După primele încercări de supraviețuire la Roma, era firesc să caut o cale spre mediul care îmi fusese cel mai familiar: universitatea. În România fusesem profesor, cercetător, autor de cărți și articole. Îmi imaginam că, dacă undeva în Italia trecutul meu profesional putea fi înțeles, acel loc ar fi trebuit să fie universitatea.

Experiențele care urmează mi-au arătat însă repede că lumea academică italiană era greu penetrabilă pentru un străin venit din Est, chiar dacă acel străin avea competență și publicații. Între recunoașterea intelectuală și integrarea instituțională exista o distanță pe care nu o bănuisem.

O altă tentativă eșuată

Ajuns la Roma, îmi lăsasem în urmă nu doar țara, ci și o carieră pe care o iubeam și în care investisem ani de muncă. Fusesem profesor de informatică tehnică și contribuisem la pregătirea a generații întregi de studenți și la promovarea cercetării în domeniul meu, participasem la conferințe, scrisesem cărți și publicasem articole. Acolo mă simțeam respectat și apreciat de colegi. Acum, ajuns în acest nou univers italian și pregătindu-mă să trec oceanul în America, convins că aveam ceva valoros de oferit, speram că experiența mea va putea fi de folos aici, în Italia. În Italia, țară cunoscută pentru excelența academică, dar nu neapărat pentru inovația în tehnologia informației, credeam că voi găsi măcar o ușă deschisă. Dorința de a putea contribui cu cunoștințele mele la învățământul de informatică italian se lovea însă de realitatea că nu numai că nu aveam un statut stabil, dar nimeni nu știa de prezența mea în Italia.

Am hotărât că trebuie să încerc să mă fac cunoscut. De aceea, într-o dimineață, neavând nimic concret de făcut, am decis să merg la sediul central al Universității La Sapienza, renumita instituție academică a Romei, unde se afla și Departamentul de Informatică. Mi-am pregătit cu grijă câteva cuvinte în italiană, conștient că orice frază prost rostită m-ar fi putut pune într-o lumină proastă. La secretariat am fost direcționat către biroul prodecanului, profesorul X. Când am ajuns în fața ușii sale, am așteptat până ce studenta care tocmai ieșise de acolo a închis ușa. Am bătut, iar după un răspuns scurt, am intrat.

Biroul prodecanului era o sală spațioasă, dar întunecoasă, cenușie. Departe, la celălalt capăt al sălii, prodecanul era așezat la un birou masiv. Din cauza distanței și întunericului, nu i-am putut vedea bine expresia feței. Am înaintat câțiva pași și i-am adresat cuvintele pe care mi le pregătisem: „Sunt profesorul L.S. din România și aș vrea să vorbim.”

Privirea lui aspră – de parcă îl deranjasem dintr-o activitate de maximă importanță – ridicată brusc de pe documentele la care lucra, m-a izbit. Am văzut în ea nu doar neîncredere, ci aproape o repulsie pe care nu o puteam explica. Și, cu o voce tunătoare, a strigat doar: „Fuori, fuori!” Ecoul celor două cuvinte a răsunat în încăpere. Am rămas perplex câteva clipe, apoi am ieșit fără să mai scot un cuvânt, copleșit de un sentiment de umilință.

Întreaga scenă a durat câteva secunde, dar senzația de umilință avea să dureze mult mai mult. În drum spre casă, mă întrebam ce greșisem. Revedeam scena în minte și nu-mi găseam vreo vină – mă prezentasem politicos, fusesem reținut în mișcări. Erau cuvintele mele, accentul sau poate faptul că nu eram italian? Mă simțeam, pentru prima dată de când plecasem din România, ca un străin în adevăratul sens al cuvântului – un străin tolerat doar atâta timp cât rămânea în tăcere.

Acasă, am scris câteva scrisori prietenilor mei profesori, relatându-le întâmplarea. Printre ei se număra și V.B., un fost student excepțional, care emigrase în anii ’70 în SUA și, după ce și-a luat doctoratul în informatică teoretică la MIT, a devenit profesor la prestigioasa University of Pennsylvania. Spre surprinderea mea, la câteva zile după ce i-am trimis scrisoarea, m-a sunat și, cu vocea lui caldă, plină de empatie, mi-a spus că el însuși întâmpinase reacții similare la începuturile sale în mediul academic american. Apoi mi-a spus: „Poate ar trebui să vorbești cu Corrado Böhm. Știi, el este profesor la La Sapienza și mi-a fost referent în comisia mea de doctorat la MIT. Dacă la Roma cineva poate să îți ofere un sfat în privința asta, el este acela. E un om de o deschidere rară. Îți va înțelege cu siguranță situația și te va sfătui. Îi voi da un telefon să îl rog să te primească.”

Numele lui Corrado Böhm îmi era cunoscut; era o figură legendară în informatică, iar simpla idee de a-l întâlni mi-a redat încrederea în lumea științifică. În 1966, Böhm și colegul său Iacopini au publicat un articol în care demonstrau o teoremă conform căreia orice algoritm poate fi implementat în faza de programare, în afara instrucțiunilor elementare, cu numai trei tipuri de structuri de control: secvență, selecție și iterație (ciclu). Teorema a fost fundamentală pentru afirmarea, în anul următor, a programării structurate, o paradigmă de programare care a apărut și a revoluționat scrierea programelor. Ea a contribuit la limitarea, dacă nu la eliminarea, folosirii nesăbuite a instrucțiunii „go to”, furnizată în diverse limbaje de programare, care permitea să se facă salturi necondiționate dintr-un punct al codului în altul, generând un cod confuz și dezordonat, cunoscut sub numele de „cod spaghetti” – un termen denigrator folosit pentru un cod sursă caracterizat de o structură de cod neclară și haotică. Întâlnirea cu Böhm îmi părea o șansă de a mă reconecta cu comunitatea academică la care aspirasem atât de mult.

Mi-am făcut curaj și l-am sunat la numărul pe care mi-l dăduse V.B., iar după câteva zile ne-am întâlnit în sala de la universitate unde ținea cursuri. Spre deosebire de experiența cu prodecanul, întâlnirea cu Böhm a fost una plină de căldură. În ciuda vârstei, Böhm avea o vitalitate contagioasă și o deschidere în gândire rar întâlnită. După ce m-am prezentat și i-am povestit cum fusese întrevederea cu colegul său, Böhm a surâs cu înțelegere și a spus:

„Nu trebuie să te miri”, mi-a spus cu o voce blândă. „Aici suntem în Italia.”

A urmat o pauză scurtă, apoi a continuat:

„Și eu am întâmpinat obstacole. Chiar dacă sunt italian, studiile mele le-am făcut în Elveția, iar când m-am întors, au fost ani întregi de așteptare până când am reușit să mă integrez. Aici, profesorii sunt un clan, o comunitate închisă pentru cei veniți din afară. E greu pentru oricine să intre, darămite pentru un străin. Se acceptă în clanul lor doar pe cei apropiați – copiii, rudele.”

Întâlnirea cu Böhm nu mi-a rezolvat problemele, dar mi-a oferit o explicație dureroasă. Mi-a arătat că, pentru un refugiat ca mine, pătrunderea în lumea academică italiană era aproape imposibilă. Ani mai târziu, spusele lui s-au confirmat de nenumărate ori. Nu am uitat niciodată acea întâlnire – nu doar pentru că întâlnisem o legendă a informaticii, ci pentru că, prin deschiderea și onestitatea sa, Böhm mi-a arătat un adevăr pe care, ca refugiat, trebuia să îl cunosc: lumea academică italiană era o redută; a pătrunde în această lume nu depindea doar de competențe, ci și de sacrificiu și de o răbdare nemărginită.

Îmi spuneam, însă, că în America lucrurile vor fi diferite, că acolo, poate, asemenea practici nu existau. Această speranță mi-a dat puterea să continui.

Echivalarea diplomei

„Aici, profesorii sunt un clan, o comunitate închisă pentru cei veniți din afară. E greu pentru oricine să intre, darămite pentru un străin. Se acceptă în clanul lor doar pe cei apropiați – copiii, rudele.”

Cu aceste cuvinte, Corrado Böhm mi-a confirmat ceva ce nu voiam la început să cred. În anii care au urmat, am văzut cum sistemul academic italian, închis și tradiționalist, favoriza cariera doar cunoștințelor profesorilor sau celor care erau deja în clan și se ferea de cei din afară, chiar dacă aceștia aveau pregătirea și experiența necesare. Böhm mi-a deschis ochii asupra obstacolelor pe care urma să le întâmpin ca străin și m-a pregătit mental pentru încercările viitoare, dacă voi rămâne în Italia. Am plecat de la întâlnirea cu el cu un amestec de amărăciune și admirație. În Italia, frumusețea și cultura ei își arătau, din păcate, și o fațetă mai puțin luminoasă. De atunci am învățat să-mi păstrez încrederea în mine însumi, amintindu-mi de cuvintele lui Böhm – un îndemn tăcut la perseverență, indiferent de piedici.

Confirmarea de mai târziu

Această impresie a mea nu era greșită, am verificat-o în primul an de ședere la Roma, când am decis să îmi echivalez studiile, efort care s-a dovedit inutil în industrie, deoarece nimeni nu mi-a cerut în Italia sau în străinătate să certific munca mea cu un titlu academic, dar mi-ar fi fost necesar dacă mă decideam pentru o carieră didactică. Pentru echivalarea diplomei, cu ajutorul din București al mamei am depus la Facultatea de Ingegneria a Universității La Sapienza din Roma copii traduse în italiană și autentificate la Consulatul italian din București ale diplomelor și notelor cursurilor frecventate în urmă cu 25 de ani la specializarea Automatică. După analizarea documentației, consiliul profesional al Facultății de Inginerie a decis echivalarea în totalitate a studiilor mele din 1966 în România cu studiile lor din 1989, transmițându-mi felicitări pentru nivelul cursurilor frecventate, multe dintre ele încă inaccesibile studenților italieni, la 25 de ani de când le absolvisem eu. Am avut astfel o nouă confirmare a calității învățământului universitar din România, în particular a celui din zona Automaticii și Calculatoarelor.

Totuși, același consiliu profesoral nu a fost de acord cu echivalarea tezei mele de licență din 1966, recomandându-mi să prezint o teză nouă comisiei de licență a facultății. Responsabilul Departamentului de Inginerie Informatică, prof. Giorgio Ausiello, titularul cursului de Informatică Teoretică, și-a cerut scuze pentru această decizie injustă, dar mi-a explicat că nu putea fi modificată.

„Foarte bine, am să pregătesc o nouă teză”, i-am spus, având în minte o posibilitate. „Dar îmi trebuie un conducător de teză. Așa se obișnuiește în România.”

„Și aici este la fel. Având în vedere cursurile predate și cercetările dumneavoastră, v-aș sugera să apelați la prof. Carlo Batini, specialist în baze de date”, mi-a răspuns Ausiello. „Dacă sunteți de acord, am să-l sun chiar azi pentru a fixa o întâlnire.”

Am acceptat, deși nu mi-era clar de ce Ausiello mă considera specialist în baze de date. În discuțiile noastre nu menționasem cercetările mele în acest domeniu. Bazele de date nu erau punctul forte al pregătirii mele. Deși am implementat și am folosit multe baze de date, nu mă ocupasem de cercetare în acest domeniu. Pe de altă parte, m-am gândit că nimeni din departamentul lui Ausiello nu se ocupa în acel moment de Ingineria software, unde eu aș fi putut fi considerat un specialist.

Batini și teza imposibilă

M-am prezentat la întâlnirea cu Batini cu șpalturile cărții mele „Integrating Tools for Software Development” , care urma să apară în Statele Unite. Tocmai le primisem de la editura Prentice Hall pentru o ultimă corectură. Mă decisesem să îi propun lui Batini să scriu o teză plecând de la ideile mele prezentate în carte. Una dintre aceste idei era o bază de date pentru interforme, un concept introdus în carte pentru a desemna diversele reprezentări (descrieri) inter-relaționate ale unui produs software. Aș fi putut, de exemplu, să proiectez baza de date descrisă în carte ca nucleu al unui instrument de gestiune a modificărilor succesive ale unui produs software în cursul unui proiect. Cu un astfel de instrument, reprezentările succesive ale produsului de-a lungul ciclului său de viață sunt memorate în baza de date și controlate sistematic ca și consistență, astfel încât, pe de o parte, produsul să-și mențină integritatea în timp și, pe de altă parte, să permită trasabilitatea procesului software pe tot parcursul ciclului de viață al proiectului. Funcția unui asemenea instrument se va numi, în anii următori, „configuration management” (gestiunea configurațiilor), preluând un nume utilizat în proiectele industriei militare din SUA.

Această bază de date era diferită de bazele de date ale sistemelor informaționale tradiționale deoarece trebuia să memoreze nu numai date, ci și procese. Deci, pe lângă modelarea datelor cu entități și atribute, care furnizează vederea statică asupra sistemului, în cazul bazei mele de date era necesară și modelarea proceselor, ele însele ridicate la rangul de entități, prin explicitarea succesiunii evenimentelor și interacțiunilor dintre componente, care furnizează o vedere dinamică a sistemului. Proiectarea bazei mele de date ar fi trebuit să asigure dinamicitate entităților memorate, relațiile dintre entități fiind și ele dinamic stabilite.

Batini era un bărbat prezentabil, de vreo 40 de ani, deja „professore titolare” la acea vreme, m-a primit cu un aer de superioritate greu de justificat, mai ales în relația cu un coleg profesor. Deși știa de la Ausiello că eram și eu cadru didactic universitar, a afișat o atitudine distantă, aproape condescendentă. Mi-a urmărit prezentarea doar până la un punct, după care s-a plictisit și m-a întrerupt.

„Nu mă interesează astfel de baze de date”, mi-a spus sec. De fapt, nu îl interesa Ingineria software, de care probabil nu știa prea multe. Scrisese cu câțiva ani înainte doar o carte de programare în FORTRAN. Pe Batini îl interesau doar bazele de date relaționale statice, specifice sistemelor informaționale tradiționale.

„Voi fixa eu subiectul tezei”, a adăugat, fără să îmi dea posibilitatea să îmi susțin propunerea.

„Când voi putea avea examenul de susținere a tezei?”, l-am întrebat.

„Depinde de dumneavoastră. Cel mai repede în 6 luni, dacă vă dedicați acestui obiectiv. Va trebui însă să scrieți câteva articole”, mi-a răspuns calm Batini.

„Dar eu lucrez opt ore pe zi ca să îmi pot întreține familia”, i-am spus, ezitând.

„Nu face nimic, veți susține teza peste un an, desigur dacă îi veți putea dedica măcar patru ore pe zi”, a răspuns el, impasibil.

Era clar că nu îi păsa de situația mea. Singurul său interes era ca eu să scriu articole care să-i îmbogățească lista de lucrări, fără să manifeste vreun respect pentru efortul sau circumstanțele mele personale.

Evident, am renunțat la obținerea unui titlu de licență la Universitatea „La Sapienza”. După câteva luni de la această întâmplare, s-a anunțat echivalarea titlurilor academice între Italia și România, ceea ce a rezolvat și motivul intervenției mele de a avea un titlu academic recunoscut oficial în Italia.

Ironia timpului

Anii au trecut, iar activitatea lui Carlo Batini a luat o întorsătură interesantă. Se pare că profesoratul nu era pe placul lui, deoarece timp de aproape două decenii a părăsit universitatea pentru a lucra într-o autoritate a administrației publice. Când, în cele din urmă, s-a reîntors în mediul academic, a ajuns să se ocupe de servicii web și big data, unde se utilizează exact acel tip de baze de date pe care eu i le propusesem în 1990.

Încheiere

Aceste aventuri academice nu mi-au adus un loc în universitatea italiană, dar mi-au dat o lecție necesară. Am înțeles că, în exil, trecutul profesional nu este suficient. El trebuie recunoscut de sistemul în care intri, iar sistemul are propriile lui bariere, ritualuri și interese.

Întâlnirea cu Böhm a rămas pentru mine partea luminoasă a acestei experiențe: un mare informatician care a știut să explice, cu simplitate și onestitate, ceea ce eu trebuia să învăț dureros. Întâlnirea cu Batini, dimpotrivă, mi-a arătat cât de repede o competență poate fi redusă la utilitatea ei pentru altul. Între aceste două experiențe s-a conturat una dintre primele mele înțelegeri ale Italiei academice.

Înapoi la „Emigrarea” · Înapoi la „Memorii” · Sus