Spre sfârșitul anului 1989, viața mea profesională în Italia începea să se pună în mișcare, dar fără să urmeze încă o direcție sigură. Se deschideau posibilități, aveau loc întâlniri și se făceau promisiuni, însă nimic nu căpăta de la început forma unei slujbe stabile. Unele dintre aceste episoade sunt dezvoltate în alte pagini ale site-ului; aici le reunesc, pentru a urmări începutul reconstrucției mele profesionale.

O ușă rămasă întredeschisă

Una dintre aceste posibilități părea să se contureze la Datamat, una dintre firmele importante de informatică din Roma. Prin intermediul lui Giovanni M., avusesem în biroul acestuia o întâlnire cu reprezentanți ai conducerii firmei, iar în preajma Crăciunului am fost chemat la un interviu. Impresia mea a fost că discuția mersese bine. Mi s-a vorbit chiar despre posibilitatea unei angajări.

Am așteptat să fiu chemat din nou, dar telefonul nu a mai venit.

Era una dintre situațiile cu care emigrantul se obișnuiește repede: o ușă pare că se deschide, dar rămâne numai întredeschisă. Nu puteam să aștept prea mult și nici să-mi permit să mă las descurajat. Trebuia să accept orice ocazie care îmi oferea posibilitatea de a lucra în meseria mea și de a câștiga banii necesari traiului.

EUR Microcomputer

O asemenea ocazie a apărut prin Carlo C., care conducea o mică societate de informatică în cartierul EUR. Firma se ocupa cu vânzarea și instalarea calculatoarelor, într-o perioadă în care întreprinderile și instituțiile italiene începeau să se informatizeze într-un ritm rapid.

Mulți cumpărau echipamente, dar descopereau abia după aceea că un calculator, fără programele potrivite și fără oameni care să știe cum să-l folosească, nu rezolva aproape nimic. Calculatoarele se vindeau relativ ușor; adevărata problemă începea după instalarea lor.

Proiectul de la Rebibbia

Carlo obținuse un contract pentru informatizarea unui depozit vestimentar aflat în incinta închisorii Rebibbia. Nu era vorba, cum s-ar putea crede, despre evidența deținuților, ci despre gestiunea depozitului care asigura îmbrăcămintea și echipamentele necesare personalului penitenciarelor din întreaga Italie.

Proiectul fusese început de câțiva programatori polonezi care, după ce obținuseră vizele, plecaseră în Canada. Lucrarea trebuia continuată și dusă la capăt. Am acceptat colaborarea și am lucrat o perioadă fie la sediul companiei, fie direct la Rebibbia.

Pentru mine, simplul fapt că reintram într-un mediu tehnic avea o mare importanță. După lunile în care trăisem preocupat aproape exclusiv de permisul de ședere, de chirie și de banii necesari zilei următoare, reveneam la calculatoare și la programare. Era domeniul pe care îl cunoșteam și în care puteam demonstra ce știam să fac, fără să trebuiască să-mi explic mereu trecutul sau poziția pe care o avusesem în România.

Roberto

La Rebibbia l-am cunoscut pe Roberto C., șeful depozitului vestimentar. Întâlnirea noastră a depășit cu mult împrejurarea profesională în care avusese loc. Am devenit prieteni, iar prietenia noastră a continuat mai bine de treizeci de ani. Mai târziu s-au cunoscut și familiile noastre.

Dintre toate lucrurile care au rămas după acel proiect, prietenia cu Roberto a fost probabil cea mai importantă.

O colaborare nesigură

Colaborarea cu Carlo C. nu a durat mult. Plata corespunzătoare lunii februarie întârzia. El susținea că beneficiarul nu îi achitase încă lucrarea și că mă va putea plăti numai după încheierea proiectului.

Banii au venit abia în aprilie.

Pentru cineva stabilit de puțin timp în Italia, fără economii și fără siguranța zilei următoare, o asemenea întârziere nu era un simplu inconvenient. Însemna imposibilitatea de a plăti chiria și cheltuielile curente. Nu puteam continua în aceste condiții și am renunțat la colaborare.

EUROTRONIC SRL

Între timp, proiectul despre care Giovanni M. îmi vorbise încă din septembrie începuse să capete o formă concretă. În ianuarie 1990, el a înființat societatea EUROTRONIC SRL.

Mi s-a oferit funcția de director tehnic, un titlu care suna impresionant, deși, la început, eram singurul colaborator (nu angajat!) al firmei. Sediul firmei se afla în apropiere de Piazza Bologna, într-o zonă mult mai centrală decât cartierul EUR. Pentru acest rol si alte angajamente a trebuit, in momentul in care am avut "il permesso di soggiorno", să imi deschid asa numita "partita IVA", adica regimul fiscal italian de freelancer.

Giovanni provenea din poliție și cunoștea bine problemele legate de controlul accesului și de supraveghere. Una dintre ideile sale era realizarea unui sistem care să recunoască automat numerele de înmatriculare ale automobilelor la intrarea într-un garaj sau într-o zonă rezervată.

Astăzi, asemenea sisteme sunt obișnuite. La începutul anilor ’90 însă, tehnologia nu era încă suficient de matură. Camerele de luat vederi nu ofereau întotdeauna imagini destul de clare, condițiile de lumină se schimbau, iar plăcuțele puteau fi murdare, deteriorate sau greu de citit. Chiar și organizarea unor demonstrații convingătoare pentru potențialii clienți era dificilă.

Am lucrat alături de Giovanni timp de doi sau trei ani, uneori în paralel cu alte colaborări. Nu toate proiectele imaginate au devenit produse comerciale, dar fiecare dintre ele mi-a oferit contacte, experiență și o înțelegere mai bună a mediului profesional italian.

O mică punte între București și Roma

Ca director tehnic al EUROTRONIC, m-am ocupat și de găsirea oamenilor de care noua societate avea nevoie. Era perioada imediat următoare căderii Cortinei de Fier, când numeroși specialiști din Europa de Est plecau spre Occident. Mulți dintre ei erau informaticieni și ingineri care treceau prin Italia în drum spre Statele Unite sau Canada.

După Revoluție, vestea că mă aflam la Roma și lucram într-o societate de informatică a ajuns și la unii dintre foștii mei studenți. Câțiva au venit împreună cu familiile lor; pe mulți îi cunoșteam bine, iar cu unii eram chiar prieten. Pe cei de care EUROTRONIC avea nevoie i-am putut angaja, iar pe alții, specializați în domenii diferite — grafică, sisteme în timp real și altele — i-am pus în legătură, prin Giovanni M. sau prin alți cunoscuți, cu firme care căutau specialiști.

Unul dintre cei angajați la EUROTRONIC a fost Sorin D., care absolvise Calculatoarele la București cu numai un an înainte și mă avusese profesor. Giovanni M. l-a simpatizat imediat, mai ales după ce Sorin s-a apucat să implementeze în C programul pentru recunoașterea automată a numerelor de înmatriculare, unul dintre proiectele la care Giovanni ținea foarte mult.

Sorin a continuat să lucreze la acest program aproape trei ani, chiar și după ce eu părăsisem EUROTRONIC. A lucrat la el și după ce s-a stabilit în Anglia: revenea din când în când la Roma pentru a-i arăta lui Giovanni cât avansase și pentru a obține noi fonduri cu care să continue dezvoltarea. Mai târziu a plecat în Statele Unite, unde a devenit profesor universitar. Programul său, remarcabil pentru acea perioadă, nu a ajuns însă la o validare industrială.

Pentru mine, aceste întâlniri au reprezentat o continuare neașteptată a vieții universitare din București. Foști studenți reapăreau într-o altă țară și într-un cu totul alt context, iar relația profesor–student se transforma uneori într-o colaborare profesională. Roma devenise, pentru o vreme, un punct de întâlnire între lumea pe care o lăsasem în urmă și cea în care încercam să-mi construiesc o viață nouă.

„La colhoz”

În scurt timp, la Roma se adunase un mic grup de români, mulți dintre ei foști studenți sau cunoscuți ai mei, aflați într-o situație asemănătoare. Giovanni M. a înțeles problema: oamenii aveau nevoie nu numai de lucru, ci și de un loc unde să locuiască până când situația lor se lămurea.

A închiriat un apartament foarte mare, în care am putut găsi cu toții un loc de dormit. Avea și o sufragerie încăpătoare, unde mâncam împreună, „la colhoz”, cum spuneam noi în glumă. Pentru niște oameni aflați în tranzit, cu bani puțini și cu viitorul încă nesigur, soluția era practică și ne ajuta să rămânem împreună.

Și eu a trebuit să plec de la Sirio și să mă mut împreună cu foștii mei studenți, cu atât mai mult cu cât, în săptămânile următoare, trebuia să ajungă la Roma și familia mea.

Fiind cel mai în vârstă din „colhoz”, mi-am arogat și rolul de bucătar. De la Sirio învățasem să gătesc paste aglio, olio e peperoncino, adică cu usturoi, ulei extravirgin de măsline și ardei iute. În varianta mea adăugam și pătrunjel, puțin sos de roșii, iar deasupra presăram o linguriță de parmezan ras. Era o mâncare simplă, ieftină și potrivită pentru mesele noastre comune. Alteori găteam paste cu sos de roșii, preferate de doamne.

Bineînțeles, soției mele nu i-a plăcut deloc viața „la colhoz” și a insistat să închiriem un apartament numai pentru noi. Așa am și făcut: la două săptămâni după sosirea familiei mele, ne-am mutat în Settecamini, un cartier aflat dincolo de Grande Raccordo Anulare, unde chiriile erau mai accesibile.

Vândut odată cu calculatoarele

Dar nu toți vânzătorii de calculatoare erau ca Carlo C. L-am cunoscut și pe Fabrizio M., concesionar exclusiv al firmei Olivetti, una dintre marile companii italiene de calculatoare din acea vreme. El găsise o altă soluție pentru mine: mă „vindea” clientului odată cu calculatoarele. Este, desigur, o glumă, dar, în esență, așa se petreceau lucrurile.

Înainte de livrarea echipamentelor, Fabrizio mă prezenta clientului și îmi încredința partea informatică a proiectului. În felul acesta, el se asigura că nu trebuia să răspundă ulterior la toate problemele legate de utilizarea calculatoarelor, iar responsabilitatea pentru software și pentru funcționarea întregului sistem trecea în mare măsură pe umerii mei.

Doi dintre clienții săi de atunci au rămas clienții mei timp de peste treizeci de ani: UNACOMA — Unione Nazionale Costruttori Macchine Agricole — și Conquiste del Lavoro, cotidianul CISL (Confederazione Italiana Sindacati Lavoratori). Fabrizio le furnizase calculatoarele, dar, în privința software-ului, eu am devenit furnizorul lor aproape exclusiv. De-a lungul anilor, am ajuns să mă simt ca un membru al acestor organizații, iar programele realizate de mine au continuat să fie folosite până astăzi de angajații lor. Voi mai avea ocazia să vorbesc despre acești doi clienți și despre proiectele pe care le-am realizat pentru ei.

De la calculatoare la software

În acea perioadă am înțeles ceva esențial despre piața informatică din Italia. Calculatoarele se vindeau bine și în număr mare, dar adevărata nevoie — încă puțin recunoscută chiar de unii așa-ziși „specialiști” — era software-ul. Firmele aveau nevoie de programe, de integrarea echipamentelor, de instruirea personalului și, mai ales, de oameni capabili să transforme o problemă concretă într-un sistem informatic care să funcționeze.

Pregătirea mea, care în România păruse unora prea teoretică, începea să-și arate valoarea practică. Cunoștințele de programare și de proiectare a sistemelor îmi permiteau să învăț repede tehnologii pe care nu le folosisem până atunci și să înțeleg problema dincolo de produsul sau limbajul de programare aflat momentan la modă.

Nu găsisem încă un post stabil. Găsisem însă un mediu în care ceea ce știam devenea necesar și în care îmi puteam reconstrui, treptat, identitatea profesională.

Sus · Emigrarea · Memorii