Șantierul unde fusese angajat tata era situat într-una dintre numeroasele păduri din jurul Aninei și Steierdorf-ului. Principala lui activitate era exploatarea arborilor din zonă. Șantierul era administrat de Sovromlemn în cadrul Ministerului Construcțiilor și Materialelor de Construcții (MCMC). Din acest șantier plecau camioane încărcate cu bușteni pentru a fi prelucrați în fabrici specializate sau trimiși în străinătate.

Conducerea șantierului ne-a găsit două camere de închiriat în casa unei familii de șvabi (bănățeni de etnie germană) din Steierdorf. Casa se afla pe o stradă laterală, desprinsă din strada principală a localității, aproape de biserica romano-catolică și școală, considerate a fi centrul localității.

Colonizarea habsburgică a Banatului

Războiul desfășurat între anii 1716–1718 între Imperiul Habsburgic și cel otoman s-a soldat cu eliberarea Banatului de sub dominația otomană și alipirea lui la Imperiul Habsburgic. Banatul a dobândit statutul unui domeniu al coroanei imperiale, administrat nemijlocit de la Viena prin intermediul administrației imperiale provinciale. Odată intrat sub stăpânirea habsburgică, Banatul primește o organizare aparte, fiind considerat un domeniu plin de resurse care trebuiau să fie exploatate, Banatului rezervându-i-se rolul de centru de putere în zonă. Colonizarea Banatului a fost o acțiune pe scară largă, sistematică și plănuită în minime detalii de administrația austriacă. Trei valuri de colonizări s-au derulat în Banat în secolul XVIII: carolină, tereziană și iosefină, după numele celor trei împărați habsburgi care le-au favorizat. Sub domnia împărătesei Maria Tereza, eforturile de colonizare a Banatului în vederea obținerii maximului de profit dintr-o zonă pustiită de ocupația otomană s-au înmulțit. Noi orașe și sate apar colonizate cu populații provenind din diverse zone ale imperiului. De multe ori, se dispunea strămutarea populației românești și deposedarea acesteia de orice drept asupra terenurilor pe care le deținea, făcându-se astfel loc pentru venirea și împământenirea șvabilor. Sate, orașe și străzi au fost desenate pe planșetă, într-o simetrie care reflecta cultura absolutismului habsburgic în arhitectură și urbanistica epocii. Coloniștii imigrați au găsit în Banat un ținut mlăștinos și aproape pustiu. În primii ani s-au confruntat cu epidemii, febră și foamete. Însă, printr-un efort enorm, cu numeroase victime și multe obstacole, în două-trei generații, recultivarea regiunii s-a încheiat cu succes. Șvabii bănățeni au găsit cel mai bine caracterizarea efortului lor în zicala: Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot („Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea”).

Localitatea Steierdorf a fost întemeiată ca o colonie a tezaurului imperial în 1773 prin stabilirea aici a 34 familii de muncitori forestieri, aduși din Austria Superioară, specializați în fabricarea mangalului necesar metalurgiei de la Oravița și care au numit așezarea Steierer Dorf. Înainte de venirea coloniștilor germani, în locul ei locuiau cărbunari români (bufani) de origine oltenească, stabiliți în niște ferme răzlețe.

În 1790, într-o pădure de anini din vecinătate, s-a găsit, din întâmplare, o bucată de cărbune superior (huilă), fapt ce a determinat ca lângă localitate să ia naștere și să se dezvolte rapid așezarea carboniferă Anina. Ulterior, după 1850, alți coloni provenind din Cehia, Slovacia și Lorena s-au alăturat populației de coloni germani, fiind în scurt timp și ei germanizați. În aceeași perioadă, locuitorii din Steierdorf au fost puși în posesia terenurilor pe care le locuiau. De asemenea, a fost construită o linie de cale ferată cu ecartament îngust între Anina și Oravița pentru un trenuleț numit local „mocăniță”. În scurt timp, Anina a devenit cea mai importantă localitate carboniferă, denumită de localnici întâi Steierdorf, nume păstrat până în 1952, când așezarea a fost declarată oraș cu numele de Anina, înglobând astfel Steierdorf-ul devenit un simplu cartier în Anina. În acest fel o tradiție de peste 150 de ani a dispărut înglobată într-o realitate nou creată care, din păcate, nici ea nu va rezista mult timpului.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, munții din jurul Steierdorf-ului au fost popularizați des ca „Elveția Banatului”. Lângă casele cizmarilor construite în anii 1868–70, pe versantul vestic al dealului s-a dezvoltat o stațiune de vacanță numită Freudenthal, în jurul străzilor de astăzi Drum Nou și Crivina. Pe lângă câteva vile, aici a fost construit în anii 1893–95 și sanatoriul Sommerfrische, care a fost redenumit Aurora Banatului între cele două războaie mondiale. În 1952 le-am găsit în ruină, iar în timpul construcției falimentarei centrale de șisturi bituminoase, în jurul anului 1977, atât sanatoriul, cât și casele de vacanță am aflat că au fost demolate.

Prin anul 1884, în scopul asigurării debitului de apă necesar industriei din bazinul carbonifer al Aninei avea să se amenajeze, prin bararea cursului pârâului Buhui, chiar la ieșirea sa din peștera cu același nume, un mic lac de acumulare. Acest loc minunat, situat doar la câțiva kilometri de orașul Anina, era un obiectiv turistic preferat pentru familia noastră în weekend-uri.

Două orașe într-unul singur

Banatul, cu dealurile sale împădurite și ritmul lent al vieții, era o lume complet diferită de agitația Bucureștiului. Tatăl meu spera să-și găsească o oarecare liniște la șantier făcând un tip de muncă pentru care învățase la facultate. Eu, în schimb, trebuia să mă obișnuiesc cu noii colegi de școală, care cu siguranță mă vor privi cu curiozitate și distanță ca pe unul venit din capitală. Apoi era mama care trebuia să aibă grijă de mine, să bucătărească și să gospodărească casa, ceea ce până atunci nu făcuse la București, dar pentru care era bine pregătită de bunica.

Permanența noastră la Steierdorf a coincis cu schimbarea de statut a orășelului, înglobat administrativ în Anina, o așezare cu mare rezonanță industrială. Între cele două localități însă diferențele în percepția mea erau mari.

Anina era un oraș industrial, dominat de puțuri de mină, cuptoare de cocs, furnale și o fabrică de cărămidă refractară. Îmi părea un loc auster, departe de estetica orașelor cu care eram obișnuit. În oraș vedeam barăci, mici bloculețe cu un etaj sau două, un depou CFR, dar și câteva vile pentru conducerea minelor și uzinelor, o gară impozantă cum impozante erau pe vremea aceea uzinele de fier sau turnul minelor. Orașul putea părea viu, prosper, dar mie, obișnuit cu arhitectura bucureșteană, nu îmi plăcea arhitectura lui industrială. În perioada comunistă, Anina a trecut printr-o perioadă de dezvoltare susținută, după coordonatele economiei de tip centralizat. Industria s-a dezvoltat, iar numărul locuitorilor a atins peste 10.000 locuitori. Se zice că soldați germani luați ostatici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost trimiși în lagărele din România, apoi obligați să muncească în mină. Nu știu cât de adevărată este această relatare, dar știu că majoritatea lucrătorilor din mină vorbeau nemțește.

Succesiv, am aflat că după căderea comunismului și a sistemului economic centralizat în 1989, Anina a înregistrat un regres economic continuu. Zăcămintele de huilă s-au sărăcit, huila ajunsese să fie extrasă de la 1400 m adâncime, exploatarea nemaifiind rentabilă. Iluzia utilizării șisturilor bituminoase extrase la Anina într-o mare centrală termoelectrică la Miniș-Crivina a produs unul dintre cele mai mari eșecuri ale perioadei comuniste. Termocentrala a fost închisă în anul 1989. Pentru această termocentrală fusese proiectat și un nou cartier de blocuri. Acestea au rămas neterminate, în faza de „schelete”. Ruinele „Cartierului nou” oferă zonei un aspect de oraș-fantomă. În primul rând s-au închis minele, un număr mare de locuitori rezultând fără locuri de muncă, nevoiți să părăsească orașul. Industria mare a trebuit să fie restructurată sau de-a dreptul închisă. Germanii care începuseră să emigreze încă din timpul comuniștilor, după 1989 au plecat în masă. De aceea, în perioada de după 1989, situația demografică în Anina a devenit treptat dezolantă. Din prosperitatea anilor trecuți, Anina s-a transformat într-un oraș care se luptă cu lipsa locurilor de muncă, cu o infrastructură insuficientă și cu absența noilor generații care au hotărât să părăsească regiunea pentru a găsi un trai mai bun aiurea.

O soartă asemănătoare au avut și minele de uraniu din Ciudanovița, la 30 km distanță de Anina. După 40 de ani de exploatare deșănțată a uraniului, situația ambientală în zonă deveni dramatică, haldele de steril contaminând orașul cu doar câteva sute de locuitori. Dar nu aceasta era situația în 1952 în Banat când am ajuns noi acolo.

Steierdorf-ul, aflat doar la câțiva kilometri distanță de Anina, a rămas cu totul altfel în percepția mea. Strâns și el între dealurile munților Anina, era un orășel liniștit, dezvoltat în jurul unei străzi principale, strada Victoriei, care făcea parte din șoseaua Anina-Oravița. Din această stradă centrală se dezvoltau câteva străzi laterale care se opreau la începutul povârnișurilor dealurilor ce îmbrățișau orașul. Dacă pe strada centrală se aflau case vechi cu două-trei etaje, curate, bine întreținute, pe străzile adiacente se înșiruiau case cu ogrăzi tipice șvabilor bănățeni care erau, cred, majoritari în oraș la vremea aceea. Intrările gospodăriilor erau cu porți înalte de lemn masiv sub un arc de zidărie.

Viața mea în Banat

Aclimatizarea noastră în Steierdorf a fost rapidă. Familia care ne găzduia era foarte amabilă cu noi, deși din cauza noastră trebuiau să se restrângă în celelalte două camere ale casei. Vorbeau destul de bine românește cu noi, dar între ei vorbeau o limbă care eu credeam să fie germană. Casa avea clădirea principală zidită din cărămidă, ridicată pe o temelie din piatră, cu patru camere pe un hol unde se ajungea din curte printr-un pridvor, urcând șase trepte. Două din camere aveau ferestre spre stradă, iar celelalte două ferestre spre curte. Acoperișul era în două ape cu învelitoare de țiglă. Fațada casei spre stradă se continua cu un arc de zidărie sprijinit pe doi stâlpi care susțineau poarta cu două aripi din lemn masiv. Poarta nu se deschidea decât când soseau căruțele cu proviziile de iarnă: lemne pentru sobe sau alimente pentru oameni și animale: baloturi de fân și furaje pentru vacă, saci de tărâțe și porumb pentru păsări etc. Noi și vaca utilizam o portiță decupată într-o aripă a porții mari.

Curtea era relativ mare, cu o ogradă pentru păsări de curte: curcani, găini și rațe, o anexă a casei cu alte două camere, și un grajd cu o vacă care trebuia dusă zilnic la păscut. Grajdul („stălogul”) avea șopron și magazie, completat cu pătulul pentru porumb („cletul”), cocina și porumbarul.

În fiecare dimineață cireada cu vaci adunate din toată localitatea trecea prin fața casei noastre, iar junca noastră trebuia să se alăture suratelor ei pentru a ajunge pe pășunea comunală, undeva la marginea orașului. Seara, cireada se întorcea de la păscut și fiecare vacă trebuia să își reia locul în grajdul ei, unde stăpâna casei o aștepta să o mulgă. Deși vaca era suficient de inteligentă să-și găsească singură drumul dimineața spre pășune sau seara spre casă, pentru toate operațiile de exportare și importare ale vacii, responsabil era mezinul familiei, Ernest. Băiatul era cam de vârsta mea, de vreme ce eram amândoi în aceeași clasă a III-a la școala gimnazială din Steierdorf. Prin rotație lui Ernest îi venea rândul să supravegheze la pășune vacile comunale o jumătate de zi. Uneori mă invita și pe mine să îl însoțesc, ceea ce îmi făcea o mare plăcere.

În fine, în curte, sub ferestrele camerelor noastre erau trei cuști cu o plasă rară de sârmă cu iepuri cu blana complet albă, cu botișoare roz și cu ochi albaștri, care primeau zilnic morcovi și alte zarzavaturi culese din mica grădină îngrijită, ca de altfel întreaga casă, de stăpâna casei.

Stăpânul casei pleca în fiecare dimineață la lucru în mină, la Anina, și se întorcea seara. Pe la aceeași oră a dimineții pleca la șantier și tata. Venea un camion al șantierului pentru transportul persoanelor, cu bănci și prelată, care culegea din Steierdorf pe cei câțiva angajați ai administrației șantierului care locuiau în localitate cu familiile lor. Când camionul ajungea la poarta casei, tata, îmbrăcat cu pufoaică și bocanci, îl vedea pe geam și ieșea din casă să se urce în el. Seara, același camion îl întorcea acasă. Alți angajați, necăsătoriți, dormeau însă în barăcile șantierului unde erau găzduiți și militarii în termen obligați să lucreze pe șantierele cincinalului.

Curând după sosire începea anul școlar și părinții m-au înscris în clasa a II-a a unicei școli din localitate. Spre deosebire de celelalte școli frecventate de mine, despre școala din Steierdorf nu îmi amintesc decât puține lucruri. Îmi amintesc, de exemplu, că la orele de germană aveam voie să nu particip. Stăteam afară în curtea școlii sau traversam strada în curtea bisericii romano-catolice. Cred că eram un elev bun, conștiincios și care excelam la orele de limba română, dictare și compunere, ceea ce nu era de mirare într-o clasă cu majoritatea copiilor din familii de șvabi care în casă nu vorbeau românește, ci dialectul lor, care germană nu era.

Apoi îmi amintesc orele de pian. Tata nu accepta ideea să întrerup studiul pianului care, pentru el, conta foarte mult în educația mea. Nu mai aveam pianina ca să studiez și la Steierdorf ca acasă, la București, dar o profesoară să mă țină antrenat nu trebuia să îmi lipsească. Tata s-a interesat prin cunoștințele locale dacă există o profesoară de pian în Steierdorf și a găsit una. Mai mult, profesoara locuia chiar pe strada principală unde puteam să mă duc și singur. Profesoara se chema Amalia și trăia împreună cu sora ei Frida într-o casă frumoasă, tip occidental, de fapt colonial de modă veche, mai elegantă în comparație cu majoritatea caselor din Steierdorf cu tipul lor arhitectonic de fortăreață. Cele două surori, ambele peste șaizeci de ani, erau complet diferite, parcă născute din părinți diferiți. Amalia, profesoara mea, era măruntă, rotofeie, cu părul vopsit roșu țipător, tăiat scurt și încrețit probabil cu bigudiuri. Frida era înaltă, slabă, cu părul cărunt lăsat să crească pentru a fi strâns într-un coc ținut în vârful capului de un piepten culoarea ambrei. Ambele însă aveau ochii albaștri, dar în timp ce Frida mă săgeta cu privirea prin ochelarii purtați pe vârful nasului său coroiat, Amalia, cochetă, mă privea cu ochi umezi care, lipsiți de ochelari, sufereau de efortul acomodării vederii, și pe care și-i punea pe năsucul ei cârn doar la lecții.

Apartamentul ocupat de cele două surori era încărcat cu mobile Biedermeier vechi, dar bine întreținute, covoare, draperii și broderii de masă nemțești (tischläufern). În holul de la intrarea în apartament se afla o pianină Niendorf din lemn de trandafir, cu suporturi de lumânări din bronz, dar cam dezacordată, instrumentul folosit pentru lecții.

Surorile făceau eforturi să îmi fie pe plac. În lipsa altor distracții, eram probabil distracția lor principală. În timpul lecției Frida ne purta pe o tăviță argintată câte un pahar de apă cu o linguriță de șerbet de zmeură în ea. Apoi se așeza tacticoasă într-un colț al salonului unde croșeta, ascultând interpretările mele sonore ale partiturilor puse la dispoziție de Amalia. Oh, da, partiturile... La prima mea audiție, Amelia m-a întrebat ce știu să cânt. Eu, mândru, i-am spus numele autorilor studiați: Hanon, Czerny, Beyer. M-a întrebat dacă știu să îi cânt vreo bucată din partiturile studiate. I-am răspuns negativ deoarece toate erau studii abstracte, fără melodie, utile pentru digitație și obținerea ușurinței în citirea partiturii. Amelia mi-a atras atenția că după patru ani de studiu al pianului ar fi trebuit să pot cânta în fața audienței o bucată cunoscută, care să fie recunoscută și să le facă plăcere ascultătorilor. Hotărâtă să îndrepte această situație, scotoci într-unul din bufetele din cameră, din care scoase trei caiete pe care mi le-a pus în față: „Acestea vor fi studiile tale de pian cu mine”. Răsfoindu-le mi-am dat seama că erau transcrieri pentru pian fie ale unor coruri sau arii de operă, fie ale unor lieduri cunoscute. În perioada lecțiilor cu Amelia am exersat și cântat la pian corul vânătorilor din Freischütz, marșul triumfal din Aida, aria toreadorului din Carmen, aria lui Cherubino din Flautul Fermecat, lied-ul „Die Forelle” al lui Schubert etc.

Izvorul

Când ieșeam de la lecțiile de pian mai vagabondam prin centrul orășelului ca să descopăr lucruri noi, interesante, profitând că, știindu-mă ocupat cu pianul, mama nu era îngrijorată. Între aceste incursiuni nu lipsea cea în părculețul de vis-à-vis de casa Ameliei. Era un teren acoperit de iarbă deasă, cuprins între strada centrală și un deal nu prea înalt. Nu avea bănci sau alte amenajări, denumirea de parc dată acelui gol între case fiind doar în capul meu. De obicei nu era nimeni în afară de mine în parc, așa că mă puteam plimba prin iarbă observând floricelele colorate apărute ici-colo sau urmărind fluturii care țâșneau din iarbă la apropierea mea.

S-a întâmplat într-o zi ca privind în jos spre iarba pe care o călcam cu piciorul, să calc într-o mică băltoacă ascunsă sub iarba înaltă și am simțit brusc o răcoare umedă care mi-a învăluit glezna. Am retras piciorul imediat și, cuprins de curiozitate, am început să caut sursa acelei mici bălți ascunse sub firele înalte de iarbă. Apa nu părea să fi ajuns acolo dintr-o ploaie recentă, nici nu era vorba de o conductă spartă. Curgea limpede, liniștită, infiltrându-se în pământ și căutându-și drumul printre ierburi, rădăcini și pietricele. Venea în mod evident dinspre povârnișul ce mărginea părculețul. Am urmat firul apei în sus, pipăind cu piciorul terenul, până când nu am mai auzit lipăitul apei călcată de picior. În acel punct un fir de apă ieșea clipocind direct din pământ ca apoi să continue traversând părculețul pentru ca să se piardă într-o gură de canal în șanțul de lângă drum.

A fost un moment magic. Un izvor adevărat, care nu fusese provocat de om prin spargerea unei conducte, care nu avea robinete sau țevi ascunse. Acolo, în acel loc umil, în acel petic de părculeț pe care îl consideram doar un spațiu de trecere, se ascundea ceva primordial, autentic. Simțeam că am descoperit un secret al naturii, ceva ce fusese acolo dintotdeauna, dar care mă așteptase să fie descoperit. Așa am descoperit prima dată în viața mea un izvor. Mi-a venit în minte povestea descoperirii izvoarelor Nilului, care nici astăzi nu se cunosc cu exactitate, și m-am simțit exploratorul norocos care este primul descoperitor al acestui curs de apă. Izvorul descoperit va deveni din aproape în aproape un râu important ce se va vărsa în Dunăre. Era deci de datoria mea să îi dau izvorului un nume. I-am zis Amelia, nume cunoscut acum, bănuiesc, în toate hărțile lumii.

Pădurea din Steierdorf

O altă amintire mereu vie pe care o am despre viața la Steierdorf o reprezintă plimbările prin pădurile înconjurătoare localității, păduri de amestec: fag, gorun, molid și brad. Plimbările le făceam la început însoțindu-l pe Ernest, fie pentru strângerea de vreascuri pentru sobele din casă, fie în căutare de ciuperci care, după zilele ploioase, se găseau din plin — de-ajuns să știi să le deosebești pe cele otrăvitoare de cele comestibile. Și Ernest știa foarte bine să le aleagă pe cele comestibile, evitându-le pe cele strident colorate. Oricum, ajunși acasă, ciupercile culese mai erau supuse controlului mamei lui Ernest.

Pădurile Steierdorfului erau pline de farmec și mister. Pentru mine, care citisem povestirile fraților Grimm, asocierea acestor păduri cu pădurile atât de frecvente în povestirile lor era obligatorie. Peripețiile prin păduri ale Scufiței Roșii, ale Albei-ca-Zăpada sau ale lui Hansel și Gretel erau prezente, proaspete, în mintea mea. Ediția din 1909 a Poveștilor fraților Grimm din colecția veche a „Bibliotecii pentru toți”, pe care o aveam în biblioteca copilăriei mele, m-a alimentat cu poveștile pe care orice copil de vârsta mea le cunoștea, povești care continuă să populeze universul interior până târziu, în adolescență. Pădurea rămăsese în mintea mea ca un loc misterios, plin de povești nespuse.

Aceleași pagini care mie îmi hrăneau imaginația fuseseră, însă, subiectul unor controverse aprinse privind cruzimea lor cu aspecte macabre și violente prezente în narațiunile basmelor fraților Grimm. Vremea în care au trăit Jacob și Wilhelm Grimm era o vreme a disperării datorită frecventelor războaie, când oamenii făceau deseori lucruri înspăimântătoare pentru a supraviețui. De aceea, la început, poveștile fraților Grimm erau adresate, pe bună dreptate, exclusiv adulților datorită ororilor prezente în ele. Abia de-a lungul timpului și cu unele revizuiri s-au dezvoltat poveștile pentru copii și de uz casnic în literatura pentru copii, în care ororile au fost doar atenuate. Aceste povești au fost utilizate în întreaga lume ca sursă pentru toate mediile de comunicare, cum ar fi reclame, filme sau ilustrații. Mai presus de toate, ele au servit literaturii de divertisment. În secolul al XX-lea, lucrarea a fost a doua după Biblie ca fiind cea mai populară carte din Germania. Totuși, nu este lipsit de importanță să ne întrebăm dacă aceste basme cunoscute de toți copiii din Germania, și de pe toate meridianele, nu au influențat caracterul viitorilor adulți. Idolatrizați în timpul Republicii de la Weimar și apoi de naziști pentru că încurajau naționalismul, este foarte probabil ca frații Grimm să fi contribuit prin poveștile lor la forjarea caracterelor viitorilor soldați din al Doilea Război Mondial.

La venirea în Steierdorf, pădurea fraților Grimm — când amenințătoare, când ocrotitoare — era singura în mintea mea care corespundea conceptului de pădure. Acest concept făcea diferența între pădurea „rea”, care este asociată unor pericole, creaturi magice și provocări la tot pasul, și pădurea „bună”, care simbolizează protecția, securitatea și apropierea de natură. Copacii pădurilor din aceste povești fie intervin activ în povestire și acționează ca personaje, în timp ce alți copaci sunt pasivi, servind doar ca fundal sau ajutor de escaladat.

În epoca germană romantică a celor doi frați Jacob și Wilhelm, pădurea a fost ridicată la un loc de frunte și stilizată ca simbol național. Pădurea a avut o importanță centrală pentru mișcarea timpurie a protecției mediului și de conservare a naturii, atât pentru asociațiile social-democrate, cât și pentru mișcările naționaliste și rasiste germane care și-au căutat modele în eroii mitologiei germanice. Ceea ce este specific în percepția germană despre pădure nu este, cred, pădurea în sine, ci ecuația dintre natură și pădure.

Micuță și naivă, Scufița Roșie învață prin întâlnirea cu lupul din pădure că nu poate avea încredere în toată lumea. Copiii neputincioși și speriați Hansel și Gretel o înving pe vrăjitoarea rea și puternică care sălășluia în pădure. Alba-ca-Zăpada, atâta vreme cât nu este conștientă de devenirea ei într-o femeie frumoasă, trebuie să trăiască în pădure cu cei șapte pitici pentru o perioadă, înainte de a se întoarce la castelul tatălui ei. În „Soldatul și dulgherul”, dulgherul refuză să intre în pădure de frica creaturilor: „Nu voi intra, sunt vrăjitoare și fantome care sar pe acolo”.

Interpretarea conceptului de pădure este în primul rând legată de cum apare acest ecosistem din punct de vedere fizic: un peisaj care înconjoară așezările umane, în care trăiesc animale periculoase, dar și unele drăgălașe, care furnizează resurse importante (lemn, hrană) oamenilor și care altfel reprezintă mai presus de toate opusul așezărilor umane.

Pe de altă parte, dacă ne gândim la relația specială pe care nemții o au cu pădurea, nu există nicio îndoială că pădurea are și o semnificație simbolică. Ca să înțeleg reacția mea în explorarea pădurilor Steierdorfului, ar trebui să evoc ce înseamnă de fapt pădurea într-un basm al fraților Grimm, prototipul pădurii în mintea mea de copil de oraș.

Tiparul recurent al pădurii în poveștile fraților Grimm este următorul: eroul basmului se mută în pădure dintr-un loc în altul și, în timp ce o traversează înfruntând încercări și pericole, el suferă o transformare interioară sau o maturizare. Eroului îi este frică, dar găsește de multe ori sprijin chiar în pădure și aproape întotdeauna transformarea lui este într-un fel „magică”. La acest nivel de interpretare, pădurea din basm, dar și din mintea mea, este spațiul schimbării: personajul principal suferă adesea o transformare personală importantă și părăsește pădurea ca o persoană schimbată. Putem deci spune că pădurea este, în conotații metafizice, mai mult decât un simplu peisaj. Ea este un simbol al călătoriei interioare, al misterului existenței și al relației noastre cu necunoscutul, un mod de existență mai autentic, lipsit de constrângerile civilizației, sau locul unde granițele dintre realitate și fantastic se estompează, unde pot apărea spirite, zei, creaturi fabuloase sau unde timpul curge diferit. În fine, pădurea, prin renașterea continuă a vegetației, poate simboliza moartea și reînvierea, legătura dintre efemer și etern. Desigur, toate aceste conotații erau vagi, neexprimate explicit în mintea mea, la vremea permanenței la Steierdorf.

Incursiunile mele în pădure împreună cu Ernest aveau un scop precis și eu îl urmam în locurile știute de el, unde culegeam vreascuri din care făceam legături zdravene cu sfori sau ciuperci pe care le puneam în două coșuri aduse de acasă, după care ne întorceam victorioși acasă.

O incursiune în pădure

Într-o bună zi, într-un moment de curaj și curiozitate, am decis să mă aventurez singur în pădure, fără un scop precis, doar din curiozitate. Pădurea nu era departe de casa noastră — de-ajuns să parcurgi câteva sute de metri pe un drum care ieșea din localitate și care se transforma mai întâi într-o potecă largă la intrarea în pădure, apoi într-una mai îngustă ce se pierdea printre copaci. Pășind cu grijă, fără cineva care să-mi spună pe unde să calc, mă simțeam ca un personaj din poveștile fraților Grimm, intrând într-un teritoriu necunoscut, unde totul putea deveni posibil.

La început, poteca mi se părea prietenoasă. O urmăream atent, privind în jur la copacii care își înălțau trunchiurile înalte spre cer, parcă ținându-și răsuflarea până la izbucnirea coroanei de ramuri încărcate de frunze. Atenția încordată îmi amplifica ascuțimea simțurilor. Fiecare sunet părea mai clar, fiecare rază de lumină se detașa net în aer și în pata lăsată pe pământ. În aer plutea un miros umed de pământ și frunze, iar lumina filtrată prin frunziș dădea pădurii un aer aproape ireal. Când stăteam pe loc, liniștea era întreruptă de foșnetul frunzelor copacilor și de cântecul păsărilor. Când mergeam încet, la sunetele pădurii se adăugau trosnetul discret al crengilor sub picioarele mele, fâlfâitul unei păsări care își lua zborul sau foșnetul unui mic animal ascuns sub covorul de frunze, deranjat de apropierea mea.

Nu vedeam nimic straniu, dar în mintea mea imaginația începea să lucreze. În scorbura aceea ar putea fi un animal. O vulpe, poate? Sau doar o veveriță speriată? Îmi aminteam de povestirile fraților Grimm și mă așteptam aproape să văd un lup cu ochii strălucind din spatele unui trunchi de copac. Mi-am imaginat că, dincolo de fiecare trunchi, ar putea apărea fie un pericol nevăzut, fie un ajutor neașteptat, exact cum se întâmpla în povești. Când undeva, în depărtare, am auzit trosnetul unei crengi rupte, m-am oprit brusc. Cine să fie acolo? Un animal de pradă? Un vânt nevăzut? Sau poate... un personaj de basm care își făcea simțită prezența?

M-am apropiat de un copac bătrân, ale cărui rădăcini groase ieșeau din pământ ca niște brațe noduroase. Avea o scorbură mare, întunecată, și în acel moment am fost sigur că, dacă aș fi băgat mâna acolo, aș fi găsit ceva — o comoară uitată, un pergament cu o hartă, poate chiar o cheie magică. Desigur, știam că era doar imaginația mea care juca feste, dar magia momentului era reală.

Am urmat poteca, iar după un timp, am descoperit un luminiș. Era o poiană mică, cu iarbă moale și flori galbene, scăldată într-o lumină blândă, făcând iarba să strălucească într-un verde intens. În mijloc, un trunchi gros de copac căzut servea drept bancă naturală. M-am așezat și am ascultat liniștea aparentă, dar plină de viață a pădurii. Aici, în mijlocul pădurii, timpul părea să curgă diferit. M-am întrebat dacă acesta era genul de loc unde Hansel și Gretel, rătăcindu-se după dispariția firimiturilor de pâine din calea lor de întoarcere, s-ar fi putut opri să se odihnească. Puțin după aceea, cei doi copii vor descoperi căsuța vrăjitoarei.

M-am așezat, ascultând pădurea în liniștea poienii. A fost prima dată când am simțit că pădurea nu era doar un loc sălbatic și misterios, ci și unul care putea oferi refugiu și pace, un spațiu viu, cu propriile lui povești. Pierzând poteca pe care am venit, drumul de întoarcere mi s-a părut mai lung, de parcă pădurea ar fi vrut să mă țină captiv, să mă mai încerce puțin.

În drum spre casă, am păstrat în minte imaginea luminișului. L-am considerat un loc al meu, un fel de colț ascuns, unde aș fi putut să revin oricând. Și eram hotărât să mă întorc, să aflu mai multe despre acest tărâm fascinant, care părea să ascundă mereu ceva nou, ceva doar pentru cei suficient de curajoși să pătrundă în el. Ceea ce am și făcut în lunile următoare, chiar și după venirea iernii. De fiecare dată descopeream ceva nou: trunchiul unui alt copac căzut, menit să fie acoperit de un covor moale de mușchi, urme mici de animale — poate de căprioare sau mistreți — pe pământul reavăn sau chiar vaierul lugubru al unei bufnițe care își făcea simțită prezența la lăsarea serii. Învățam să recunosc mirosurile pădurii: cel al frunzelor umede, parfumul suav al florilor sălbatice sau aroma pământului reavăn.

Odată, într-un cotlon mai ascuns al pădurii, am descoperit ceea ce părea să fie o potecă veche, aproape invizibilă sub stratul gros de frunze căzute. M-a cuprins un fior de emoție — cine o folosise înaintea mea? Unde ducea? Am urmat-o cu grijă, pășind cu oarecare teamă. La capătul ei am dat peste o veche cabană de lemn înnegrit, cu pereții prăbușiți și acoperișul năruit. Rămășițele sugerau că acolo trăise cineva, cu mult timp în urmă. Am stat o vreme acolo, încercând să-mi imaginez poveștile acelui loc. Fusese un pădurar? Un pustnic? Poate un personaj uitat al unei povești nespuse? Glumind cu mine însumi, mi-am zis: „O fi izba Babei Yaga, varianta rusească a vrăjitoarei fraților Grimm”.

De atunci, am început să văd pădurea altfel — nu doar ca decor al aventurilor din basme, ci ca un spațiu real, care mă primea și mă provoca să îmi las liberă imaginația în același timp.

Lacul Buhui

Era începutul lui octombrie la Steierdorf. Zilele se scurtaseră, este adevărat, dar clima specială a Banatului ne făcea cadou zile însorite, cu un soare blând. Aclimatizarea noastră în Steierdorf era completă, eu începusem deja școala cu succes și totul decurgea bine. Tata hotărî că era momentul să ne acordăm un pic de distracție și propuse pentru sâmbăta următoare o excursie la lacul Buhui, la 6-7 km de Steierdorf, un loc frecventat la sfârșit de săptămână de locuitorii din zonă. Ne-a explicat că este vorba de un lac de acumulare și de o peșteră interesantă, una dintre cele mai lungi din Banat. Apoi ne-a spus că drumul până la Buhui îl vom face pe jos, dar întoarcerea spre seară o vom face cu un camion al șantierului unde el lucra.

Tata ne povestea, în timp ce urcam, cum acest loc luase naștere în 1884, printr-un capriciu al calcarului prăbușit. În 1884, în urma prăbușirii platoului Colonovăț din vecinătatea peșterii Buhui din munții calcaroși ai Aninei, a fost creat un mic lac subteran prin bararea cursului râului Buhui la ieșirea lui din peșteră. Apoi, după cam 25 de ani, în amonte de lacul subteran s-a construit un baraj, ceea ce a avut ca rezultat un lac de acumulare care trebuia să servească alimentării cu apă a orașului Anina.

Ideea de a vedea locuri noi mă entuziasma, așa că m-am trezit de bunăvoie la 6 dimineața. La ora 7 ieșeam pe poarta casei împreună cu tata și mama și ne așterneam la drum. Soarele abia răsărise, iar aerul proaspăt al dimineții ne umplea plămânii, făcându-ne să ne simțim vii și energici. Drumul se anunța presărat cu păduri de foioase peste care culorile toamnei își lăsau amprenta.

Pentru a ajunge la lac din Steierdorf am pornit drumeția în direcția Bozovici, până la cimitirul istoric Sigismund. De la cimitir am schimbat direcția și, după alți 3 km, am ajuns într-o poiană unde în fiecare an se organizau petreceri de Ziua Minerului. În timp ce urcam pe potecile înguste ale muntelui, simțeam cum fiecare pas ne apropie de ceva misterios, necunoscut. După alți 4 km am ajuns la barajul Lacului Buhui. Lacul Buhui este primul lac de acumulare din România construit pe calcare.

Ghidați de pasiunile de explorator, am coborât spre pârâul ce era lăsat să iasă prin baraj și am ajuns în fața peșterii Buhui. Locul părea atât de misterios, încât am preferat să stăm un moment în fața sa, admirându-i intrarea întunecată și tăcută, după care am decis să ne întoarcem la lacul de deasupra.

Lacul Buhui, aflat la capătul unei căi pitorești, era înconjurat de păduri și, ici-colo, pinteni de stânci calcaroase; părea o oază de liniște. De pe creasta barajului se putea începe înconjurul lacului, alți câțiva kilometri buni. În acest ocol, de la o bifurcație se putea ajunge la Cantonul Silvic și Cabana Buhui de pe malul lacului.

Cum se apropia miezul zilei, ne-am oprit la Cabana Buhui să mâncăm, după care ne-am putut odihni pe băncile din fața cabanei, minunat integrate între apă și pădure. Apele lacului străluceau verzui în razele soarelui, pădurea de brazi verzi și fagi cu frunzele lor de la un roșu intens la un galben strălucitor foșnea, iar aerul rece al dimineții devenise acum mai cald. Locul este ideal pentru odihnă, plajă, pescuit sau chiar sporturi nautice. În zonă existau posibilități de campare, loc de joacă pentru copii, teren de sport. Am avansat pe pontonul din fața cabanei și m-am trezit înconjurat de apele strălucitoare ale lacului. Dacă nu eram în octombrie, o baie în lac ar fi fost binevenită.

Mi se părea un loc minunat, unde natura s-a întrecut pe sine în frumusețe: o oază de verdeață și liniște. În jurul lacului, natura părea să fie neschimbată de vreme și de oameni. Acolo, în acea liniște de neînțeles, m-am simțit ca și cum aș fi pătruns într-un alt univers, departe de zgomotul lumii.

Am aflat din discuțiile la care am asistat în cabană între tatăl meu și localnici că Lacul Buhui a fost una dintre destinațiile preferate ale regelui Ferdinand. Însoțit de regina Maria și prințesa Ileana, regele Ferdinand a venit la Anina, în 1926, pentru a vizita mina care pe atunci îi purta numele. Cu această ocazie a vizitat Buhuiul și a fost încântat de frumusețea zonei.

Călătoria noastră s-a terminat când ne-a ajuns un camion al șantierului ca să ne ia la întoarcere. Mama s-a instalat în cabina șoferului, iar eu cu tata ne-am așezat pe băncile instalate pe platforma camionului. Nu era nimic mai plăcut decât să ne lăsăm transportați pe drumurile montane, simțind vântul rece în față, și să ne lăsăm cuprinși de farmecul locului. Era o senzație de libertate, o ruptură de cotidian, ca și cum am fi fost parte dintr-o poveste veche, în care natura și oamenii trăiau în armonie. Camionul șantierului pe care călătoream, cu motorul său răgușit și roțile care măcinau praful drumului de munte, părea că era singurul vehicul care putea ajunge acolo, traversând cărările înguste și înclinate. Tata mă strângea la pieptul lui cu o mână și cu cealaltă se ținea de lanțul gros care traversa platforma. Între timp se plângea de starea drumului, dar era vizibil încântat de această aventură.

Pe măsură ce ne apropiam de Steierdorf, dealurile din jurul nostru se întunecau treptat, iar camionul își aprinse farurile. La apropierea serii încercam să recapitulez ziua pe care am trăit-o ca o mică aventură.