Mutarea din camera sordidă de la pensiunea Di Rienzo în apartamentul lui Sirio, lângă Piazza Re di Roma, nu a fost o instalare propriu-zisă. Era tot provizorat, tot așteptare, tot incertitudine. Dar, pentru prima dată după sosirea la Roma, aveam o adresă, un telefon la care puteam fi căutat și o ușă la care mă puteam întoarce seara. Această modestă stabilitate a schimbat raportul meu cu orașul.

Până atunci Roma fusese pentru mine o succesiune de puncte obligatorii: gara Termini, pensiunea, Caritas, birourile unde se completau cereri, telefoanele date cu speranță și drumurile făcute pe jos ca să economisesc bani. În casa lui Sirio, orașul a început să intre în viața mea zilnică: piața de dimineață, prânzul de la Caritas, serile cu televizorul, scrisorile trimise acasă și lecțiile de italiană făcute cu dicționarul în față.

Cu chirie la Sirio

Vremea continua să fie sufocantă. Mă săturasem să stau în acea cameră sordidă de la pensiunea Di Rienzo, așa că, la sugestia Ancăi, am început să caut o cameră de închiriat în anunțurile din ziarele italiene. Cu ajutorul patronului pensiunii, am dat mai multe telefoane la anunțurile care păreau mai accesibile financiar. După câteva zile, am găsit o cameră de închiriat la Sirio C., lângă Piazza Re di Roma. Sirio era un bătrânel de 65 de ani, scund ca statură, îndesat, fără să fie gras, așa cum sunt mulți italieni. Avea ochi mici, albaștri, ce mă priveau cu curiozitate de după ochelarii fără rame care sclipeau la lumina candelabrului din salon. Când se mișca prin casă, îmbrăcat cu pantaloni scurți, picioarele lui crăcănate, pline de varice, îi dădeau un aer comic. Locuia singur într-un apartament cu două dormitoare și un salon într-o clădire impunătoare din centrul Romei, clădită în anii fascismului. Sirio însuși era un nostalgic mussolinian. Îi murise soția cu ani în urmă și a trebuit să își crească singur cei trei copii: două fete, B., cea mare, și P., cea mică, și, între ele, un băiat, arhitect, M. A lucrat în restaurante și hoteluri, pe post de camerier sau chelner. Încă mai primea telefoane de la foști clienți înstăriți, cu vile în afara Romei, să le organizeze mese când aveau mulți invitați și se părea că Sirio se descurca de minune îmbrăcat în uniforma lui scrobită, alb-imaculată. Este de la sine înțeles că Sirio știa să gătească, așa că ne-am înțeles ca el să-mi gătească masa de seară contra cost, iar eu să mă descurc singur cu micul dejun la aragazul din bucătărie, iar prânzul să-l iau în continuare la cantina Caritas.

Mi-era clar că Sirio mi-a închiriat camera pentru că avea nevoie de bani. Pensia lui era relativ mică și trebuia să o rotunjească într-un fel, iar veniturile provenind de la organizarea de cine elegante aveau un caracter sporadic. Un venit regulat, lunar, era o soluție mai bună. Cu timpul, însă, mi-am dat seama că Sirio avea nevoie și de o companie, de cineva cu care să vorbească și să își povestească viața. Alegerea lui a căzut pe mine și, în ciuda caracterului lui ciufut și cârcotaș, cred că m-a îndrăgit în cele nouă luni cât i-am fost chiriaș, făcându-mă părtaș la toate necazurile și bucuriile sale, prezentându-mă, de-a lungul acestor luni, tuturor rudelor sale. Tot din singurătate s-a angajat, în diminețile zilelor lucrătoare, să-l ia de la grădinița din apropiere pe nepotul Riccardo, fiul de 4 ani al lui B., și să aibă grijă de el până când B., ieșind de la slujbă, trecea să-și ia băiatul acasă. Se întâmpla ca, la întoarcerea mea de la cantină, să o mai găsesc pe B. la Sirio acasă, luând prânzul cu tatăl ei, și să mai schimbăm două vorbe.

O zi din viața de emigrant

Zilele mele începeau să prindă un contur cât de cât neschimbat pe măsură ce grijile imediate le-am rezolvat cu banii de la Anca. Dimineața, ieșeam cu Sirio să facem cumpărături la o piață mică ad hoc amenajată de producători pe trotuare, aproape de locuința noastră, doar până la miezul zilei. Sirio mă întreba ce aș vrea să mănânc și cumpăram de comun acord verdețuri, carne, brânzeturi și fructe. Întorși acasă, Sirio se apuca de gătit, iar eu mă ocupam de corespondența primită și cea de trimis, dădeam telefoane în căutarea unui job sau îmi făceam lecția de italiană.

După ora 11 ieșeam din casă și mă îndreptam spre cantina Caritas aflată la circa 30 de minute distanță de mers pe jos, în Via delle Sette Sale, pe Colle Oppio, una din colinele Romei, aproape de catedrala Santa Maria Maggiore și de Stazione Termini. Se știa că în zona respectivă, practic chiar sub cantina Caritas și sub clădirile din jurul ei, se afla îngropată o parte din Domus Aurea, enorma vilă a lui Nero, construită de acesta pe trei dealuri după incendiul Romei. Vila, probabil niciodată finalizată, a fost distrusă după moartea lui Nero, în urma procesului de „damnatio memoriae” ce a urmat morții acestuia și a unui incendiu tocmai al porțiunii de domus de pe Colle Oppio. Suprafețele aparținând lui Domus Aurea au fost, unele, restituite poporului roman de următorii împărați, altele, destinate unor noi utilizări, și astfel s-a început demolarea sau îngroparea clădirilor, proces care a continuat în secolele următoare. Partea care a supraviețuit din Domus Aurea, fiind îngropată, este exact cea de pe Colle Oppio. Ea a fost ascunsă de pământul excavat pentru băile construite alături de Traian și, deci, protejată de spolierea monumentelor în Evul Mediu și apoi de barbariile turismului, până când un tânăr s-a prăbușit accidental într-o groapă din parcul de pe Colle Oppio. Cu această ocazie s-a descoperit o sală enormă, decorată cu picturi splendide din epoca romană. Veniți la fața locului, experții au constatat că, la contactul cu lumina și aerul, picturile s-au dezintegrat, așa cum ne relatează și Federico Fellini în filmul său „Roma”, în cazul construirii metroului roman.

Desigur, nu toate acestea le aveau în cap străinii refugiați în așteptarea vizei și nici cerșetorii italieni, așezați cuminți la rând la intrarea cantinei. Cantina deschidea la ora 12 și cu toții așteptam momentul ca să intrăm și să mâncăm cele două feluri de mâncare: primul era „la pasta”, unul din nenumăratele feluri de paste ale bucătăriei italiene, al doilea un fel cu carne, și apoi desertul, totul pe farfurii de plastic și cu tacâmuri de plastic, puse la dispoziția noastră în pachete igienizate. Personalul care ne servea era format din voluntari, tineri sau pensionari, extrem de respectuoși cu noi toți. La coadă erau mulți est-europeni: români, polonezi și cehi, dar și marocani și tunisieni. Românii, în așteptarea unei vize pentru SUA, Canada sau Australia, erau de toate felurile. Ne cam cunoșteam unul cu altul și ne grupam, aproape automat, după preferințe bazate fie pe nivel cultural, fie pe proveniență rurală sau citadină, fie pe regiunea de proveniență sau după meseriile practicate în România. Discutam unii cu alții despre ce se mai întâmplă în țară și în lume, ce se mai aude la consulate în legătură cu interviurile noastre, cum ne descurcăm în Italia. În lipsa de cunoștințe aprofundate asupra subiectului, îi bârfeam pe italieni, desigur, criticându-i pentru nepăsarea lor în ceea ce ne privește, pentru individualismul exacerbat cultivat de secole, pentru lipsa lor de civilizație într-un spațiu civilizat și civilizator de câteva milenii pe care nu-l meritau, ș.a.m.d. În toate aceste gogomănii uitam că ne găseam acolo în libertate, hrăniți și ocrotiți de italieni, fie că era Biserica Catolică Italiană, fie că erau polițiștii care nu se vedeau, dar cu siguranță ne supravegheau.

După masă mă întorceam agale acasă, dacă aveam de așteptat vreun telefon, sau hoinăream prin centrul Romei, încercând să văd tot ceea ce este posibil, peste tot unde nu trebuia să plătesc intrare. Librăriile erau un loc predilect. Am descoperit, la un moment dat, aproape de Piazza di Spagna, o librărie cu cărți în limba engleză. De atunci îi făceam vizite regulate, căutând cărți și reviste de informatică de care am fost lipsit de atâția ani în România. Am fost informat că se acceptă și comenzi, așa că mi-am propus, când voi avea bani, să îmi comand toate cărțile după care tânjeam în România.

Un alt loc în care mă duceam spre seară erau bisericile mari din centrul Romei, cu bogăția lor de fresce, tablouri, mozaicuri și statui. Intram în vârful picioarelor în timpul slujbei, așteptând omiliile preoților pentru a încerca să înțeleg limba lor italiană, vorbită rar și corect.

Întors acasă spre seară, Sirio mă aștepta cu masa pusă. Mâncam singur, deoarece Sirio bea seara doar un ceai, uitându-ne amândoi la televizor, eu încercând să înțeleg ce se spunea în telejurnale și talk-show-uri, rugându-l pe Sirio să îmi explice ceea ce nu înțelegeam.

În fiecare seară, din noua mea cameră, scriam scrisori soției mele, povestindu-i despre viața din Italia și despre planurile de viitor, fără să insist asupra greutăților sau nesiguranței care mă apăsau. Din când în când trimiteam pachete cu cadouri familiei și rudelor cu ocazia zilelor de naștere. De asemenea, trimiteam tuturor prietenilor din țară, dar și din străinătate, cărți poștale cu vederi din Roma, cu câteva cuvinte prietenești sau glume. Trebuia să le dau impresia că trăiam bine și că nu trebuie să se preocupe prea mult pentru soarta mea.

Lecții de italiană

Îngrijorat să nu devin o povară pentru mătușa mea, am hotărât să-mi caut de lucru pentru a-mi asigura traiul la Roma. Din nou, paginile de anunțuri din ziarele italiene mi-au fost de folos. Am început să dau telefoane de la telefonul gazdei, încercând să-mi găsesc de lucru. Profitând de timpul liber până la găsirea jobului, m-am apucat să învăț serios italiana, fără de care orice job ar fi greu de obținut, majoritatea italienilor necunoscând suficient de bine engleza ca să o folosească la serviciu. Limba italiană, soră a limbii române, fiind de aceeași gintă, cea latină, este în realitate greu de stăpânit bine. Operele italiene pe care le-am îndrăgit din copilărie, filmele neorealismului italian pe care le devoram la cinematograf m-au obișnuit cu rezonanța limbii italiene, știam sau, mai bine zis, bănuiam semnificația multor cuvinte, dar să vorbesc pentru a mă face înțeles, nici vorbă să fiu în stare. Am început să colind bisericile la slujba de seară pentru a asculta omiliile preoților în italiană. Mi-am cumpărat cu bani puțini un ghid al Romei și un dicționar italian–englez. Reluând o practică din anii facultății pentru a învăța engleza, în fiecare zi scriam într-un caiet, pe două coloane, față în față, 40 de cuvinte noi italiene și, respectiv, traducerile lor în limba română. Le citeam de câteva ori, apoi verificam dacă le țin minte, acoperind cu mâna mai întâi partea română, apoi cea italiană. În fine, seara, la televizor, conversam cu Sirio, încercând să folosesc cuvintele învățate.

Din acea perioadă s-au păstrat câteva pagini din repertoriul meu de cuvinte italienești. Nu era un caiet de școală, ci un instrument de supraviețuire. Cuvintele, scrise în grabă, corectate, tăiate și reluate cu alte sensuri, arată mai bine decât orice explicație felul în care încercam să transform o limbă apropiată, dar încă străină, într-un mijloc de existență zilnică. Învățam italiana nu dintr-o curiozitate culturală, ci din nevoia foarte concretă de a putea telefona, răspunde la întrebări, cere informații, înțelege anunțurile și, până la urmă, de a nu mai fi mut în orașul în care trăiam.

Un prag

Privind în urmă, îmi dau seama că locuirea la Sirio a fost mai mult decât o soluție practică. Acolo am început să trec de la condiția de refugiat care așteaptă la condiția de om care încearcă să se organizeze. Încă nu aveam siguranță, încă nu știam dacă America va rămâne destinația finală, dar Roma nu mai era doar o sală de așteptare. Devenea, încet și fără să îmi ceară voie, o viață posibilă.

Casa lui Sirio nu a fost importantă prin confort, ci prin funcția ei de adăpost intermediar. Între pensiunea Di Rienzo și primul serviciu adevărat, între Caritas și primele cursuri, între dosarul american și acomodarea italiană, ea a fost locul unde am învățat să transform suspendarea în rutină și rutina în început de reconstrucție.