În primele săptămâni romane, orașul nu a fost pentru mine doar decorul unei așteptări administrative. Ieșeam din camera prea caldă de la pensiune sau din casa lui Sirio și mergeam prin Roma ca să nu mă las copleșit de incertitudine. Monumentele, bisericile, piețele, grădinile și chiar afișele lipite pe ziduri au devenit parte din viața mea de atunci.

Doamna cu cățelul

La câteva zile de la sosirea mea la Roma, într-o amiază fierbinte de început de septembrie, ieșind de la cantina Caritas și, în loc să mă duc în cămăruța mea supraîncălzită, după vizita protocolară la bazilica Santa Maria Maggiore, cu răcoarea ei, am decis să îmi fac siesta coborând colina Esquilino spre centru. Să tot fi fost ora 2 după-amiaza când am apucat-o pe Via Milano, o stradă largă ce mă ducea la tunelul de sub palatul prezidențial Quirinale și apoi direct în centru. La ora aceea, și cu căldura teribilă ce se revărsa din cer, eram singur pe stradă, cât vedeam cu ochii. Deodată, în depărtare, se ivi o doamnă care fusese ascunsă vederii mele de platanii groși ce mărgineau strada.

Doamna, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă albă și purtând o geantă mare în carouri, ținea de zgardă un cățeluș, și el alb, care de la distanță părea un Bichon frisé. Cățelușul alerga de colo până colo, inspectând toate colțurile trotuarului și toate rădăcinile arborilor. Curiozitatea mi-a fost trezită de faptul că, deși căldura era sufocantă, cățelușul purta o vestă, și ea în carouri, asortată cu geanta stăpânei. Amuzat, am continuat să privesc perechea care se apropia tot mai mult de mine. La un moment dat, cățelușul și-a găsit locul potrivit și s-a așezat în poziția cunoscută câinilor pentru a-și face nevoile. Doamna l-a așteptat răbdătoare să termine, apoi, sub privirile atente ale cățelului, care parcă o controla să nu greșească, a scos din geantă două pungulițe. Din una a scos o mănușă, pe care și-a pus-o în mâna dreaptă, cu care a ridicat resturile lăsate de cățel pe trotuar și le-a pus în cea de-a doua punguliță. În fine, după ce și-a scos mănușa și a pus-o în prima punguliță, a închis ambele pungulițe și le-a pus din nou în geantă. În acest moment, cățelul și-a reluat adulmecarea entuziastă a trotuarului, ținut ferm în lesă de doamna imperturbabilă.

Când ne-am încrucișat, în cele din urmă, pe stradă, nu m-am putut abține să nu o salut: „Buongiorno”, i-am spus. „Buongiorno”, mi-a răspuns, un pic surprinsă, zâmbind. Cu părul ei negru, vopsit și prins într-un coc, părea încă tânără, deși probabil depășise 60 de ani.

Gestul doamnei m-a surprins pentru că nu mai văzusem pe nimeni adunând resturile lăsate de câine și păstrându-le până la găsirea unui coș. Mi s-a părut un semn simplu de grijă față de ceilalți. Aveam să aflu însă că nu toți noii mei concetățeni erau la fel de scrupuloși ca doamna în alb.

Peisaje și vestigii romane

Urmând sfatul Ancăi, am profitat de prezența mea în Roma ca să colind centrul și periferiile orașului, fără să știu când voi mai avea prilejul să o fac. Am observat oamenii și obiceiurile lor, am descoperit locuri care nu apăreau în ghidurile turistice și am vizitat monumentele despre care citisem încă din copilărie. Multe dintre ele mi-au rămas întipărite în minte.

Bazilica Santa Maria Maggiore

Primul monument vizitat a fost bazilica Santa Maria Maggiore, aflată la doi pași de pensiunea De Rienzo unde locuiam. De multe ori în zilele de arșiță de la începutul lui septembrie, mă abăteam să beau apă și să îmi umplu o sticlă cu apa rece ce curgea continuu la fântâna din fața bazilicii, deoarece apa de la chiuveta camerei mele era de nebăut. De fiecare dată intram pentru câteva minute în bazilică, desfătându-mă cu răcoarea dinăuntru, dar și cu minunățiile cu care papii și cardinalii au îmbogățit-o de-a lungul a 16 secole.

Situată în vârful dealului Esquilino, Santa Maria Maggiore (Fig. 4) este una dintre cele patru bazilici papale din Roma. În urma sistematizării orașului de către papa Sixtus al V-lea în secolul al XVI-lea, bazilica se află la capătul unei artere proiectate de arhitecții papei, care străbate centrul Romei și ajunge până în Piazza del Popolo. Cele două capete ale acestei artere sixtine sunt marcate de două obeliscuri care par să se privească peste centrul Romei. Unul este așezat pe axa bazilicii, în fața absidei, și provine din mausoleul lui Octavian Augustus, celălalt este în mijlocul pieței del Popolo și provine din colecția de obeliscuri aduse de împărații romani din Egiptul faraonilor.

Bazilica are o clopotniță (campanila) care se poate vedea din toate colțurile orașului și care găzduiește cinci clopote turnate în diferite epoci, fiecare cu numele și povestea lui. Dimineața, mă trezeam inundat în cămăruța mea de sunetele concertului clopotelor, sunete care intrau prin fereastra deschisă.

Pe vârful dealului, fațada bazilicii se deschide spre o piață în centrul căreia se înalță o altă impunătoare coloană numită „a Păcii”, recuperată și ea de papi din ruinele romane. Deasupra coloanei a fost pusă o statuie de bronz a Fecioarei cu Pruncul, iar baza ei din marmură și travertin permite turiștilor obosiți să se odihnească, putând chiar să doarmă în timpul zilei, așa cum se întâmplă cu cerșetorii în timpul nopții. La poalele coloanei, se află o fântână minunată, alimentată de unul dintre apeductele care alimentează Roma cu apă proaspătă, rece.

Potrivit tradiției, Fecioara Maria a inspirat construcția acestei biserici, apărând în vis papei Liberius acum peste 1600 de ani, cerând să i se construiască o biserică într-un loc pe care îl va indica în mod miraculos. Când într-o dimineață de august o neobișnuită cădere de zăpadă a albit dealul Esquilino, Liberius a considerat-o miracolul așteptat și a trasat pe zăpadă perimetrul noii biserici, care a fost apoi construită datorită finanțării venite din partea unor patricieni bogați. Este singura bazilică din Roma care, deși a fost îmbogățită prin adăugiri ulterioare, a păstrat structura originală paleocreștină din secolele V-VI. Transeptul și actuala absidă, decorate cu mozaicuri bogate ce înfățișează încoronarea Fecioarei Maria, așezată pe un tron somptuos și îmbrăcată în haine regale, tipice modei bizantine a vremii, au fost adăugate după 900 de ani și reprezintă o sinteză între arta Imperiului Bizantin și spiritul artistic roman.

Bazilica adăpostește una dintre cele mai importante icoane mariane de tradiție bizantină, cunoscută sub numele de Salus Populi Romani, care o înfățișează pe Maica Domnului în picioare, cu Pruncul Isus în brațe (Fig. 5). Tradiția îi atribuie imaginea Sfântului Evanghelist Luca, patronul pictorilor. Icoana este deosebit de dragă evlaviei populare și strâns legată de identitatea Romei și a papilor săi, dintre care mulți i-au dedicat daruri votive. A fost folosită în procesiunile organizate de Biserică pentru a implora încetarea molimelor abătute asupra Romei. Încă de la înființarea ordinului, iezuiții au promovat cultul marian și devotamentul față de Maica Domnului, distribuind copii ale acestei icoane în întreaga lume.

Bazilica a fost extinsă de-a lungul secolelor cu capele în care sunt înmormântați șapte papi și mai mulți cardinali. Cea mai luxoasă este Capela Sixtină, a papei Sixtus al V-lea, marele protagonist al transformării urbane a Romei de la sfârșitul secolului al XVI-lea. O altă capelă celebră din bazilică este Capela Sforza, a cărei arhitectură a fost proiectată de Michelangelo la bătrânețe.

Tavanul casetat, bogat sculptat, a fost aurit cu foiță de aur, care, conform tradiției, provine din primul transport de aur trimis în Spania de Cristofor Columb din America și donat apoi de regii catolici Ferdinand de Aragon și Isabela a Castiliei papei Rodrigo Borgia (Fig. 6).

Mozaicul absidei creștine timpurii s-a pierdut, fiind înlocuit cu cel realizat de Jacopo Torriti în timpul unei reamenajări a întregii zone a corului sub Papa Nicolae al IV-lea (1288-1292), care a comandat înlocuirea fără a schimba complet subiectul original.

Comanda pentru noul mozaic al absidei i-a fost încredințată lui Jacopo Torriti în jurul anului 1291. Mozaicul are ca subiect principal Încoronarea Fecioarei (Fig. 8), alături de scene din viața Mariei. Adormirea Maicii Domnului ocupă compartimentul central (Fig. 9).

Grădina Portocalilor

Un alt loc pe care l-am descoperit în primele zile ale șederii mele la Roma și pe care l-am frecventat apoi adesea, cu prieteni sau de unul singur, este Grădina Portocalilor de pe dealul Aventino. Este o destinație foarte populară, un loc aparte pe care orice turist ajuns la Roma ar trebui să-l vadă.

Era una dintre zilele în care încă speram să pot ajunge zilnic pe jos în Via Dandolo, pentru masa de seară la Caritas. Trebuia să traversez, practic, centrul Romei, urmând zidurile aureliene, apoi să trec Tibrul pe la Porta Portese, de unde, traversând Viale di Trastevere, ajungeam în zece minute la destinație. Încercând diferite variante, într-o după-amiază, cu soarele la asfințit, m-am hotărât să urmez itinerariul, cu harta în mână, pe lângă Circo Massimo. Am constatat că enormul teren al circului era o depresiune între două dealuri: Palatino și Aventino. Palatino era acoperit de ruinele edificiilor imperiale și nu se putea vizita liber; în schimb, Aventino, cu pantele sale mai line, era acolo, la doi pași, și parcă mă aștepta.

Urcând panta dealului Aventino dinspre Circo Massimo, m-a întâmpinat Fontana del Mascherone, o fântână alcătuită dintr-un bazin antic de granit și o mască de marmură sculptată, prin a cărei gură țâșnea apa. Alături se afla intrarea în grădină. Am trecut prin poarta de fier și am fost izbit de lumina roșie a soarelui la asfințit, care pătrundea biruitoare printre ramurile unor pini înalți.

Mi s-a deschis în față o alee largă, pietruită, mărginită în stânga și dreapta de portocali mititei. Grădina este renumită pentru acești portocali amari care au fost aduși din Spania în urmă cu 800 de ani și care îi conferă o notă unică grădinii, mai ales în timpul trecerii de la iarnă la primăvară, când arborii sunt plini de fructe galbene evidente ici-colo în hățișul verde de frunze al coroanelor. Am început să parcurg aleea centrală, iar de pe la mijlocul ei au început să se întrezărească în zare, dincolo de parapetul terasei, punctele înalte ale Romei: cupola maiestuoasă a Bazilicii Sf. Petru, Trinità dei Monti și terasa Pincio (un alt punct în Roma cu vedere panoramică) și palatul Quirinale. Mergând încet înainte, vedeam priveliștea lărgindu-se, până când am ajuns la parapetul terasei panoramice a grădinii. De acolo se deschidea o vedere spectaculoasă, mai ales atunci, când cerul era înroșit de apus, asupra acoperișurilor Romei, a Insulei Tiberina, a Bazilicii Sfântul Petru și a Altarului Patriei din Piazza Venezia. Se vedeau, de asemenea, numeroasele biserici și monumente ale centrului istoric.

Situată lângă Grădina Portocalilor, biserica Santa Sabina este una dintre cele mai bine conservate biserici creștine timpurii din centrul istoric al Romei. Una dintre particularitățile acestei biserici, finalizată acum peste un mileniu și jumătate, este că nu are fațadă, deși mari arhitecți ai Renașterii, precum Fontana și Borromini, au lucrat la restaurarea ei.

Tot pe Aventino se găsește biserica Sfinților Bonifacio și Alessio, fondată și ea timpuriu, între secolele IV și V. A fost reconstruită și refăcută de mai multe ori. Biserica modernă păstrează elemente din toate aceste epoci. Turnul-clopotniță este romanic, unele coloane ale bisericii inițiale sunt prezente în absida bisericii, porticul este medieval, iar fațada datează din secolul al XVI-lea. În zilele noastre, biserica Sfinților Bonifacio și Alessio este foarte căutată pentru ceremoniile religioase de căsătorie.

Plimbându-mă prin cartierul de pe dealul Aventino am constatat liniștea care domnește pe străzile sale străjuite de clădiri elegante, proprietăți ale unor oameni înstăriți, metrul pătrat pe acest deal fiind cel mai scump din toată Roma.

Catedrala San Giovanni in Laterano

Într-una dintre acele zile de mers fără țintă prin atmosfera sufocantă de la sfârșitul verii romane — plimbări care mă scoteau din camera de la pensiune și îmi țineau mintea ocupată cu noutățile întâlnite în cale —, după ce mi-am băut porția de apă rece de la fântâna din fața Bazilicii Santa Maria Maggiore, am luat-o la vale pe Via Merulana, străjuită de copaci mari și umbroși. Strada, de obicei intens circulată, era aproape pustie în acea zi călduroasă. Mergând agale, m-am trezit într-o piață enormă, în mijlocul căreia trona o altă bazilică romană: San Giovanni in Laterano. Aveam senzația că „aici ar trebui să fie un centru al orașului”. Senzația s-a dovedit corectă: San Giovanni in Laterano nu era cea mai celebră biserică din Roma și, totuși, era, în sensul strict al cuvântului, catedrala ei. Aici se afla scaunul episcopal al Romei; aici era, de fapt, catedrala papei Ioan Paul al II-lea — nu la San Pietro, oricât de mult ar domina aceasta imaginarul nostru.

Din punctul în care mă aflam, aveam în față un obelisc ridicat în mijlocul pieței — adus de împărații romani din Egiptul antic, unde fusese înălțat de Tutmosis al III-lea, în secolul al XV-lea î.Hr. —, întărind ideea, prezentă pretutindeni în centrul Romei, a timpului stratificat nu doar pe secole, ci pe milenii. Dincolo de obelisc se afla intrarea secundară, sixtină, în catedrală.

Ca să intru pe la intrarea principală, am ocolit edificiul și am ajuns într-o altă piață, folosită pentru manifestările de 1 Mai sau pentru adunările sindicatelor. Fațada bazilicii era enormă, proiectată târziu, la peste o mie de ani de la ridicarea edificiului inițial. Într-adevăr, pe ea am citit, cu un fel de uimire aproape copilărească, formula solemnă care spune totul:

Porțile mari, deschise tuturor vizitatorilor, au fost odinioară porțile Senatului Roman. Dintr-odată, mi s-a revelat că Lateranul nu mai era doar o altă oprire pe harta turiștilor, ci o rădăcină a noastră, a tuturor: un edificiu vechi din secolul IV, ridicat pe locul palatului Lateranilor și legat de donația împăratului Constantin și a mamei sale Elena, imediat după legalizarea creștinismului, construit deci pe ruinele Imperiului Roman și anunțând o nouă eră. Cu alte cuvinte, San Giovanni in Laterano nu este o altă „capodoperă” izolată, ci un prag istoric.

Înăuntru, spațiul se desfășoară bazilical, amplu, cu nave laterale și ritm de coloane, dar cu un interior baroc, modelat, asemenea fațadei, ca o mare punte peste secole. Mi-au rămas în minte statuile apostolilor din nișele navei, acea impresie de procesiune încremenită regizată de Borromini. Privirea era atrasă apoi de altarul papal, acoperit de un baldachin (ciborium). Acesta găzduiește, conform tradiției, altarul de lemn pe care însuși Sfântul Petru a slujit. Altarul datează din 1368 și e datorat lui Giovanni di Stefano. Ciboriumul, situat sus, adăpostește relicvariile cu capetele sfinților Petru și Pavel. Cele douăsprezece picturi care înconjoară ciboriumul sunt opera lui Antoniazzo Romano și a școlii sale. În absidă, mozaicul medieval își păstrează strălucirea de icoană monumentală: Hristos în centru, figurile sacre în jur, un limbaj vizual dintr-o vreme în care imaginea ținea loc de carte.

O poveste interesantă pe care am aflat-o când l-am întrebat pe un preot din vecinătatea mea ce legătură are Henric al IV-lea al Franței cu această catedrală, de vreme ce i se ridicase o statuie ecvestră în porticul transeptului, la intrarea secundară a catedralei. Mi s-a spus că Henric de Navarra, fost calvinist, convertit la catolicism pentru a deveni rege, a donat bazilicii o abație din sudul Franței. La rândul său, Biserica romană a comandat această statuie unui sculptor francez strămutat la Roma. Mai mult, conducerea bazilicii i-a acordat lui Henric al IV-lea titlul de protocanonic onorific, iar în fiecare an, pe 13 decembrie, de ziua de naștere a lui Henric al IV-lea, în catedrală se celebrează „Missa pro natione gallica”. Titlul de protocanonic onorific al catedralei San Giovanni in Laterano a fost revendicat apoi de aproape toți președinții francezi de la Coty încoace.

Eu trăiam atunci provizoriu, de pe o zi pe alta, cu acte și promisiuni în așteptare. În fața mea se afla un loc care trecuse prin incendii, cutremure, refaceri și schimbări de epocă, rămânând totuși catedrala Romei. Contrastul m-a impresionat.

Întorcându-mă în piață, am făcut cunoștință cu alte importante monumente ale creștinismului roman: Palatul Lateran, baptisteriul vechi și edificiul Scara Sfântă, care găzduiește scara de marmură din Ierusalim pe care a urcat și Hristos cu două milenii în urmă, repere care îți amintesc că aici creștinismul nu e doar „decor”, ci infrastructură de istorie.

Corneliu Zelea Codreanu la Roma

În zilele extrem de călduroase, se întâmpla să hoinăresc pe străzile adiacente traseului meu fix dintre pensiune și cantină, să casc gura la clădiri sau să mă plimb prin parcuri. Roma, ca oraș, nu s-a lăudat niciodată cu o curățenie exemplară; dimpotrivă, străzile erau adesea pline de gunoaie de tot felul, pereții caselor erau acoperiți cu afișe publicitare sau mâzgăliți cu desene și texte fie obscene, fie naive declarații de dragoste. Toate aceste detalii contrastau frapant cu istoria și măreția Romei imperiale, cel puțin așa cum ne-o imaginăm noi astăzi.

Într-o altă după-amiază, în cursul unei alte plimbări, mi-a atras atenția un afiș lipit pe peretele unei clădiri, cu o figură cunoscută. M-am apropiat și, sub titlul „Gloria al Capitano!”, am recunoscut fotografia lui Corneliu Zelea Codreanu, însoțită de o frază pe care o citisem în copilărie, dar de data aceasta scrisă în italiană:

„Lascia ad altri le vie dell'infamia. Piuttosto che vincere per mezzo di una infamia, meglio cadere lottando sulla strada dell'onore.” (Traducere: „Lasă pentru alții căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine cazi luptând pe drumul onoarei.”)

Ulterior, în peregrinările mele prin Roma, chipul Căpitanului l-am găsit desenat mereu la fel, cu câteva tușe negre, pe pereții mai multor clădiri. Îmi imaginam că aceste portrete ale lui Codreanu erau aplicate noaptea, în grabă, cu ajutorul unui șablon care, odată fixat pe zid, era acoperit cu vopsea neagră. Când șablonul era îndepărtat, rămânea, ușor de recunoscut, portretul schițat al lui Corneliu Codreanu.

Dar cum se explica acest fenomen într-o țară ca Italia, închistată în adularea propriilor figuri istorice și, teoretic, indiferentă la cele din străinătate?

De-a lungul șederii mele în Italia, am observat că, în ciuda interdicțiilor oficiale, fascismul mussolinian păstra numeroși nostalgici. Constituția italiană interzice reorganizarea partidului fascist, dar după căderea lui Mussolini admiratorii vechiului regim s-au regrupat în formațiuni politice legale și ilegale, iar neofascismul a continuat să se manifeste. În unele dintre aceste medii, Codreanu a devenit o figură iconică. Mișcarea „Lealtà Azione” din Lombardia, de exemplu, se inspiră direct din el. În casele unor nostalgici, alături de bustul lui Mussolini, se putea vedea posterul alb-negru cu chipul hieratic al lui Codreanu. O nostalgie asemănătoare a legionarismului a continuat să existe și în România.

În școala din timpul comunismului, legionarii și Căpitanul lor fie lipseau din cărțile de istorie, fie erau prezentați exclusiv drept criminali antisemiți. În schimb, oameni în vârstă care trăiseră perioada interbelică mi-l descriau pe Codreanu ca pe un personaj carismatic, capabil să inspire încredere și supunere. În ochii lor, el disprețuia viața confortabilă și propunea una serioasă, austeră, religioasă și întemeiată pe forțe morale. Această imagine explică o parte din atracția pe care a exercitat-o, fără să anuleze consecințele mișcării pe care a condus-o.

Mesajul legionar imagina o lume ideală și o viață eroică, înrădăcinată în identitatea națională. Pentru cei care îl iubeau pe Codreanu, admirația ajungea adesea la idolatrie și la un devotament absolut față de lider. Istoricul evreu maghiar Nagy-Talavera, deportat la Auschwitz și lipsit de orice motiv de simpatie față de legionarism, a asistat la o comemorare organizată de legionari și a descris astfel apariția lui Zelea Codreanu:

„Deodată s-a făcut liniște în mulțime. Un bărbat înalt, de o frumusețe tristă, îmbrăcat în costumul alb al țăranilor români, a intrat călare în cimitir. Zâmbetul lui copilăresc și sincer radia deasupra mulțimii mizerabile, iar el părea să fie în mod misterios undeva, departe de ea. Carisma este un cuvânt inadecvat pentru a defini puterea ciudată care emana din acel om. Și așa, în tăcere, a rămas în mijlocul mulțimii. Nu avea nevoie să vorbească. Tăcerea lui era elocventă; el părea a fi mai puternic decât noi toți.”

Admirația nu aparținea numai mulțimilor. Două persoane dragi mie, mătușa Nidia, fiica generalului Niculescu-Cociu, și profesoara Zoe Dumitrescu-Bușulenga, mi-au vorbit cu entuziasm despre Căpitan. Tanti Nidia spunea că ar fi mers la adunările cuiburilor legionare dacă părinții nu ar fi amenințat-o că o închid în casă; tatăl ei comanda atunci garda palatului lui Carol al II-lea. Doamna Bușulenga mi-a mărturisit că fusese îndrăgostită de Codreanu și că multe alte fete îl adorau. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu și alte figuri ale intelectualității interbelice au fost, într-un fel sau altul, atrase de Mișcarea Legionară. În decembrie 1940, Emil Cioran scria despre Codreanu într-un elogiu hiperbolic:

„În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În câțiva ani, România a cunoscut o palpitație tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică a lui Shakespeare. Și aceasta în Balcani!”

Dar, cum „somnul rațiunii naște monștri”, și în cazul lumii propovăduite de legionari, devotamentul față de Căpitan a dus la crime atroce; „mistica acțiunii”, atât de exaltată de legionari, a degenerat în episoade de violență extremă. Mișcarea Legionară nu a fost doar o grupare spirituală, ci și una militantă, responsabilă pentru asasinatele lui Constantin Manciu, Ion G. Duca, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu și Armand Călinescu. „Mistica acțiunii” este greu de separat de figura lui Codreanu, chiar dacă el nu a fost implicat direct în fiecare dintre aceste crime.

Uciderea lui Codreanu în 1938 a consolidat mitul Căpitanului și l-a transformat, pentru adepții săi, într-un martir al sacrificiului naționalist. Moartea violentă explică în parte persistența cultului său, dar nu absolvă mișcarea de violențele comise. Admirația, fanatismul și crima fac parte din aceeași istorie.

În România contemporană, imaginea lui Codreanu continuă să fie reinterpretată. Pentru unii, el este un simbol al moralității și sacrificiului, opus corupției și lipsei de idealuri atribuite prezentului; pentru alții, rămâne promotorul unei ideologii care a dus la violență și dezbinare. Revenirea sa în discursul public nu presupune întotdeauna însușirea doctrinei legionare; adesea, atracția se îndreaptă spre mitul liderului auster și incoruptibil.

Această ambivalență explică de ce, la aproape un secol de la moartea sa, chipul lui Codreanu continuă să apară nu doar pe zidurile Romei, ci și în discursurile electorale și în dezbaterile românești despre identitatea națională.

Nu m-am putut opri să mă gândesc că prezența lui Codreanu pe zidurile Romei dezvăluia o legătură subterană între două istorii interbelice. Mussolini și Codreanu au rămas figuri contestate, dar și intens admirate. Au atras adeziuni sincere, uneori fanatice, prin promisiunea ordinii, disciplinei, sacrificiului și redresării naționale. Condamnarea fascismului și a legionarismului după război nu a șters nici aceste adeziuni, nici miturile construite în jurul celor doi. În același timp, violența și crimele legate de mișcările lor nu pot fi despărțite de această moștenire. Chipul lui Codreanu întâlnit pe zidurile Romei mi-a arătat că această contradicție supraviețuise războiului.

Încheiere

Aceste plimbări nu mi-au dat un serviciu, nu au grăbit interviul american și nu au eliminat precaritatea, dar au făcut așteptarea suportabilă. În memoria mea, Roma acelor luni a rămas orașul pe care am început să-l cunosc tocmai fiindcă nu știam cât timp voi mai rămâne acolo.

Înapoi la „Emigrarea” · Înapoi la „Memorii” · Sus