea. S-a îmbolnăvit grav, dar și-a revenit. După internarea în spitalul de contagioși, a continuat să lucreze acolo ca infirmieră până la sfârșitul războiului.
În timpul refugiului la Botoșani, destinul ei a luat o nouă întorsătură, de data aceasta fericită. L-a cunoscut — probabil prin intermediul unui pețitor angajat de străbunica Lina — pe Petre (Petruș) Iliescu-Melchisedec, un funcționar la Școala Militară din București, un bărbat de 44 de ani, trupeș, lent și reflexiv, calm, echilibrat, cult. Cu șaisprezece ani mai în vârstă decât Linica și fumător incorigibil, Petruș purta o mustață în stil imperial care îi conferea o notă de distincție.
Curtea discretă și răbdătoare a lui Petruș a cucerit-o pe Linica, iar cei doi s-au căsătorit civil la Botoșani în 1918. După război, căsătoria lor a fost binecuvântată și religios la București. Deși uniunea lor nu a fost, probabil, rezultatul unei pasiuni arzătoare, ci mai degrabă o alegere dictată de circumstanțe, relația s-a dovedit una extrem de temeinică.
Încercând să reconstitui relația dintre bunica și bunicul meu, nu pot face decât presupuneri, sprijinite pe informații disparate despre caracterele lor. Petruș trebuie să fi fost atras de frumusețea Linichii, doar temporar umbrită de convalescența după tifos, dar și de pragmatismul și hotărârea ei, calități potrivite propriului său caracter metodic. Linica, pe de altă parte, găsise în el un partener stabil, de încredere, care putea să-i ofere o ancoră într-o lume tulburată și nesigură pentru viitorul ei și al Marioarei.
Dar cum s-a desfășurat curtea lui Petruș? Greu de spus. Era capabil de gesturi sentimentale, de declarații care să-i câștige inima? Probabil că nu. În felul său rezervat, trebuie să-i fi transmis însă un sentiment de siguranță, un temei solid pentru viitor, chiar dacă nu era un bărbat pasional.
Nici despre prima lor noapte nu s-a vorbit în familie. Mi-o pot doar imagina ca pe un moment de descoperire reciprocă. Petruș nu pare să fi fost un bărbat cu multă experiență; probabil că Linica, matură și practică, a condus cu tact și blândețe apropierea dintre ei. Nu pasiunea tinereții, ci încrederea și dorința de a construi ceva durabil trebuie să fi stat la începutul relației lor.
Căsătoria cu Petruș a fost pentru Linica începutul unei vieți stabile, de reconstrucție și speranță. În ciuda dificultăților financiare, au reușit să-și întemeieze o familie. Au avut trei copii, fiecare cu o personalitate distinctă, care au devenit centrul universului lor. Bunica a fost pentru ei o mamă devotată și un exemplu de curaj și hotărâre.
Ei au venit pe lume aproape unul după altul: Zizi, la doar 10 luni după căsătorie; Draga, la 15 luni după Zizi; și Pirică, la doar 10 luni după Draga. Această succesiune rapidă vorbește despre dorința lor de a întemeia o familie cât mai repede, într-un timp în care incertitudinea plana. Din păcate, un al patrulea copil, Romeo, a murit înainte de a împlini un an. Oare trei copii erau deja prea mulți pentru salariul modest al lui Petruș? Sau poate vârsta lui — avea 50 de ani — a avut un rol în hotărârea de a nu mai avea alți copii? Cine știe?
Bunicul meu, Petruș Melchisedec, soțul Linichii, a fost un om al contrastelor, o combinație de rigoare birocratică și sensibilitate umană. Secretar la Școala Militară de Geniu și Artilerie din București, își lua în serios munca modestă. Salariul său, deși constant, nu era suficient pentru confortul unei familii numeroase; situația ei financiară depindea și de chiriile celor două case de pe strada Puișor, primite de Linica drept dotă de la mama ei.
Se zicea în familie că Petruș mai primea mici cadouri din partea părinților elevilor la înscrierea acestora la școală pentru grăbirea procedurii de admitere, o practică tolerată în epocă, dar nu am avut alte confirmări.
Ceea ce se știe cu precizie este că una dintre pasiunile lui Petruș era să joace la cursele de cai, o activitate care rar îi aducea câștiguri, din contră. După fiecare pierdere la curse, Petruș se întorcea acasă cu un zâmbet vinovat și cu un pachet de prăjituri pentru familie, gest care nu-l scutea însă de observațiile Linichii: „Iar ai pierdut. Când ai să te potolești?”, întreba ea, dar râsetele copiilor și mirosul de prăjituri îndulceau tensiunea. În relația lor, seriozitatea lăsa uneori loc umorului și îngăduinței. Lui Petruș îi plăcea să o ducă pe Linica la cinematograf. Îi plăceau filmele dramatice și era un mare admirator al Gretei Garbo. Retragerea „Divinei”, în 1941, a fost o mare lovitură pentru el. Continua să-i vadă filmele mai vechi, reluate de cinematografele de cartier.
Cea mai mare iubire a lui Petruș rămânea însă copiii săi, pe care i-a crescut cu blândețe și afecțiune. Preferata sa era Zoe Ana, cunoscută ca Zizi, mama mea, care se remarca prin cumințenie, rezultate excelente la școală și o atitudine responsabilă în casă. Dorința lui Petruș de a-i oferi o educație completă l-a determinat să îi plătească lecții de vioară, un vis care, din păcate, a fost abandonat din cauza lipsei de bani, dar și a insuficientului talent muzical al Zizii. „A fost doar o încercare”, spunea Petruș, privind cu indulgență spre fiica sa.
În 1930, cariera sa de funcționar a fost curmată brusc de criza economică globală, care a determinat pensionarea forțată a multor funcționari apropiați de vârsta de pensionare. A redactat numeroase memorii către autorități, sperând să fie reintegrat, dar toate încercările sale au fost zadarnice. Încăpățânarea lui de a menține ordinea și demnitatea în mijlocul acestor greutăți a fost admirabilă. Cu o pensie semnificativ mai mică decât salariul, Petruș s-a trezit într-o situație dificilă în încercarea de a asigura familiei un trai decent.
Deși marcat de dificultățile financiare, Petruș și-a păstrat dragostea pentru copii și respectul pentru soție. Linica a încercat să îl facă util în treburile casei, dar fără mult succes din cauza „boieriei” sale fie înnăscută, fie dobândită în cei 45 de ani de burlăcie. Cei doi au găsit însă un echilibru în relația lor bazată pe stimă reciprocă. Petruș, riguros și metodic, și Linica, capabilă să se adapteze și să administreze viața de zi cu zi, se completau. Linica era sufletul casei, gestionând haosul cotidian și transformându-l într-o rutină, în timp ce Petruș își găsea refugiul în ordine și disciplină.
Într-adevăr, un aspect definitoriu al personalității lui Petruș era ordinea și disciplina, trăsături care probabil proveneau din meseria sa de birocrat. În sufrageria casei trona o masivă casă de bani, unde Petruș păstra puțini bani, dar, mai ales, toate documentele importante ale familiei, organizate impecabil. Alături, o bibliotecă înaltă, cu șase rafturi și o ușă cu geam încuiată cu cheie, adăpostea colecția de cărți a familiei. Biblioteca reprezenta un adevărat sanctuar al cunoașterii, construit cu grijă de-a lungul anilor. Printre volumele ordonate cu meticulozitate se puteau vedea: Enciclopedia României în patru volume, publicată în ultima perioadă a domniei lui Carol al II-lea, albume de artă, cărți din colecția „Biblioteca pentru toți” din perioada interbelică, dar și numeroase alte volume primite de copii ca premii școlare sau cumpărate pentru studiile lor.
Toate aceste cărți aveau coperți învelite de Petruș cu hârtie vernil, fiecare purtând pe cotor o etichetă pe care era scris un cod: o literă urmată de trei cifre. Litera era inițiala numelui autorului, iar cele trei cifre reprezentau un număr de ordine într-un catalog ținut actualizat de Petruș. Catalogul era de fapt un repertoar scris caligrafic, cu autorii și titlurile cărților din bibliotecă. Această rigurozitate reflecta pasiunea lui Petruș pentru ordine și dorința lui de a crea un sistem accesibil în haosul cotidian, de altfel splendid gestionat de Linica. În momentele sale de relaxare, se retrăgea în salon pentru a citi sau a înregistra noi achiziții de cărți în catalogul personal.
Mult mai târziu, când am intrat în posesia catalogului, hârtia îngălbenită păstra urma stiloului bunicului și literele lui caligrafice impecabile. Simțeam că ajunge la mine ceva din sufletul lui. Păcat că noi, urmașii, nu am avut calitățile necesare perpetuării „stilului Petruș”.
Din lipsă de activitate, Petruș devenea tot mai melancolic și morocănos. Fuma mult. Se plimba toată ziua prin fața casei cu mâinile la spate, fumând, observând în stânga și în dreapta ce se întâmpla în cartier. Deși nu l-am cunoscut, povestirile despre Petruș au rămas vii în familia noastră. Mi-l imaginez cum plimbările lui pe strada 13 Septembrie erau mai mult decât un simplu obicei – poate că erau un mod de a-și păstra demnitatea în vremuri grele. Se mai oprea la colțul străzii ca să stea de vorbă cu vreo cunoștință din cartier și reintra în casă doar la ora mesei.
Masa se desfășura cu oarecare solemnitate, impusă chiar de el, așa cum deprinsese în casa fratelui său vitreg George, unde trăise până la vârsta de 45 de ani.
Apropo de fratele George...
Se povestea că Petruș, înainte de căsătorie, locuind în casa lui George, participa zilnic la mesele organizate pentru întreaga familie, inclusiv cei șase copii ai lui George. Cum se întâmplă des la mese în familiile cu copii, acestora fie nu le este foame, fie nu le place mâncarea servită, rezultatul fiind întotdeauna un conflict cu părinții, care ar fi dorit să-i îndese cu mâncare. Se pare că între copiii lui George și unchiul lor Petruș era o mare complicitate, așa că ori de câte ori mâncarea nu era pe placul copiilor, Petruș, complice cu ei, lăsa tacâmul jos și declara că nu mai poate mânca, la care toți copiii se grăbeau să facă același lucru, scăpând astfel de admonestările părinților. Spiritul de camaraderie al lui Petruș s-a manifestat și în relațiile lui cu cumnații, frații Linichii, care îi vizitau des pe soții Melchisedec când veneau să o vadă pe Lina, mama lor. Dar ceea ce merită de consemnat este respectul lui Petruș pentru Lina, soacra sa, în a cărei casă locuia.
Anii ’30 au fost dedicați în primul rând copiilor. Fiind la pensie, Petruș avea timp să se ocupe de educația celor trei copii, urmărindu-le activitatea școlară, ducându-se la școală să vorbească cu profesorii și cumpărând-le cărțile de care aveau nevoie.
Cele două fete, crescând, i-au pricinuit bătăi de cap prin alegerea prietenilor sau curtezanilor. În special, Zizi i-a creat probleme când s-a îndrăgostit de un tânăr cu doi ani mai mare decât ea care provenea dintr-o familie mai mult decât modestă, cu un trecut incert. Petruș a încercat să intervină și, dacă nu le-a putut întrerupe relația din cauza încăpățânării Zizii, îndrăgostită lulea, cel puțin a reușit să-i facă să-și amâne nunta până după terminarea studiilor universitare. Nunta a avut loc în martie 1943.
Draga, deși fusese un copil mai dificil, i-a dat și ea nu puține bătăi de cap din punct de vedere sentimental. Fiind foarte frumoasă, avea mulți curtezani, ceea ce îl preocupa pe Petruș, dar în cele din urmă ea a ales un coleg de la Facultatea de Medicină cu doi ani mai mare decât ea, un om serios, Igor Bodeanschi, care în 1943 când s-au căsătorit era deja medic militar. Igor era profund îndrăgostit de Draga, ceea ce a făcut din ea o „răsfățată”: spre deosebire de Zizi, Draga nu a așteptat să termine facultatea și a grăbit căsătoria cu Igor în ianuarie 1943 când ea era în anul patru, întrerupându-și apoi, cu acceptul lui Igor, studiile.
Grăbindu-se să se mărite, fetele i-au permis totuși tatălui lor să asiste și să se bucure de nunțile lor. Petruș a murit la puțin timp după cele două căsătorii, în urma unui infarct pe fondul unei angine pectorale agravate de fumat. La 1 iulie 1943, la ora patru dimineața, chiriașii din întreaga curte și vecinii din casele din jur au fost treziți de strigătele sfâșietoare ale Linichii: „A murit Petruș! A murit Petruș!”. Avea 71 de ani, iar absența lui din casă a fost resimțită multă vreme de întreaga familie.
Moartea neașteptată a lui Petruș a fost o lovitură devastatoare pentru Mama Linica. Părea dezorientată, ca și cum întreaga ei lume s-ar fi prăbușit. Petruș fusese punctul stabil al familiei, iar pierderea lui a lăsat-o într-o suferință profundă.
Înmormântarea lui Petruș a fost organizată cu mare pompă de Marioara, fiica vitregă care l-a iubit ca pe un tată. Sicriul din plumb, cu aplicații de bronz, a fost depus la biserica Spirea Veche, unde un alai de preoți a ținut slujba de înmormântare, împreună cu un cor de la Operă și cu o mulțime de participanți. De la biserica, convoiul funerar format din mașini negre care urmau dricul enorm tras de șase cai îmbrăcați în negru și cu pompoane de pene negre pe cap, a luat drumul cimitirului Ghencea. Acolo, după o altă slujbă, sicriul din plumb a fost zidit în cripta cavoului familiei, unde Linica a cerut să fie așezată și ea când va muri. I-am respectat dorința după cei treizeci de ani în care i-a supraviețuit lui Petruș.
În ciuda dificultăților financiare și a deosebirilor de caracter, relația dintre Petruș și Linica a rezistat. Fără exuberanțe sau declarații sforăitoare, au construit în cei 25 de ani de căsătorie o viață întemeiată pe respect reciproc și afecțiune discretă, în centrul căreia s-au aflat copiii lor.
Astăzi, când privesc fotografiile cu Petruș, văd nu doar un funcționar modest, ci un om care și-a iubit familia mai presus de orice, un cap de familie. Poate că nu am moștenit „stilul Petruș”, dar am moștenit respectul pentru valorile simple care țin o familie unită.
Timp de câteva săptămâni după moartea lui Petruș, Linica a fost copleșită de doliu. Nu mai avea energie să conducă treburile zilnice. Rutinele care o ținuseră ocupată erau abandonate. Nu mai avea puterea să gătească sau să se ocupe de casă, iar camera în care stătuseră împreună părea goală fără Petruș.
Familia a fost nevoită să se mobilizeze pentru a o ajuta să-și revină. Jean, soțul lui Zizi, cu pragmatismul și devotamentul său, a luat inițiativa de a o sprijini practic. A ajutat-o să obțină pensia de urmaș, care i-a oferit un venit mic, dar stabil. Dincolo de ajutorul financiar, gestul i-a arătat Linichii că nu era singură. Poziția lui Jean ca unic bărbat în casă s-a consolidat, iar relația dintre soacră și ginere, fără să devină perfectă, s-a îmbunătățit mult.
Cu sprijinul familiei și datorită firii sale hotărâte, Linica și-a găsit treptat echilibrul și și-a continuat viața cu demnitatea care o caracterizase întotdeauna.
În anii care au urmat, vremurile s-au schimbat rapid. Naționalizarea a adus chiriași noi în camerele rechiziționate, iar intimitatea casei de odinioară a devenit o amintire. Linica a acceptat schimbările cu resemnare, concentrându-se pe ceea ce putea controla: binele copiilor și al nepoților ei. Și-a reluat micile rutine zilnice și și-a continuat rolul de cap executiv al familiei.
Îmi amintesc cum, în ciuda lipsurilor, bunica reușea mereu să „scoată ceva din pământ, din iarbă verde” ca să ne pună pe masă o mâncare caldă. Știa să drămuiască puținul, deprindere câștigată probabil în anii grei ai copilăriei și ai războaielor.
La un an după moartea lui Petruș, când Linica încă purta în suflet doliul pentru pierderea soțului, viața i-a oferit o nouă rază de speranță. Familia se refugiase la Tântava, un cătun dincolo de Domnești, la 20 de kilometri de București, pentru a scăpa de bombardamentele anglo-americane care începuseră în 4 aprilie 1944. Zizi, însărcinată, trecea printr-o perioadă dificilă. Sarcina nu fusese planificată și aducea cu ea un amestec de temeri legate de vremurile grele de război și de dorința ei de "a se bucura" de căsătorie si de a mai petrece timp alături de Jean fără responsabilități majore cum ar fi creșterea unui copil.
De aceea decizia de a păstra sarcina nu a fost una ușoară pentru Zizi. Într-un moment de ezitare, apelase la o serie de injecții menite să o ajute să întrerupă sarcina, o practică comună, deși riscantă, la acea vreme. Însă Marioara, sora mai mare a lui Zizi, a intervenit ferm. Cu lacrimi în ochi, Marioara a rugat-o să nu avorteze și a promis că, dacă Zizi nu dorește să crească copilul, îl va adopta ea, fiindcă ea nu mai putea avea copii. Linica, care își dorea cu ardoare nepoți după pierderea lui Petruș, s-a alăturat rugăminților Marioarei. Îi spunea lui Zizi că un copil ar aduce din nou bucurie și sens în viața lor. În urma rugăminților familiei, Zizi s-a lăsat convinsă să păstreze sarcina.
La 15 iulie 1944, la Tântava, în mijlocul unei familii adunate în jurul ei și asistată de moașa satului, Zizi mi-a dat naștere după-amiaza la ora 14:20. Emoția a fost a tuturor, dar în mod special a lui Jean, venit special pentru eveniment de la garnizoana unde era concentrat. Era încântat că are un băiat. Marioara, venită și ea din București, adusese haine albe – neutre, pentru că nimeni nu știa ce sex va avea copilul – și un landou elegant, vernil. În acele momente, familia a uitat de zgomotul războiului din jur și s-a concentrat asupra nașterii. La botezul meu, nașii au fost chiar Marioara și soțul ei, Luca, care s-au implicat mult în primele luni ale vieții mele.
Reîntoarcerea în București a avut loc la începutul lui septembrie, după lovitura de stat din 23 august 1944, când România a întors armele împotriva fostului său aliat, Germania, și după bombardamentele germane ale câmpurilor petroliere din zilele următoare loviturii de stat. Drumul de întoarcere a populației refugiate, în căruțe și camioane, a fost plin de tensiuni. Familiile de refugiați se amestecau cu trupele rusești care intrau în București, iar poveștile despre isprăvile soldaților ruși provocau teamă în populația Capitalei. Totuși, familia a reușit să ajungă cu bine înapoi în oraș. Obloanele de la geamuri au fost înlăturate, tablourile îngropate în grădină au fost dezgropate, iar familia încercă să-și reconstruiască viața într-un București marcat de război, dar plin de speranța că va fi mai bine.
Nașterea mea a fost pentru Linica o renaștere emoțională. Mi-a devenit a doua mamă, dedicându-se creșterii mele cu aceeași energie și dragoste pe care le dăruise propriei familii de-a lungul anilor. După câteva luni de la naștere, Zizi a început să lucreze ca contabilă la o companie engleză de cafea solubilă. Timp de aproape șase luni, venea acasă la prânz ca să mă alăpteze conform unui program scurt oferit de companie. După înțărcare, hrănirea mea cu lapte artificial, de altfel greu de găsit în acele vremuri, a trecut în grija Linichii, care, după toți copiii pe care îi crescuse – frații mai mici și propriii copii – era o adevărată expertă în materie. Găsea alinare și bucurie în fiecare moment petrecut alături de mine, fie că era vorba de a mă ține în brațe, de a mă învăța primele cuvinte sau de a-mi arăta lumea prin ochii ei. În tumultul sfârșitului de război, își găsise în mine o nouă preocupare și bucurie.
Bunica nu trebuia să se ocupe doar de mine, dar avea grijă și de mama ei, Lina, o femeie bătrână și bolnavă. Pe lângă toate astea, trebuia să facă târguielile, să gătească pentru toată familia și să mențină curățenia casei. În jurul meu, legăturile familiei s-au strâns: cu toții încercau să treacă peste greutățile vremurilor și să mă crească într-un mediu ocrotitor. Linica și-a găsit din nou rostul, iar eu, fără să știu, am devenit centrul universului ei.
Am o amintire clară despre acea perioadă: o fotografie într-un landou alb, într-un spațiu viran de lângă curtea noastră. Eu aveam probabil mai puțin de un an. Linica stătea pe un scaun lângă mine, la soare. Era desigur o după-amiază — o arată umbrele lăsate de soare —, pentru că dimineața era mereu ocupată cu treburile casei și ținea landoul în curte, la soare, lângă ușa bucătăriei.
Când se apropia momentul ca mama să vină să mă alăpteze în pauza de prânz, Linica mă ținea într-un braț la geamul camerei noastre, care dădea spre stația de tramvai, astfel încât să-mi văd mama coborând din tramvai. Când o recunoșteam, mă agitam și gesticulam cu bucurie. Eram flămând, dar mai mult decât atât, eram fericit să-mi revăd mama, chiar și pentru scurt timp.
Mai am o amintire legată de Crăciun. În încăperea mare din casă, sub tavanul ei învăluitor la peste patru metri înălțime, strălucea un brad uriaș, decorat cu grijă, care ajungea aproape până la tavan. Atmosfera era magică, iar cadourile de sub brad erau frumos împachetate pentru toți membrii familiei. Moș Crăciun, care mai târziu am aflat că era tata, aducea un strop de magie în acele seri de sărbătoare.
Când am crescut puțin și mergeam, ba chiar vorbeam deja, bunica mă lua cu ea la piață, neputând să mă lase singur cu străbunica acasă. Mergeam împreună la Piața Mare (azi Piața Unirii) cu tramvaiul. Mă fascina să o privesc cum cumpăra legume, fructe și alte provizii. Uneori mă ținea de mână, alteori se oprea ca să-și rearanjeze plasele grele, pline cu cumpărături. Odată ajunși acasă, se apuca de gătit în bucătăria de vară, iar eu stăteam pe patul din bucătărie, urmărind cu atenție tot ce făcea. Cred că atunci mi s-a trezit interesul pentru gătit.
Cred că aveam doi-trei ani și începusem, cu siguranță, să merg și să vorbesc, când bunica s-a hotărât să angajeze un ajutor. Treburile casei o copleșeau: nu mai putea să prididească cu târguielile, gătitul și curățenia și, în plus, să aibă grijă de mine și de mama ei bătrână. Cred că a făcut multe drumuri la agențiile locale pentru ocuparea forței de muncă, încercând să găsească o femeie de serviciu care să rămână permanent la noi. Într-un târziu, bunica s-a întors acasă însoțită de o tânără de vreo 25 de ani, slăbuță, șatenă, cu fața palidă, nasul puțin turtit, pomeții proeminenți, buzele subțiri și ochii mici, albaștri, înguști și ușor oblici, ascunși în orbite adânci. Avea o expresie abătută. Hainele ei erau aproape niște zdrențe, iar mirosul ușor acru pe care-l purta după sine sugera o igienă neglijată.
„Ea este Ileana. Ileana Gagia. Va sta la noi. O să se culce deocamdată în bucătăria de vară”, zise bunica cu un aer hotărât. Nimeni nu a putut obiecta și o liniște s-a așternut în cameră. Apoi a scos din dulap un rând de haine mai vechi, un prosop și o pereche de papuci pe care Ileana să îi folosească, i-a arătat unde este baia unde să să se ducă să se spele și, în fine, unde era bucătăria de vară din curte, cu patul pe care urma să-l ocupe în timpul nopții. Apoi se adresă Ilenei:
„După cum vezi, situația este exact cea pe care ți-am spus-o la Centrul de alocare. Munca ta va fi să mă ajuți cu copilul, să faci curățenie în casă, să spargi și să aduci lemne pentru foc. Atât. Îți dau de mâncare și un loc unde să dormi. Sper că ai înțeles. Ești de acord să rămâi?”, o întrebă bunica, vorbindu-i rar.
Ileana dădu din cap în semn de aprobare, își luă noile haine și se închise în baie. Bunica profită de lipsa ei și îi explică Linei:
„M-am săturat să mă duc zi de zi să caut o femeie de serviciu care să nu fie din București. Nu se găsesc decât femei care să vină câteva ore să lucreze și apoi să se întoarcă la casa lor. Fata asta nu este o soluție ideală, dar sper că mă voi descurca cu ea. Este rusoaică, nu prea știe românește și, în plus, va trebui să facă un tratament ca să se vindece de o boală venerică. Până atunci nu va intra în casă; va face treburi doar în curte și în pivniță.”
Lina rămase interzisă câteva secunde. Văzând cât era de hotărâtă fiica ei, nu mai știa ce să spună. Oftă lung și îngăimă într-un final, îngrijorată: „Treaba ta, dar să nu se atingă asta de mine și de copil.”
Așa a intrat Ileana, rusoaica, în viața noastră.
O altă figură insolită din anturajul bunicii era Alexandru „țiganu’”. Cred că bunica l-a cunoscut în timpul războiului, când au început problemele aprovizionării cu lemne de foc.
Locuințele din întregul oraș se încălzeau cu lemne tăiate din păduri și distribuite prin rețeaua depozitelor de stat. Dacă la început se putea cumpăra din depozit orice cantitate, de la un moment dat lemnele au devenit o resursă strategică și au fost raționalizate. Nu pentru că s-ar fi împuținat pădurile țării sau pentru că s-ar fi interzis tăierea arborilor. Ca și alte resurse ale României, lemnul lua calea exportului în Uniunea Sovietică, drept plată a unor reparații de război colosale. Convenția economică din ianuarie 1945, încheiată după Convenția de Armistițiu, cu războiul încă în curs și cu armata română angajată cu pierderi grele în Cehoslovacia, a marcat începutul unei perioade de profunde privațiuni economice. Resursele vitale ale țării — de la petrol și cereale până la utilaje și flote maritime — erau direcționate către reconstrucția postbelică a Uniunii Sovietice. Sovromurile, apărute ca ciupercile după ploaie, au drenat ani de zile bogățiile țării peste Prut.
Fiecare familie primea, în funcție de camerele locuite și de numărul membrilor ei, o cartelă prin care i se aloca o cantitate de lemne cu care trebuia să se mulțumească. Cartelele, de diferite culori, asigurau populației, pe lângă lemnele de foc, și alimentele de bază: pâinea, uleiul sau zahărul. Aceleași mărfuri se puteau cumpăra și „la liber”, dar la prețuri exorbitante. Chiar și așa, în orașe, aprovizionarea cu hrană și lemne rămânea deficitară.
Lipsa alimentelor și a lemnelor de foc întreținea neliniștea și teama zilei de mâine. La sate, unde supraviețuirea depindea de puținele resurse disponibile, familiile care nu reușeau să obțină lemne pentru încălzire ajungeau să ardă gardurile sau să taie pe ascuns arbori din pădurea apropiată.
După intervenții repetate, lemnele repartizate familiei ajungeau, în sfârșit, cu un camion sau cu o căruță la poarta casei. Erau aruncate în grabă în fața porții, iar fericitul beneficiar trebuia să se grăbească să le depoziteze într-un loc sigur, de unde aceste bunuri devenite prețioase să nu dispară.
Lemnele primite de la depozit nu puteau fi însă folosite imediat: erau buturugi sau „felii” tăiate din arbori groși și trebuiau despicate în bucăți îndeajuns de mici ca să intre pe ușița sobei. Aici intervenea figura „tăietorului de lemne” urban. Tăietorii veneau în gospodăria omului și lucrau o zi sau două, până terminau. Uneori aveau nevoie de fierăstrău: un cadru dreptunghiular, cu două bucăți de lemn formând laturile scurte, legate pe una dintre laturile lungi printr-o sfoară întinsă, iar pe cealaltă având o lamă de oțel cu dinți ascuțiți. De cele mai multe ori, însă, toporul era de ajuns. Tăietorii de lemne, majoritatea țigani, bântuiau orașul în preajma iernii, cu toporul pe umăr, anunțându-se sonor: „Tai lemne, tai lemne!” De altfel, vocea omenească domnea suverană pe străzile Bucureștiului. Spoitorii de vase strigau „Spoim tingiri!”, geamgiii, „Geamuri!”, tocilarii, „Cuțite ascuțiiiim!”, iar iaurgiii, lăptarii, zarzavagiii, sacagiii și alții își propuneau zgomotos produsele ori îndeletnicirea.
Alexandru era un asemenea tăietor de lemne profesionist: un țigan de peste 60 de ani, destul de înalt, cu părul și barba aproape albe (Fig. 9). Era cam timid în prezența necunoscuților, dar guraliv cu clienții obișnuiți. Nu vorbea corect românește, însă până la urmă ne înțelegeam cu el. Fuma țigări proaste, iar când nu le avea culegea chiștoace de pe jos și își făcea singur, cu mâinile lui noduroase, țigări învelite în hârtie de ziar. Locuia în cartierul nostru, spre Ghencea, în zona Sebastian. Odată, bunica, având neapărată nevoie de el, m-a trimis să-l caut acasă. Am găsit o casă normală, curată, o nevastă robotind în bucătărie și nepoți mici jucându-se în curte.
Alexandru se prezenta periodic la poarta noastră, iar bunica îi găsea de obicei ceva de făcut. Rareori îl trimitea acasă fără să-i dea de mâncare în bucătărie, lucruri purtate de-ale noastre și ceva bani. Toți cei din casă îl simpatizam pe Alexandru, mai puțin mirosul țigărilor lui. El, de obicei calm și imperturbabil, ne întorcea cum putea simpatia, abținându-se să fumeze în casă.
Bunica avea deplină încredere în Alexandru când era vorba despre tăiatul lemnelor de foc, curățenia curții, repararea diverselor ustensile din bucătărie sau magazie, curățarea sobelor ori organizarea pivniței.
Pivnița era specialitatea lui Alexandru. Se găsea sub jumătate din casa noastră, mai precis sub sufragerie și baie. Era un spațiu mare și întunecos, în care adăposteam nu numai lemnele de foc, ci și mobile și obiecte vechi, butoaie cu varză murată și borcane cu murături. Tot acolo țineam la răcoare și întuneric rădăcinoase precum păstârnacul, țelina sau morcovii, îngropate în nisip. O dată pe săptămână, Ileana cobora în pivniță și scotea câteva brațe de lemne — sparte în prealabil de Alexandru —, cu care încălzea sobele de teracotă din cele trei camere, precum și mașina de gătit din bucătărie.
Tot Alexandru ne aducea o dată pe an o echipă de spoitori de tingiri, cunoscuți de-ai lui, pentru cositorirea cazanului cel mare de aramă în care bunica făcea toamna bulion și magiun.
Ritualele cu cazanul se petreceau în mijlocul curții, în fața bucătăriei de vară, departe de casele chiriașilor. Pus pe pirostrii și cu un foc vioi de lemne dedesubt, cazanul era umplut, după caz, cu roșii zdrobite sau cu prune rupte, fără sâmburi, care erau lăsate să fiarbă mai multe ore, până spre seară. În tot acest timp, bunica, așezată pe un scaun lângă cazan, amesteca în el cu un linguroi imens de lemn. Chiriașii treceau spre casa lor, o salutau, vorbeau cu ea, apoi își aduceau scăunele să stea la taifas lângă foc. Când conținutul cazanului se îngroșa suficient, trebuia trecut printr-o strecurătoare care oprea cojile. Abia după aceea începea ritualul turnării cu pâlnia a bulionului sau magiunului în sticlele ori borcanele calde, puse la îndemână lângă foc. Dopurile de plută așteptau și ele într-un ibric cu apă caldă, urmând să fie împinse pe gâtul sticlelor cu un dispozitiv special de dopuit. Borcanele erau acoperite cu celofan, blocat cu o sfoară petrecută de câteva ori în jurul gâtului. Astfel dichisite și învelite în șervete, sticlele și borcanele sfârșeau pentru o oră, în bain-marie, pe mașina de gătit, în oale umplute cu apă. Destinația lor finală erau rafturile pivniței, unde așteptau iarna.
Bunica, ființă prevăzătoare, intra în panică atunci când Alexandru nu dădea semne de viață o perioadă mai lungă. „Să vedeți că Alexandru ne-a lăsat. Cum o să mă descurc fără el?” Peste câteva zile, Alexandru își făcea din nou apariția și înfrunta, fără să scoată un cuvânt, reproșurile bunicii. Până când, pe vremea când eram deja la liceu, n-a mai venit. Se zvonea că murise, iar bunica a trebuit să se resemneze. Nu i-a fost prea greu: între timp, lemnele deveniseră inutile, căci ni se instalaseră gaze la sobe, iar în bucătărie aveam aragaz cu butelie. Celelalte treburi mai grele pe care le făcea Alexandru au fost încredințate unor vecini mai pricepuți.
Când aveam patru ani, tata a decis că ar fi bine să învăț să cânt la pian și să devin un pianist faimos, ca să pot colinda lumea și să scap din infernul care se contura deja în țară. Era unul dintre visurile lui în ceea ce mă privea. Mi-au găsit o profesoară, doamna Teodorescu, care locuia aproape, pe strada Sirenelor, și am început lecțiile la ea acasă. La început mă însoțea Ileana, femeia care o ajuta pe bunica la treburi; apoi am mers singur. Curând, ai mei au cumpărat o pianină Schiedmayer & Söhne, o frumusețe de pian vertical cu placă de bronz, ca să am pe ce exersa acasă. Bunica avea grijă să fie liniște când cântam la pian, așa cum, mai târziu, avea să impună liniștea când învățam pentru școală sau facultate.
Uneori, bunica mă lăsa să mă joc cu copiii vecinilor. Nelu, Titi și Sandu, copii din curtea noastră, erau prietenii mei de joacă, dar Linica era mereu vigilentă. Se asigura întotdeauna că sunt copii de încredere și ieșea din bucătărie din timp în timp ca să ne supravegheze. Avea un simț al responsabilității care nu-i permitea să lase nimic la voia întâmplării. Dacă eu nu aveam grijă să intru în casă la timp, exercițiile și lecțiile de pian erau anunțate întregului cartier prin chemările prelungi, din poartă, ale bunicii sau Ilenei. Trebuia să las joaca și prietenii de pe maidan și să intru ispășit în casă.
La cinci ani am fost înscris la grădiniță, unde Ileana mă ducea și de unde mă aducea zilnic.
Un an mai târziu, viața familiei s-a schimbat. A venit „naționalizarea”. Din cauza penuriei de locuințe, orice spațiu considerat excedentar într-o casă sau apartament era rechiziționat de stat și apoi închiriat celor care aveau nevoie. De aceea, după naționalizare, câteva camere din casa noastră au fost rechiziționate și date la două magazine nou-înființate: o frizerie și o alimentară. Ne-am trezit înghesuiți în casa noastră, dar asta era soarta tuturor; trebuia să fim mulțumiți că nu ne-au dat afară.
La puțin timp după aceea a murit Lina, străbunica, iar în toamna următoare eu am început școala. Mama Linica s-a mai eliberat de griji, cel puțin dimineața, deși continua să țină întreaga casă pe umerii ei.
Îmi amintesc după-amiezile din casa noastră de pe strada 13 Septembrie, pe vremea când eram la școală și trebuia să îmi fac lecțiile în camera mare, cea a părinților mei. Ei erau la serviciu, iar bunica nu mă mai putea ajuta la lecțiile de școală medie, așa că buchiseam de unul singur. Eliberată de o parte dintre îndatoririle casnice, bunica se putea distra privind din verandă forfota de pe trotuarul din fața casei (Fig. 10).
După-amiezile bunicii Linica erau momente aparte, în care casa prindea viață sub forfota și râsetele prietenelor ei apropiate. De multe ori i se alătura unchiul Radu, fratele ei mai mare, sau tanti Itu, sora ei mai mică; amândoi locuiau în apropiere. Intrau prin curte, străbăteau întreaga casă și se retrăgeau în verandă, unde se așezau cu bunica pe cele două scaune aflate de o parte și de alta a intrării. Apoi începeau să-și povestească ultimele noutăți și să-i comenteze pe trecători, de obicei oameni din cartier, care îi cunoșteau și îi salutau când treceau prin fața verandei.
Relația bunicii cu unchiul Radu era perfectă. Semănau în gândire și opinii, nu se contraziceau și își spuneau unul altuia tot ce aveau pe suflet; iar dacă nu-și spuneau, intuiau. Nu la fel se întâmpla în discuțiile cu tanti Itu, care era tăcută și foarte discretă. Uneori bunica afla de la unchiul Radu noutăți despre tanti Itu, pe care aceasta nu i le spusese cu o zi înainte, când se văzuseră în verandă. „Uite, dragă, neagra asta! A fost ieri aici și nu mi-a spus nimic”, se plângea bunica de comportamentul surorii, făcând aluzie și la tenul mai întunecat al lui Tanti Itu.
Dacă musafirii erau mai mulți, se deschideau ușile dintre verandă și hol, se aduceau câte scaune erau necesare și musafirii se instalau în semicerc ca să poată discuta în voie și în același timp să privească lumea care se perinda prin fața casei. Aceste după-amieze erau însoțite de aroma cafelei proaspăt măcinate. Amestecată cu puțin năut, pentru spumă, cafeaua era preparată în bucătărie. Ibricul aburind era apoi adus în sufragerie, unde bunica umplea ceșcuțele de porțelan, fiecare cu farfurioara sa. Unele dintre prietenele ei își turnau cafeaua în farfurioară și o beau de acolo, după un obicei, cred, turcesc sau fanariot.
Pentru bunica, aceste întâlniri erau mai mult decât o obișnuință: îi dădeau energie și o scoteau pentru câteva ceasuri din grijile zilnice.
Când eram copil, îmi plăcea să stau ascuns într-un colț și să le ascult conversațiile. Mai târziu, când mergeam la școală, temele mele de după-amiază se împleteau cu zumzetul vocilor lor, care schimbau noutăți din neam sau din cartier. Multe lucruri le știu numai din aceste conversații; s-au așezat, strat peste strat, într-un fond de amintiri al cărui unic deținător am rămas.
Bunica avea darul de a întreține relații calde cu oamenii din jur. Păstra legătura și cu persoane din afara cercului restrâns al familiei, pe care am început să le cunosc și eu după nume și fizionomie. Unele proveneau din familia bunicului, de care, la vremea aceea, nu știam mare lucru, iar altele erau prietene de veche dată din cartier. Bunica se purta cu toată lumea politicos, nu se certa cu nimeni, iar dacă din discuții se iscau altercații între musafiri, încerca să le calmeze. Unele persoane mi-au rămas întipărite în memorie prin povestea vieților lor, așa cum rezultau din discuțiile lor cu bunica.
Bibi Sorescu, o doamnă pensionară de vreo 60 de ani, avea ochi strălucitori și inteligenți îndărătul unor ochelari cu ramă subțire de metal, părul complet alb, strâns într-un coc, și o aluniță pe bărbie. Fusese probabil o femeie frumoasă în tinerețe. Era ceva mai tânără decât bunica și una dintre prietenele ei preferate.
Bibi locuia pe strada 13 Septembrie, la două case distanță de noi, într-o curte formată dintr-un șir de cinci apartamente, toate cu intrări cu marchiză din curte. Ele erau lipite spate în spate cu cămăruțele din curtea noastră. Similitudinea soluției arhitecturale între cele două șiruri de construcții m-a făcut să cred că și această curte aparținuse cândva străbunicilor mei, care probabil construiseră cele două șiruri spate în spate, dar cu grade diferite de confort, pentru clienții care înnoptau la han.
Când hanul a devenit nerentabil, iar greutățile economice reprezentate de creșterea copiilor au devenit prea mari, străbunica a separat cele două grupuri de case și a vândut acest șir familiei Măicănescu. Noii proprietari au întreținut mai bine apartamentele decât străbunica și au reușit să le închirieze unor familii mai înstărite. Aceste apartamente aveau toate aceeași configurație: un pridvor ca o cușcă de sticlă (marchiză) la intrare, care dădea într-un hol ce separa două camere, una la stânga și alta la dreapta. Cred că Bucureștiul, la începutul secolului XX, era plin de case cu o asemenea topografie.
Bibi închiriase un astfel de apartament, iar apartamentul de alături era închiriat de o nepoată a ei, care locuia acolo cu soțul și copiii lor. Bibi mai avea o soră, văduvă, care locuia în zona Popa Tatu, surorile vizitându-se rar. Singurătatea o măcina, iar vizitele frecvente la prietena ei, bunica, le dădeau prilejul să mai pună împreună „țara la cale”. O simpatizam mai ales pentru că era veselă, bine informată și spontană în răspunsurile ei inteligente.
Istoria lui Bibi am reconstituit-o din discuțiile ei cu bunica, pe care le auzeam fără să vreau, și din discuțiile bunicii cu alte cunoștințe comune.
De tânără, Bibi lucrase ca secretară în birourile unor avocați sau industriași. La un moment dat a fost angajată de un subsecretar de stat relativ tânăr și promițător, pe nume Dumitru M., Mituș pentru apropiați. Deși căsătorit, acesta începu din capul locului să-i facă curte tinerei secretare. Bibi, care nu avusese alte relații până atunci, rezistă cât rezistă cadourilor și insistențelor lui Mituș; apoi cedă și, mai mult, se îndrăgosti de fermecătorul ei șef.
Astfel a luat naștere o relație extraconjugală — cine știe a câta pentru Mituș —, pe care acesta știa s-o gestioneze foarte bine. Bibi îi accepta vizitele frecvente cu speranța că într-o zi va deveni mai mult decât o amantă, speranță alimentată de plângerile lui constante despre o soție insuportabilă.
Momentul mult așteptat nu veni niciodată. În schimb, după schimbarea regimului, Mituș fu acuzat într-un proces de trădare, ca inamic al poporului, și trimis la închisoare pentru câțiva ani grei. Bibi se ducea din când în când să-l vadă, chiar mai des decât soția lui, care a hotărât să divorțeze în timpul detenției. Pentru Bibi, vestea aducea speranțe neașteptate. Când Mituș va ieși din închisoare, unde o să se ducă? Desigur, la ea. Și Bibi se pregătea să-l primească cu toate onorurile.
Veni și momentul eliberării lui M., care însă preferă să se întoarcă la fosta soție. Ea îl primi — carismatic o fi fost acest Mituș! —, deși locuia înghesuită într-un apartament suprapopulat de chiriașii introduși de stat după naționalizare. Pentru Bibi a fost o mare lovitură. Nu s-a dat însă bătută: iubirea ei era atât de mare, încât a continuat să-l primească acasă ca înainte, dar numai la o cafea, presupun.
Cam aceasta era vremea când eu începusem să fiu în stare să înțeleg aceste jocuri bizare ale dragostei atât de frecvente în cărțile pe care le citeam, și simpatia mea pentru Bibi, dublată acum de compasiune pentru un suflet nefericit, a crescut. Majoritatea confesiunilor făcute de Bibi bunicii, pe care eu le auzeam din camera mea chiar și cu ușa verandei închisă, erau despre delicatețea lui Mituș, despre purtarea lui elegantă și despre viața tristă pe care o ducea acesta cu soția sa. Bunica mea tăcea, nu intervenea pentru a nu o supăra pe Bibi.
Totul culmină cu o veste tragică. Într-o zi, Bibi veni plânsă la bunica și îi spuse că Mituș fusese internat cu un diagnostic de cancer. S-a dus să-l vadă și a trebuit, cu această ocazie, să o cunoască și pe soția lui, care îi stătea necontenit la căpătâi. Trecând peste toate umilințele, Bibi continuă să-l viziteze la spital, până când inevitabilul se produse și Mituș muri. Nu am mai văzut-o de atunci pe Bibi. După un timp am auzit că nepoata o găsise fără viață în apartament. Se otrăvise. Pentru ea, fără Mituș, viața nu mai avusese rost.
Doamna Olimpia Polifronescu era profesoară de muzică la liceul George Coșbuc de pe Calea Moșilor, liceu de fete în acei ani, devenit mixt spre sfârșitul anilor ’50. Era renumită pentru exigența ei, dar și pentru reușitele corului liceului la diversele concursuri de muzică dintre licee. Elevele ei o adorau și mă întreb de ce nu i s-a perpetuat memoria în timp ca un element component al tradiției liceului.
Profesoara Polifronescu, o femeie înaltă, slabă, cu o figură distinsă, cu picioare cambrate de cavalerist, cu ochi aprigi și păr sur, avea o coafură de neuitat: o buclă mare semicirculară, creată de un rulou ascuns sub păr, pornea de după urechi și atârna până pe ceafă. Altă buclă îi stătea asimetrică în vârful capului, înălțând-o pe profesoară și mai mult decât era în realitate. Îmbrăcată într-un taior de obicei maro, când dirija corul bătând tactul cu tocul pantofului și cu mâinile răsfirate, inelul chevalier cu un smarald mare înconjurat de briliante de pe degetul mic al mâinii drepte arunca focuri asupra fetițelor din cor înmărmurite de admirație.
Când se enerva, își lovea piciorul cu mâna, bătea cu pantofii cu toc-cui în podea și exclama cu năduf: „Nici din Patagonia dacă ați fi, n-ați face atâta gălăgie!”
Profesoara locuia împreună cu sora ei pe strada Sirenelor, cam vis-à-vis de fosta mea profesoară de pian, într-o casă stil vagon, așa cum erau atâtea altele în zonă, cu o grădină mare, bine îngrijită, cu mulți trandafiri și doi brazi argintii impunători într-un colț al ei. Casa avea două intrări din grădină, care dădeau în două apartamente identice. Prima intrare era a apartamentului surorii sale. Profesoara locuia în apartamentul de la a doua intrare. Nu știam multe despre cele două surori, dar bunica le cunoștea destul de bine. Spre deosebire de sora ei, doamna profesoară fusese măritată, iar numele Polifronescu era al soțului. Se pare că acest soț era un ofițer de cavalerie care murise în război. Uneori, când o vedeam, mă surprindeam râzând în sinea mea la gândul cum trebuie să fi arătat cei doi soți când ieșeau la plimbare: cavalerist el, cavaleristă ea.
Venind de la școală, doamna Polifronescu cobora din tramvai în fața intrării casei noastre. Uneori, văzând-o pe bunica în verandă, o saluta, iar bunica îi făcea semn să intre. Dacă profesoara avea timp, accepta, bunica îi deschidea ușa și se așezau amândouă la povestit.
Când, la rugămintea bunicii, i-am făcut profesoarei o vizită pentru o audiție, am fost impresionat de căldura emanată de toate mobilele, tablourile și obiectele de preț din apartament. Cele două bucăți pe care le-am cântat la pianina din salon au fost bine primite de doamna Polifronescu, dar cred că era mai degrabă un act de politețe față de bunica.
Bunica mi-a povestit că Olimpia a cântat în tinerețe ca soprană la operă, dar și-a pierdut vocea strigând la copii, de data aceasta ca profesoară. Într-adevăr, când am cunoscut-o eu avea o voce extrem de răgușită. Ceea ce n-am știut decât mult mai târziu — profesoara murise între timp — este că „din mâinile ei” au ieșit câteva bune cântărețe de operă, printre care s-ar fi numărat și marea Ileana Cotrubaș.
O doamnă distinsă, micuță și ușor grăsuță, care părea tinerică în ciuda celor aproape 65 de ani, așa era Didinica când am văzut-o pentru prima oară. Era o nepoată de văr a lui Petruș și bunica ținea în mod special să nu piardă legătura cu neamul Petreștilor, așa că se vedea cu plăcere cu toate nepoatele ei: Marcela, Ana sau Maria, care veneau din când în când să o viziteze. Didinica era o figură specială: fără să fie o frumusețe, avea o față fără pic de riduri, sprâncenele trasate cu creionul, ochii și ei încondeiați, nu purta ochelari din cochetărie, manichiură perfectă, coafură de balerină: părul rar lipit perfect de cap, pieptănat cu cărare la mijloc și strâns într-un coc mic pe ceafă. Parfumată întotdeauna, umplea veranda și holul cu mirosul de paciuli. Discuțiile ei cu bunica se roteau în jurul rudelor lui Petruș. Din când în când însă apărea numele lui Radu, fratele mai mare al bunicii: „Ce mai face Radu?”, o întreba pe bunica, care răspundea șiret: „Cum, nu ai mai vorbit cu el?”, la care Didinica răspundea: „Ba da, dar mai demult. Voiam să știu noutăți.”
Radu... Se șoptea în neam de o posibilă relație a unchiului Radu cu această Didinica. Chiar și eu auzisem această poveste, dar, cunoscând reputația lui Radu de afemeiat și numeroasele lui relații cu sexul frumos din cartier, precum și obiceiul lui de a flata orice femeie, am preferat să adopt o poziție neutră, amuzându-mă de ușurința cu care doamnele curtate de el păreau să cadă într-o plasă probabil golită de mult timp.
Oricum, o relație intimă între unchiul Radu și Didinica exista; confirmarea mi-a venit mulți ani după evenimentele relatate, direct de la Nidia, fiica unchiului Radu. Tanti Nidia mi-a povestit cu indignare că într-o zi primește un telefon la care răspunde fără să se recomande cine este. De partea cealaltă, recomandarea însă vine imediat: „Sunt Didina Petrescu. Îți telefonez să îți spun că Radu este numai al meu. Pe tine nu te mai iubește, dacă vreodată te-a iubit. Ne vedem des și ne-am hotărât să ne căsătorim cât mai repede. Așa că Radu îți va comunica în curând hotărârea lui de a divorța.”
Tanti Nidia și-a dat seama că Didinica a luat-o drept mama ei, Jeny. Hotărâtă să o apostrofeze pe Didinica, s-a prezentat: „Sunt Nidia și vreau să vă spun...”, la care Didinica, dându-și seama de gafa făcută, a închis telefonul. Bineînțeles, Nidia nu a povestit nimic mamei sale, dar acest episod a mai adăugat încă o picătură de venin în relația ei cu tatăl, relație de mulți ani încordată din cauza intransigenței lui privind prieteniile îndoielnice ale fiicei sale. Și tot atunci s-a răcit și relația Nidiei cu bunica mea din cauză că aceasta, deși era la curent cu natura relației dintre Radu și Didinica, continua să întrețină un bun raport de amiciție cu vara ei. „Nu am înțeles niciodată de ce tanti o mai primea pe stricata asta în casă,” îmi povestea cu năduf Nidia mulți ani după aceea. Nu mi-a mărturisit, dar văzând năduful mătușii, cred că Nidia avea în minte că bunica chiar facilita întâlnirile inocente, de data aceasta, ale celor doi în veranda ei.
Fetele Planta erau, la începutul secolului XX, trei domnișoare surori: Didi, Marioara și Lenuța, verișoare cu bunica, care locuiau pe strada Sabinelor, colț cu strada Acvila. Printre prietenele bunicii, „fetele Planta”, Didi și Lenuța, erau cele mai pitorești. Dintr-o familie relativ înstărită din Dealul Spirii, erau legate de neamul Niculeștilor nu numai prin rudenie, ci și prin simpatii și prin cercul de prieteni. Deși trecute de prima tinerețe, păstrau o cochetărie aparte și o poftă de bârfă inofensivă care însuflețea orice întâlnire.
După venirea comuniștilor la putere, proprietățile familiei au fost naționalizate, fetelor rămânându-le două apartamente într-o curte cam neîngrijită, cu o grădină deprimată. Într-un apartament, în fund, stătea Marioara, văduvă, fără copii. În apartamentul din față stăteau Didi și Lenuța, ambele nemăritate, cu o diferență de vârstă importantă între ele, Didi fiind cea mai în vârstă, cam de vârsta bunicii mele. Din cele trei surori, Didi era de departe cea mai reușită, ca înfățișare și ca intelect. Păr vopsit roșu ca focul, ochi mici strălucitori, de o culoare specială: albaștri-violeți, sprâncene rase și desenate subțire cu creionul, fața întotdeauna acoperită cu un strat vârtos de pudră. Mare povestitoare de bancuri și glume, Didi era simpatizată de noi toți, începând cu unchiul Radu, pe care glumele lui Didi îl amuzau la maximum. În ultimele lui zile de viață, fiind suferind la pat, unchiul Radu îi cerea Nidiei să i-o aducă pe Didi în fiecare zi să îl distreze înainte de moarte. Lenuța, în schimb, era urâțică, vulgară în vorbire și în gesturi; era, cum s-ar zice, „de neam prost”.
Când Didi venea la bunica și se strângeau trei-patru cunoștințe, hazul și distracția, întreținute de ea, nu se mai sfârșeau.
Cum de cele două surori rămăseseră nemăritate? Se pare că părinții lor au încercat mai întâi să o mărite pe Didi când aceasta ajunse la vârsta de măritat, cochetând cu unul și cu altul, dar neconcretizând cochetatul într-un măritiș. Atunci părinții au recurs la pețitori. Se povestea că unul dintre candidații aduși de aceștia a fost invitat la prânz în casa Planta, ca cei doi tineri să se cunoască mai bine. După terminarea mesei și plecarea candidatului, Didi le arătă părinților fărâmiturile de pâine de sub locul unde stătuse acesta la masă: „Un mitocan, nu-l vreau”, îl lichidă Didi pe nefericit. Lenuța a încercat singură să se mărite, găsindu-și în timp chiar câțiva candidați pe care i-a adus în casă, dar Didi a făcut tot posibilul să facă să eșueze toate proiectele de căsătorie ale surorii. Avea nevoie de o sclavă și Lenuța a fost toată viața sclava lui Didi, dominată de inteligența surorii sale.
Este posibil ca Didi și Lenuța să fi moștenit ceva bani de la părinți sau să fi apucat să vândă ceva din proprietățile părinților înainte de naționalizare, pentru că aveau la dispoziție o rezervă de bani pe care o foloseau dând împrumuturi cu dobândă. Multe cunoștințe de-ale noastre se împrumutau de la „fetele Planta” când erau în pană cu banii, situație care nu era rară în vremurile acelea. Unii erau pur și simplu dependenți economic de fetele Planta: plăteau datoria și dobânda în rate și, când erau pe cale să lichideze datoria, se îndatorau din nou. O adevărată bancă aceste fete Planta!
În ultimii ani ieșise zvonul că fetele Planta își puneau apartamentul la dispoziție îndrăgostiților mai copți, transformându-l astfel într-o casă de rendez-vous. Să fi fost adevărat? Aflasem despre asta de la un vecin al Plantelor, care o avertizase pe bunica: Nidia fusese văzută ieșind de la Didi în amiaza mare. „Ar trebui avertizată doamna să nu se mai ducă acolo, deoarece poate să se compromită”, era mesajul binevoitorului. Mi-am adus aminte că și eu am fost de două ori în casa lui Didi și a Lenuței, trimis de bunică cu pachete cu colivă de la pomenile pe care bunica le făcea în fiecare an pentru morții din familie. Să mă fi compromis și eu?
Când au început demolările în zona Uranus, Didi și Lenuța au trebuit să se mute la bloc, într-un mic apartament de la etajul șase. Ajunsă la o vârstă înaintată, Didi nu rezistă mult în noua locuință și muri. Fără ea, Lenuța se simți inutilă și, disperată, se aruncă de la fereastra bucătăriei în curtea interioară.
Un aspect special al relației mele cu bunica s-a manifestat în anii de liceu, reluând astfel colaborarea începută în copilărie, când ea mă învățase să citesc. Intrasem la liceul „Nicolae Bălcescu”, cel mai bun liceu din București. Eram pasionat de lectură, iar biblioteca liceului era pentru mine un adevărat paradis. Aflată la ultimul etaj, la nivelul galeriei teatrului din incinta liceului, biblioteca, cu dulapurile ei enorme, găzduia mii de cărți: cele permise. Se zvonea că alte volume, rămase de pe vremea în care liceul se numea Colegiul Sfântul Sava, stăteau în depozit, interzise de regim. În fiecare luni împrumutam patru cărți, cu care îmi umpleam servieta. Le alegeam cu grijă: nu numai pe cele recomandate la școală, ci și cele care mă pasionau în acel moment (Romain Rolland, Thomas Mann, Aldous Huxley, Wiliam Faulkner sau Marcel Proust, dar și Petru Dumitriu, Titus Popovici sau Marin Preda). Erau autori clasici, literatură modernă, teatru, romane, reportaje, autori români și străini — de toate. Ajuns acasă, bunica mă aștepta să scot cărțile din servietă, ca să ni le împărțim, să le citim și apoi să le schimbăm între noi. Venind seara de la liceu, o găseam în sufragerie, unde era patul ei, cu ochelarii pe nas, citind de zor cartea căreia îi venise rândul. Era incredibil cum reușea să țină pasul cu mine la citit, indiferent de genul cărților. Era incredibil și cum nu se plictisea citind teatru: Shakespeare, Corneille, Molière sau Dürrenmatt erau bineveniți. Acei patru ani de liceu au fost esențiali pentru formarea culturii mele generale, dar și pentru relația noastră, care înflorea odată cu fiecare carte citită. Schimbul de cărți și cititul în paralel cu bunica au continuat și mai târziu, când eram la facultate.
De multă vreme, bătrânețea și durerile de genunchi ale bunicii își spuneau cuvântul. Mi-o amintesc urcând și coborând cele două trepte înalte din casă, sprijinită cu spatele de ușă, fiecare pas fiind un efort uriaș. Și avea de trecut blestematele trepte de zeci de ori pe zi.
După ce a împlinit 80 de ani, i s-a descoperit un cancer. A fost un șoc pentru toți. Era încă atât de prezentă în viața noastră, atât de necesară echilibrului casei, încât nu ne puteam imagina ziua în care nu va mai fi. Am sperat să fie o greșeală, dar diagnosticul era clar. A fost internată în spital și a început ședințele de radioterapie. Tratamentul dur nu i-a oferit alinare, ci i-a sporit suferința. Metodele medicale de atunci erau aspre, iar amintirea obrazului ei ars de radiații mi se pare și acum o nedreptate crudă. Deși slăbită, bunica nu s-a plâns niciodată. Era la fel de demnă cum o știusem mereu.
În preajma Crăciunului din 1972, am plecat la Păltiniș cu Adina și un grup de prieteni. Abia ajunsesem, când mama m-a chemat la telefonul de la hotel: „Vino repede, mămica este pe moarte.” Am lăsat totul baltă și m-am întors acasă. Mama Linica, în ciuda durerilor cumplite, a mai trăit încă trei luni. Au fost luni grele, în care am văzut cum chinurile bolii o doboară încetul cu încetul. Și totuși, chiar și atunci, bunica avea o privire caldă pentru fiecare dintre noi.
Bunica mea s-a stins în martie 1973. Până atunci rămăsese aceeași Linica, atentă la noi chiar când propriile puteri o părăseau. După moartea ei, casa a devenit deodată mai goală.
Înmormântarea Mamei Linica a avut loc pe un viscol teribil de martie. Sicriul lui Petruș a fost scos cu mare greutate din cavou, din pricina greutății sale enorme. Osemintele lui au fost adunate într-un sac de cânepă, stropit cu vin roșu de preot, apoi așezate în modestul sicriu de brad în care se afla trupul Linichii. Ce diferență între cele două înmormântări! Alte vremuri, alte posibilități: de la grandoare la austeritate.
Mama Linica a fost pentru mine a doua mamă: m-a crescut, m-a educat și m-a însoțit în anii copilăriei și ai tinereții. Nu avea studii înalte, dar înțelegea însemnătatea educației și a cărților. M-a învățat să citesc, iar mai târziu a devenit partenera mea de lectură.
Din tot ce a făcut pentru familie mi-au rămas dăruirea și tăria ei, dar și amintirea unei iubiri pe care nu a simțit niciodată nevoia s-o proclame: o dovedea, zi după zi, prin felul în care avea grijă de noi.
⬅ Înapoi la Memorii ⬅ Acasă ⬅ 1944–1950 | Acasă
