Copilăria mea

M-am născut și am crescut într-o familie iubitoare, înconjurat de rude care mă răsfățau cât puteau de mult. Mama mea, Zizi, extrem de grijulie, ordonată și dedicată familiei, era stâlpul de nădejde al casei. Tatăl meu, Jean, un om sever și pragmatic, m-a învățat ce înseamnă disciplina, responsabilitatea și integritatea morală.

În jurul lor gravita un mic univers feminin care avea să îmi marcheze puternic primii ani. Era Mama Linica, bunica din partea mamei, o prezență constantă și iubitoare în viața mea. Mai era Draga, sora mai mică a mamei, care nu avusese copii, și a revărsat asupra mea tot sentimentul ei matern, tratându-mă ca pe propriul fiu. În fine, Marioara, sora mai mare a lui Zizi, a jucat un rol crucial în existența mea. Ea a fost cea care a convins-o pe mama să nu avorteze, când prima reacție a acesteia - abia măritată și cu soțul concentrat pe front din cauza războiului - a fost să „scape” de copil făcând injecții pentru avort spontan, metodă răspândită pe atunci. Marioara, care nu putea avea copii, îi promisese mamei că mă va înfia după naștere. Dar, după ce m-a adus pe lume, mama și-a schimbat hotărârea, iar Marioara a trebuit să se resemneze, oferindu-se măcar să mă boteze și să mă ia în grija ei în confortabila ei vilă din strada Cazărmii. Astfel, primii patru ani din viață i-am petrecut în vila nașilor, înconjurat de dragostea Marioarei și a soțului ei, Luca.

În acest context, tatăl meu trebuia să își facă loc cu grijă între patru femei implicate fiecare în creșterea mea, încercând să cultive latura bărbătească pe care o simțea amenințată de grija lor excesivă. Tata nu a reușit însă să împiedice serbările de Crăciun și Paște în care eram îmbrăcat cu rochițe și trebuia să recit poezii siropoase — lucruri care, spre disperarea lui, îmi plăceau.

Tatăl meu s-a străduit să-mi ofere o viziune mai realistă și mai dură asupra vieții, încercând să echilibreze astfel universul meu protector, „îmblânzit ” de femei, Mă trimitea în colonii, tabere și excursii, convins că, dacă voiam să devin un bărbat puternic și independent, trebuia să socializez în grupuri de băieți și să devin cât mai independent. În toate aceste ocazii, m-am manifestat ca un copil timid, neatras de jocurile agresive, de fotbal sau de bătăile inevitabile între băieți.

Târziu, mi-am dat seama că în anii mei de formare, era foarte important să fi avut o figură masculină, în principal tatăl, cu care să mă relaționez și să-l iau drept model. Dacă aveam doar modele feminine, tendința era de a mă identifica cu ele, mai ales dacă relația era foarte apropiată și exclusivistă: mama, bunica, mătușă. O „prea multă” prezență feminină nu mi-a permis să-mi formez o identitate masculină decisă.

Nu aveam o relație apropiată cu tatăl meu care nu își manifesta în niciun fel dragostea pentru mine de frică să nu cadă într-un sentimentalism facil și să alimenteze excesele efeminate. Îmi era teamă de el, pentru că era singurul din casă care mă pedepsea dacă greșeam, dar, pe de altă parte, îi respectam opiniile și încercam să-i urmez pe cât puteam sfaturile. Mai mult, în bucătăria secretă în care mi se forma caracterul, tata a fost întotdeauna un model, dar nu am recunoscut asta niciodată. Faptul că tata era foarte prins cu treburile lui ca să se ocupe constant de mine, m-a făcut să caut această dragoste în altă parte: la unchiul meu Radu, soțul lui Draga, la colegi de clasă sau la figuri masculine dominante. Tot din această cauză s-a întâmplat să manifest atracție față de alți băieți sau față de adulți de sex masculin, pe care astăzi o înțeleg ca pe o nevoie profundă de apropiere paternă.

Tata vedea orice abatere de la virilitate drept o amenințare majoră și simțea datoria de a mă „vindeca” dacă ar fi fost cazul. Această obsesie mi-a fost transmisă. M-a urmărit toată viața, sub forma unei frici persistente de a fi — sau de a deveni — homosexual, chiar și atunci când nu exista niciun motiv real. În adolescență, analizam cu suspiciune fiecare experiență, heterosexuală sau nu, căutând în asta confirmarea bărbăției mele. Dorința tatălui de a mă ști „în regulă” se transformase, în mintea mea, într-o luptă permanentă cu îndoiala.

Și totuși, toate aceste tensiuni — pe care aveam să le conștientizez cu adevărat doar mai târziu — se împleteau cu bucuria pură a primei copilării. Lumea mea imediată începea să se lărgească la cinci ani, când am pășit pentru întâia oară în curtea grădiniței din strada Izvor, la poalele Dealului Spirii. Mă ducea acolo și mă lua acasă Ileana, rusoaica angajată de Mama Linica să o ajute cu treburile casei. Dintre copiii de la grădiniță, am remarcat-o pe Didina, o fetiță blondă, timidă și foarte drăguță. Preferința mea pentru Didina se manifesta prin acapararea mânuței ei adorate în timpul plimbărilor în afara grădiniței. La sfârșitul programului, despărțirea de Didina era dramatică pentru mine — mă întorceam cu Ileana acasă bosumflat. Nu pot spune că Didina îmi răspundea pe măsură, dar asta nu m-a împiedicat să fiu îndrăgostit de ea.

Jocuri de copii

Copilăria mea a fost cea a oricărui copil dintr-un cartier mărginaș bucureștean. Aveam cercul meu de prieteni format din copii ai vecinilor. Curtea copilăriei mele era un mic univers populat de personaje care, fiecare în felul său, mi-au modelat privirea asupra lumii.

În fundul curții noastre trăia familia Ciobanu. Patru suflete: cei doi soți și doi băieți, Nelu și Titi, locuiau într-o singură cămăruță de cinci metri pătrați care era dormitor, bucătărie, sufragerie, atelier pentru tată și cameră de studiu pentru copii. Astăzi este greu să-ți închipui o asemenea situație în orașele noastre. Probabil o putem regăsi în America Latină sau în Asia îndepărtată, dar în acei ani în Romania era o situație comună. Trăiau toți din câștigurile tatălui, un croitor de cartier care fuma în continuu, un artizan respectat printre vecini care primea comenzi de la vecini, comenzi ce priveau de obicei repararea sau transformarea unor haine existente. Rareori se întâmpla să croiască și să confecționeze haine noi. Nelu era cu doi ani mai mare ca mine, Titi cu doi ani mai mic. Mama lor îi ținea destul de strâns, nu aveau voie să se joace cu oricine, eu eram în categoria celor permiși. Erau copii cuminți, aș zice bine educați, fiind vorba de educația aceea minimă, de obicei amestecată cu respect față de părinți și uneori religiozitate, primită în cartierele mărginașe și care îi împiedica pe copii să se ocupe de hoții și tâlhării, așa cum se întâmplă frecvent în zilele noastre cu copiii de cartier.

Apoi era Sandu — băiatul Paraschivei, o ardeleancă corpolentă rătăcită în București, căsătorită cu un bucureștean care ori murise, ori o părăsise — nu am aflat niciodată — lăsând-o cu un băiat mic. Paraschiva locuia în două cămăruțe pe un holișor din curtea noastră, fiind prima din șirul de zece chiriași. Trăia din vânzarea borșului în cartier. Nu era singura care făcea asta, dar clienții o preferau pentru calitate și curățenia procesului de fabricație. În fiecare zi, își spăla butoiul de borș la cișmea, în văzul tuturor, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară — apoi îl opărea cu apă fierbinte încălzită pe aragaz. Așezat în casă, îl umplea cu apă fierbinte turnată peste săculețe cu tărâțe și mălai cumpărate din piață de la același furnizor. Adăuga sare și câteva crenguțe rupte din vișinul din curte — cel care, în iunie, ne binecuvânta cu vișine mari, zemoase și dulci — numite armenești. Amestecând zilnic compoziția, borșul era gata în câteva zile. În cursul dimineții în curtea noastră era un du-te-vino de gospodine înarmate cu sticle — și ele opărite — gata să fie umplute cu borșul Paraschivei. Sandu a început școala împreună cu mine, dar când m-am întors la școală în clasa patra, el era în clasa treia: între timp rămăsese repetent.

Pe prelungirea străzii Puișor, lângă biserica cartierului Spirea Veche, locuiau frații Bobin — copiii unui barman. Bobin cel mare, pe nume Costel, era surdo-mut, dar se adaptase grupului și noi cu el, fără să ținem cont de infirmitatea lui. Bobin cel mic, Florin, era o „bomboană de băiat” cu ochi albaștri, rușinos ca o fată mare.

Fete în grup nu aveam, deși în curte erau două mai mari: Geta și Marieta, care nu se amestecau cu mucoși precum noi; ele aveau alte prietenii. Marieta era fiica lui Andrei, un bonom mic și gras care locuia lângă Paraschiva, într-un apartament similar cel al Paraschivei. De fapt, Marieta era fiica soției lui Andrei — aceasta murise când eram mic — lăsându-i Marieta mică lui Andrei. Se spunea că Marieta ar fi fiica lui Chivu Stoica, concepută când acesta era în închisoare unde o întâlnise pe viitoarea soție a lui Andrei. Geta era fiica familiei Busuioc, unul dintre cei doi copii ai familiei. Tatăl lor mergea în cărucior, având picioarele amputate după ce fusese rănit pe front, după ce călcase pe o mină. Până să merg la școală, cele două fete mă adoptaseră ca pe o păpușă și mă împopoțonau cu rochițe făcute din hârtie creponată și cu coronițe, spre disperarea tatălui meu care le admonesta de câte ori le prindea distrându-se pe seama mea.

Cred că eram deja la gimnaziu când, în curte, s-a mutat o angajată de la Tricotajul Roșu, o fabrică de textile din cartier, cu o fată Maria, o bondoacă drăguță, de vârsta noastră, căreia noi îi ziceam în derâdere Marița. Ea nu participa la jocurile noastre, ne privea de la distanță, din balconul ei situat deasupra intrării în curte. Nici noi nu-i dădeam importanță până când, sub cămășuța ei, nu crescuseră niște grămăjoare care se zbăteau la pașii ei repezi. De atunci am început să o atragem în jocul de-a vați ascunselea, să vedem cum fuge „să bată”, când este descoperită, și să ne înghesuim cu ea la „bătaie” ca să-i atingem sânii tari.

Slava Domnului că aveam loc unde să ne dezlănțui! Aveam destul spațiu de joacă. La intrarea în curte era un spațiu relativ mare în care Alimentara din colțul străzii depozita cutii și produse destinate gunoierilor care treceau din două în două zile să le preia. Apoi era terenul viran pe strada Puișor, lipit de curtea noastră, unde fusese odată o grădină de vară pe care eu nu mi-o mai amintesc, iar acum, după câteva încercări ale primăriei de a-l transforma într-un parc, era la dispoziția noastră. Acolo aveau loc meciuri de fotbal sau doar „trasul la poartă”, cu riscul ca mingile să zboare peste gard în curtea casei noastre și cu consecința sechestrării mingii de către chiriașii care întinseseră rufele în curte.

Atunci ne mutam în fața curții noastre, pe stradă, în intersecția străzii Puișor cu Calea 13 Septembrie profitând că nu era mare trafic. Acolo opreau rareori seara autobuze în pană sau tramvaie retrăgându-se la depou. La un moment dat, târziu, nu mai eram copil, intersecția a devenit capăt de autobuz. Deși locul era larg, la nevoie, ne puteam extinde într-un alt teren liber, dincolo de intersecție, destinat și el unui parc, și abandonat și el de primărie. Pe vremuri, când în această intersecție era bariera orașului, pe terenul ei se afla o piață unde țăranii din împrejurimi puteau să-și vândă produsele fără să intre în oraș. După ce orașul a explodat la începutul secolului XX, bariera s-a mutat, hăt departe, dincolo de Ghencea. Piața a continuat să existe până după război, eu mi-o amintesc, dar cu timpul a fost părăsită de țărani care au preferat o altă locație, mai protejată, între case câteva sute de metri mai încolo. În urma tuturor acestor transformări, locul respectiv devenise un spațiu larg perfect pentru joacă în mijlocul căruia rămăsese doar WC-ul public al vechii piețe, bine îngrijit de un personal care în lipsă de activitate ne asista în joaca noastră.

Copilăria noastră a fost un tărâm al libertății absolute, în care singura noastră grijă era să nu ratăm vreo clipă de joacă. Ne pierdeam zilele în jocuri care astăzi aproape că au dispărut din viața copiilor, dar care atunci ne umpleau de bucurie și energie.

Țurca, jocul preferat al băieților, ne provoca să ne întrecem în dibăcie și viteză. Jocul necesita două echipe și prevedea o bucată scurtă de lemn (țurca propriu-zisă, de aproximativ 10–15 cm, paralelipipedică, cu capetele ascuțite) și bătacuri pentru fiecare jucător. Bătacul era o bucată de lemn de aproximativ 25–45 cm, cioplită ca un satâr.

De-a v-ați ascunselea, șotronul și hoții-vardiștii ne ocupau timpul până la căderea serii, când părinții abia reușeau să ne convingă să revenim acasă. Erau și alte jocuri, multe poate uitate astăzi, dar toate aveau ceva comun: erau pline de râsete zgomotoase, mici rivalități copilărești și bucuria simplă de a fi împreună.

Participam din plin la aceste jocuri, dar - spre deosebire de alții - aveam și alte obligații la care ai mei țineau mult: orele de pian cu profesoara și exercițiile de pregătire a acestor ore pentru care ai mei insistau să le fac la ore fixe. Desigur, nu renunțam de bunăvoie la joacă, Ileana venea la poarta curții și mă striga în italiana ei stricată: „Vieni qua. Fai presto.”, smulgându-mă din lumea jocurilor ca și cum aș fi fost răpit dintr-o mare sălbatică a fericirii. Mă conformam, cu regret, chemării. În felul acesta s-a instalat treptat antipatia pentru odioasele ore de muzică impuse de tata. Le-am înțeles valoarea mult mai târziu și am rămas cu regretul că nu am profitat mai mult de acele ore, dar era prea târziu.

Într-adevăr, doar târziu, când gloria acelei copilării s-a transformat în amintire, am înțeles valoarea celor impuse, rolul lor în modelarea mea, dar nu fără un regret amestecat cu duioșie: nu am profitat îndeajuns de acele ore, nu am știut să prețuiesc ceea ce părinții proiectau asupra viitorului meu.

Decizii importante pentru viitorul meu

Privind în urmă, îmi dau seama că, deși tata nu reușea întotdeauna să mă sustragă grijii celor patru „mame” ale mele, el a fost cel care, în momentele-cheie, a trasat direcția drumului meu. În acei nouăsprezece ani în care a avut puterea să-mi hotărască soarta, ultimul cuvânt în deciziile importante i-a aparținut mereu.

Prima lui decizie notabilă a venit când am împlinit patru ani: trebuia să învăț un instrument. A ales pianul. Mi-au cumpărat o pianină Schiedmayer, neagră și lucioasă, cu placă de bronz și suporturi elegante pentru lumânări, care a fost acordată de un specialist — o bijuterie sonoră. Îmi găsiseră și profesoară, pe doamna Teodorescu, care locuia pe strada Sirenelor, la cinci minute de mers pe jos. M-am supus fără împotrivire, eram silitor la lecții, probabil și pentru a-i face pe plac tatei și totul părea să meargă pe făgașul cel bun.

Tata, ca să mă atragă mai mult, îmi cumpărase o carte pentru copii despre marii compozitori, în care se prezentau pe scurt, cu ilustrații, atât viața, cât și opera fiecăruia dintre ei. Pe coperta cărții erau portretele lui Mozart și Beethoven.

Țin minte perfect: era o duminică dimineață; mă răsfățam stând în patul cel mare, cu capul pe pieptul tatei, amândoi în pijamale. Duminica tata nu mergea la serviciu, dar își luase angajamentul față de mama să facă el dimineața târguielile la piață, ca s-o scutească pe bunica. Cred că îi plăcea atmosfera din piață la primele ore ale dimineții. În ziua aceea însă, ceva i-a schimbat programul: a preferat să lenevească cu mine în pat, citindu-mi despre compozitori din cartea tocmai cumpărată. Ținea cartea în mână, gata să înceapă, când eu, cu ochii pe copertă, i-am pus întrebarea care mă frământa în acel moment:

– Tata, cine este cel mai mare compozitor: Mozart sau Beethoven?

A oftat, ca și cum ar fi ezitat să dea un verdict prea categoric, apoi mi-a răspuns cu un surâs ușor jenat:

– Știi? Cel mai mare compozitor a fost Beethoven, dar Mozart a fost un geniu încă din copilărie.

Așa a rămas pentru mine, ani la rând: Beethoven, cel mai mare; Mozart, geniul precoce.

În vara aceluiași an, tata a decis că trebuie să fac sport și a ales să învăț să înot. El înota foarte bine și îmi repeta că învățase să înoate de la patru ani în ștrandurile de pe Insula Margareta din Budapesta. Aveam patru ani, trebuia să-i urmez exemplul.

Ștrandul Bragadiru

Aproape de noi se găsea Ștrandul Bragadiru. Luând-o pe strada Puișor până la capătul ei și coborând pe strada Izvor – iarna derdelușul nostru preferat - , jos, făceai prima la stânga pe strada Dr. Staicovici și ajungeai la intrarea strandului. Numele lui venea de la depozitele de bere ale familiei Bragadiru aflate la câțiva pași, unde lăzile erau păstrate la răcoare în galerii săpate în deal. De partea cealaltă a ștrandului se afla baza de tenis a Băncii Naționale, cunoscută ulterior ca baza Progresul.

Construit cu bun-gust, Bragadiru era o oază de relaxare pentru toată lumea. Intrarea, pe o alee umbrită de copaci înalți, ducea la casa de bilete. După cumpărarea biletului valabil pentru toată ziua, intrai într-o curte împrejmuită de vestiare și cabine individuale. Utilizarea vestiarelor intra în preț. Intrai, te dezbrăcai de hainele de stradă, băteai într-un ghișeu din lemn; doamna din hala vestiarelor deschidea și-ți dădea un umeraș pe care îți așezai hainele. Primeai o fișă metalică pe care o prezentai la plecare ca să-ți iei hainele înapoi.

După ce lăsai hainele, intrai în incinta ștrandului propriu-zis. Aici erau două bazine: bazinul principal, olimpic, mărginit pe latura lungă de o fâșie de plajă, iar pe partea cealaltă, un alt șir de cabine. Bazinul avea fundul în pantă, de la 80 cm până la 4,5 metri, și era înconjurat de mai multe dușuri. Lateral, în partea dreaptă, erau două trambuline cu grade diferite de dificultate.

În continuare, dar separat de bazinul mare, era bazinul pentru copii, cu apă până la genunchi. Urcând câteva scări pe lângă bazinul de copii, se ajungea pe o platformă unde se putea face plajă. Dincolo de ea era un alt bazin mare, cu apă de încălzit, înconjurat de un gard care împiedica accesul publicului. Apa curată cu care era alimentat acest bazin, încălzită de soare, era folosită ca să primenească apa din cele două bazine. Apa se schimba, în mod normal, la două zile, maximum la trei. Cea mai mare bucurie pentru noi era în timpul săptămânii, când nu era aglomerație, și când nimeream ziua cu apă „nouă”, curată, ca să facem leapșa pe sub apa clară…

Tot pe stânga, dar mai jos față de nivelul general al terenului, era amplasat bufetul ștrandului. Pe vremuri însă, sus, pe dealul ce mărginea ștrandul, funcționa un restaurant cu terasă. Nu l-am apucat, oricum nu l-aș fi frecventat.

Dar cum am ajuns eu la Ștrandul Bragadiru prima dată?

Întâlnirea cu Dezideriu

Tata, mare amator de înot, se împrietenise cu Dezideriu, reputatul profesor de înot de la Ștrandul Bragadiru. Când l-am cunoscut eu, era un bărbat la vreo 55 de ani, cu pielea arsă de soare — neagră ca smoala — din cap până-n picioare, la prima vedere urât ca o maimuță, dur în relația cu copiii, dar pe care copiii îl iubeau la nebunie. Cohorte de copii veneau zilnic să ia lecții de înot de la Dezideriu. Îl înconjurau în permanență, mai ales fetițele, ca să-l întrebe te miri ce, de fapt ca să-și dea importanță. Cu treabă în cabina lui din fața bazinului, îi gonea glumind, ei se întorceau după câteva minute, el îi gonea din nou, și așa mai departe toată ziua. La sfârșitul zilei plecau acasă entuziasmați de progresele făcute, pentru că „așa a zis profesorul”.

Tata m-a prezentat lui Dezideriu și m-a dat pe mâna acestuia, retrăgându-se, pentru că profesorul interzicea părinților să asiste la „botezul” copiilor în apa cu clor a bazinului. Metoda lui Dezideriu era directă și nemiloasă: te prindea de o mână și te arunca în colțul bazinului mare, unde adâncimea era de patru metri. Trebuia să te descurci. Te zbăteai cu mâinile și cu picioarele, înghițeai câteva guri de apă, până ajungeai la scară sau la marginea bazinului, să te ții de cordonul ce înconjura bazinul. Acolo primeai aprobarea scurtă a profesorului, care valora aur. Cei care nu reușeau erau trași afară de profesor înainte să se înece și urmau apoi un parcurs diferit de cel al vitejilor care s-au descurcat din primul foc.

Trecută frica de apa adâncă, începeau lecțiile de respirație în apnee: coborai în bazin ținându-te de scară, iar Dezideriu îți punea un picior negru de-al lui, cu talpa albă, pe cap, împingându-te sub apă, unde te ținea cât credea el că reziști. Când îți dădea drumul, țâșneai din apă, cu gura și nările larg deschise, parcă să înghiți deodată tot aerul din lume. Apoi te trecea în bazinul de copii pentru lecții de „plută”: plutire pe burtă, cu respirație alternativă pe o parte sau alta, apoi plutire pe spate. Așa se ajungea, în fine, la învățarea stilurilor de înot: întâi bras, apoi craul. Școlit de Dezideriu, după două săptămâni te puteai considera înotător. Dar pentru tata asta nu era de ajuns. Dezideriu i-a zis că aveam talent, ceea ce i-a dat aripi să zboare cu mine spre un obiectiv al vieții lui pe care el nu-l atinsese: eu trebuia să devin campion la înot.

Ștrandul devenise parte din harta mea secretă: de acasă plecam la ștrand direct în slip, cu teniși în picioare, folosind o scurtătură prin depozitul de lemne de vizavi de noi, traversând o cale ferată și strecurându-mă prin găurile din gard făcute de alți „infractori” mai îndrăzneți ca mine.

Câțiva ani mai târziu, când am revenit în București, după anul petrecut la Steierdorf, tata l-a contactat pe Leo Ungur, fost campion și un excelent antrenor de înot — o făcuse campioană pe soția lui — și l-a convins să mă ia în primire pentru perfecționare. A fost o perioadă în care m-am antrenat cu Leo și elevii lui la Ștrandul Bragadiru, dar și iarna la bazinul acoperit din Floreasca. Lui Leo îi plăcea cum înotam, mie îmi plăcea înotul, dar nu aveam stofă de campion. Îmi lipsea acel „nu știu ce” numit voință, perseverență sau „strâns din dinți”, necesar unui adevărat campion. Am abandonat antrenamentele de îndată ce școala mi-a cerea o atenție sporită.

Ștrandul Bragadiru a fost o insulă a copilăriei mele, cu zumzetul copiilor, cu mirosul de clor amestecat cu crema Nivea și cu vocile stridente care se rostogoleau ca valurile.

Doar la liceu am revenit în competițiile de înot: profesorul de educație fizică, Bibanul, vrând ca liceul să fie reprezentat la campionatele orășenești de inot, m-a rugat să particip, știind de antecedentele mele cu Leo. Am participat fără niciun fel de antrenament prealabil; n-am ieșit ultimul, dar nici primul, și aici s-a încheiat activitatea mea sportivă acvatică.

Vacanțe la mare

Trebuie să recunosc că plăcerea de a înota o datorez tatei și exemplului său. Înota perfect și avea rezistență la distanțe lungi. Încă înainte de a merge la școală, vara mergeam la mare, întotdeauna la Vasile Roaită, stațiune la Marea Neagră, numită înainte de război Movilă, apoi Carmen Sylva, azi Eforie Sud. Vasile Roaită era numele unui aşa-zis ilegalist, dovedit ulterior colaborator al Siguranţei, dar noi nu am știut asta decât mai târziu. Era stațiunea populară, accesibilă tuturor fie cu bilete de la sindicat,fie in gazdă la localnici, fie, cine putea, dormea în hoteluri de două stele. Se putea mânca la cantină , se făcea nămol la ghiol cu bani relativ puțini. Noi — adică tata, mama și cu mine — când nu aveam bilete de la sindicat, mergeam pe „cont propriu”, dormind în casele localnicilor, pe cât posibil aproape de plaje sau de ghiol. Distanța aceasta era importantă, mai ales din cauza drumului de întoarcere la ora prânzului, când căldura era maximă și noi eram obosiți după o dimineață de plaje, zbenguială în apă și expunere la soare la ghiol. Abia ne târam picioarele așteptând cu nerăbdare să ajungem acasă, în răcoarea camerei țărănești, mirosind a var, să tragem un pui de somn. Casa era modestă, avea două-trei camere cu dependinţe rudimentare. Pe timpul verii, familia proprietarului se muta cu mic, cu mare, în nişte barăci ridicate în curte. Atmosfera generală era cam sărmană, vag insalubră, dar se înfrunta cu voie bună.

Dimineața ne sculam devreme, când încă era un pic de răcoare. După ce mâncam ceva acasă, ne îndreptam spre plajă — o plajă largă și, desigur, liberă pentru toată lumea. Ajunși pe faleză, coborând printr-un sistem de terase succesive legate prin taluzuri abrupte, se ajungea la plajă, care la acea oră era încă goală. Plaja era puţin populată şi cam sălbatică. Muzica megafoanelor agăţate de stâlpi de telegraf, cand era, huruia răguşit. Cu greutate puteai să recunoşti ce se transmite. Părinții alegeau un loc aproape de apă și departe de megafoane unde întindeau cearșafurile, după care ne dezbrăcam în costum de baie și pentru o jumătate de oră făceam plajă. Când soarele începea să ardă, intram în apă. Mama, care nu știa să înoate, rămânea lângă mal, la apa mică și ne privea. Eu, cu tata, ne avântam spre larg, fără să depășim geamandurile. Ajunși acolo, porneam să înotăm în paralel cu malul, fără să ne îndepărtăm prea mult, ca mama să nu se îngrijoreze dacă nu ne mai vedea. Tata mă urmărea tot timpul, corectându-mi stilul.

Pe la ora 11 părăseam plaja și ne îndreptam spre ghiol. Ca să ajungem acolo, alegeam străzile mai umbroase. La ghiol totul era un ritual. Stabilimentul de băi reci era pe malul lacului Techirghiol. Semăna cu un ştrand, doar că protagoniştii, de toate vârstele, se etalau defilând fără complexe, în costumul lui Adam sau al Evei. In stabiliment, mii de turiști se ungeau cu nămol, se uscau la soare și apoi se curățau cu apă sărată. Partea cea mai neplacuta era operaţia unsului pe pielea albă sau roșie, încinsă de soare cu noroiul rece, negru și greu mirositor de excesul de hidrogen sulfuros. Apoi, la uscarea namolului, se constata încreţirea pielii ca la elefanții africani.

Lacul era recunoscut pentru nămolul terapeutic încă de la începutul secolului. Băile reci erau singurul loc de pe litoral unde nudismul se practica organizat. Existau plaje separate pentru bărbați și femei, despărțite de un gard de uluci crăpate care se prelungea câțiva metri în lac pentru a împiedica vizite sau ocheade încrucișate. În acest fel, întâlnirile mixte erau permise doar în apa lacului extrem de sărată, unde exuberanta era platită cu stropi de apă sărată in ochi. Întreprinzătorii însă lărgeau găurile în gard, prin care mai ales bărbații se puteau delecta cu priveliștea „exponatelor” sexului frumos, spoite cu nămol de pe plaja de alături, iar familiștii puteau să își dea rendez vous la ieșirea din stabiliment, după terminarea procedurii. Buna dispoziţie era unanimă, iar comunicarea extinsă peste gard era relaxată.

Eu, împreună cu tata, frecventam sectorul pentru bărbați — deși tatei nu i plăcea locul, venea acolo pentru mine; părerea mamei era că nămolul îmi face bine, mai ales la ganglioni. Tata lua în palmă nămolul rece și puturos dintr-o ladă, mereu umplută cu nămol adus cu bărcile din lac, și mă ungea cu el pe tot corpul, inclusiv pe față. Apoi se ungea și el, după care ne expuneam la soare — când pe o parte, când pe alta — așteptând ca nămolul să se usuce, schimbându-și culoarea din negru lucios în gri.

Odată uscat, trebuia îndepărtat fie la dușurile de pe plajă, fie direct în apa lacului — soluție de preferat, datorită proprietăților curative ale apei sărate a lacului Techirghiol. Din nou uscați, dar cu sarea care ne strângea pielea, ne îmbrăcam și ieșeam să o așteptăm pe mama. Apoi porneam spre cantină. La cantină, cu ventilatoarele puse în toate colțurile sălii, în sfârșit reușeam să ne răcorim. Cu stomacul plin și căldura de afară, drumul spre casă era un calvar. Pe drum, părinții cumpărau de la țăranii veniți cu căruțele celebrii pepeni galbeni Cantalup cu coajă reticulată. Răciți în fântâna din curte, îi mâncam cu mare poftă când mă sculam din somnul de după-amiază. Din cauza lor, toate vacanțele mele la mare au fost „constelate” de deranjamente de stomac.

Mai târziu, când am început să înțeleg sexualitatea, mi-am dat seama că vacanțele la mare din acei ani au avut un rol în formarea mea. Fără să fie o lecție explicită, ele mi-au arătat că există situații în care nu este rușinos să îți expui corpul.

Lamurire. Cum göl în turcă înseamnă lac, Techirghiol ar fi Lacul lui Tekir. Legenda numelui lacului ar fi următoarea: un bătrân olog și orb, pe nume Tekir, a ajuns din întâmplare cu măgarul său pe malul lacului Techirghiol unde s-a scufundat în nămol. S-a chinuit să iasă din nămol, dar măgarul, „încăpățânat”, nu se mișca — parcă o forță misterioasă îl ținea acolo. Spre surpriza lui, când a reușit să iasă, bătrânul a descoperit că ochii îi percep lumina și picioarele, cândva neputincioase, își recâștigaseră puterea. Nici măgarul nu a fost ocolit de miracol: rănile de pe spatele lui erau vindecate, iar corpul părea întinerit. Povestea s-a răspândit, iar oamenii au început să vină să se scalde și să se vindece cu nămolul de pe malul lacului.

Serile le „petreceam” pe faleză, într-un dute-vino plictisitor. Punctul turistic cel mai frecventat in plimbari era restaurantul unde canta cu succes Dorina Draghici, o vedetă a momentului. O dată, de două ori pe sejur tata ne purta si in interiorul restaurantului să mancăm o friptura. Era zi de sărbătoare

Ajuns acasă, cădeam sleit, fără puterea de a mă dezbrăca.

Alte încercări sportive

Tata a mai făcut și alte tentative să mă convingă să fac sport. A încercat și cu fotbalul: la început mă ducea la meciurile de fotbal de pe stadionul ANEF, lângă casa noastră. De multe ori venea cu noi și Tibi, unchiul meu, bun prieten cu tata. Așezați în peluză, mă plictiseam în mod evident, sau cel puțin așa lăsam să se înțeleagă. Când toți în jur săreau în picioare urlând, pasionați de o fază sau alta, eu stăteam tăcut pe locul meu, distrându-mă văzându-i cum se frământau.

Nici cu atletismul în liceu nu a mers mai bine. Eram bun la săritura în înălțime deoarece aveam picioare lungi. Foloseam stilul „foarfecă” al Iolandei Balaș, care însă era un stil limitat; nu-ți permitea o ridicare a ștachetei mai sus decât limitele fizice ale corpului tău. Nu-mi amintesc să fi trecut peste ștacheta înălțată la 1,40 metri.

Tata mi-a luat și patine, să mergem împreună la patinoar, el patinând destul de bine. Am mers cu el, am căzut de câteva ori, mă simțeam caraghios și tata a trebuit să taie de pe listă și patinajul.

După eșecul cu pianul, a trebuit să renunțe să mă facă sportiv. Ca să nu fiu chiar o catastrofă în ochii lui, din fericire, învățam bine.

Anii descoperirilor culturale

Printre direcțiile impuse de tata pentru a mă forma ca om adevărat era și deschiderea unei perspective culturale prin frecventarea sălilor de teatru și a cinematografelor. Aproape de noi se deschisese în 1947, transformată ca sală de spectacole, sala de festivități a Regimentului Mihai Viteazul, vis-a-vis de intrarea în care se găsea școala pe care urma să o frecventez. Sala a fost la început utilizată și de Opera Națională, rămasă fără sală după bombardarea Teatrului Liric din Piața Walter Mărăcineanu în timpul războiului. Acolo, aproape de casă, am văzut pentru prima dată o operă: „Flautul fermecat”. Cred că nu aveam încă patru ani, când părinții m-au dus la operă să mă obișnuiască cu acest tip de spectacol. Din păcate, imediat după război teatrele dispuneau de puține resurse pentru o scenografie credibilă a acestei opere magice. Noi stăteam lângă scenă, în primul rând, când pe scenă s-a petrecut ceva ce m-a speriat: slujitoarele Reginei Nopții purtau măști de gaze și umblau așa, mascate, ca bezmetice pe scenă, apropiindu-se de rampă. Când am văzut aceste arătări la câțiva pași de mine, m-am înspăimântat și am început să urlu. Nimic nu mă putea opri și ai mei m-au scos din sală. Din fericire, acest episod nu mi-a afectat disponibilitatea de a accepta spectacolele de operă. Spectacolul următor, cu „Pericola” de Offenbach, în românește, l-am suportat mult mai bine; chiar m-a entuziasmat.

Puțin timp după aceea, Opera Română și-a mutat activitatea în sala fostului Teatru „Regina Maria”, de pe cheiul Dâmboviței, pe care o împărțea cu Teatrul de Stat de Operetă, fondat în 1950. Acolo am văzut balete propagandistice sovietice de Asafiev și Glière: „Fântâna din Bahcisarai”, „Călărețul de aramă” și „Macul roșu”, acesta din urmă marcând începutul disensiunii dintre URSS și China lui Mao. Tot acolo am fost la un spectacol cu „Cio Cio San”, varianta în română a operei lui Puccini, „Madama Butterly”.

Sediul actual al Operei Române, din Piața Sf. Elefterie, a fost inaugurat în 1953 și a găzduit o serie glorioasă de spectacole cu mari artiști, pe care le-am urmărit cu fidelitate.

Școala elementară

Am fost dat la școală devreme, la șase ani, cu dispensă (aprobare) obținută de la Ministerul Învățământului Public. Era dorința tatălui meu, care susținea că șase ani era vârsta perfectă pentru ca un copil să intre în circuitul public de educare. El însuși a fost dat la școală la șase ani și, iată, totul a mers perfect. Nimeni, în afară de bunica și străbunica, nu și-a pus problema dacă eram suficient de matur pentru școală; nici măcar eu însumi, care am urmat dorința tatălui fără proteste, în ciuda faptului că îmi răpea un an de joacă.

La școală am fost în fiecare an premiant, deci se putea crede că eram matur. În timp, însă, mi-am dat seama că acel an în minus m a făcut să mă simt de multe ori inferior față de colegii mei, în special față de fete.

Școala elementară nr. 128 era pe Calea 13 Septembrie, la două stații de tramvai de casa mea, vis à vis de garnizoana regimentului “Mihai Viteazul”, la capătul unei intrări, mărginită în stânga și dreapta de case cu grădinițe și copaci fructiferi, cum erau, de altfel, atâtea în tot cartierul. Intrarea era doar pentru pietoni: noi, elevii, și locuitorii străduței. Dacă nu ar fi fost înfundată de zidul curții școlii noastre, strada ar fi continuat și după câțiva metri s-ar fi putut intra în curtea unei școli cu numărul 129, școală generală de fete, de pe strada Ion Creangă, unde au învățat mama și mătușile mele.

După ce am fost dus de Ileana de două ori la școală, am continuat să merg singur sau în grup, asociindu-mă pe drum cu alți colegi. Plăcerea mea de a merge la școală era datorată învățătoarei Constanța Crăciun, o doamna micuță, amabilă, care, deși nu avea copii, știa sa ne apropie. Lăsând școala după clasa I a fost dureros pentru mine și pentru că nu o mai vedeam pe doamna Crăciun. M-am întors la Școala 128 în clasa a IV-a și am reîntâlnit-o.

Episodul Școlii de Muzică

După clasa întâi am fost nevoit să schimb școala deoarece tatăl meu a fost detașat într-un șantier la Steierdorf, în Banat – acolo am făcut clasa a doua (vezi episodul Un an la Steierdorf). Întors după un an cu familia în București, tatăl meu m-a înscris la Școala de Muzică, care primea elevi începând fix cu clasa a treia. Școala se găsea în centrul Bucureștiului, vis-à-vis de blocul Aro, față în față cu Muzeul Simu — o clădire în stil de templu grecesc, demolată apoi pentru a face loc unor blocuri anoste. Am urmat cursurile la pian, pe care îl studiam în particular de cinci ani cu profesoare diferite, fără a face mari progrese. Știam să cânt bucăți simple, cum ar fi: studiile lui Czerny, „Corul vânătorilor” din Freischütz, „Marșul triumfal” din Aida, aria toreadorului din *Carmen“ ș.a.m.d.

Clasa a treia la Școala de Muzică a reprezentat semnalul eșecului tatălui meu de a mă face pianist. Studiile mele au fost evaluate de profesori ca excelente la toate materiile, mai puțin la materia de specialitate, unde am obținut nota minimă posibilă ca să trec totuși în clasa următoare. Îmi amintesc colegul meu Vărzaru, o namilă de băiat care studia acordeonul și ale cărui rezultate erau contrare față de ale mele: notă maximă la specialitate, note de trecere la celelalte materii. În fața acestui eșec, eu am luat inițiativa și am decis să nu continui studiile la Școala de Muzică și să mă întorc la școala 128 de lângă casă. Tata n-a putut decât să accepte cu resemnare decizia mea. Lecțiile de pian au continuat însă încă trei ani, până când tata s-a declarat învins.

Colegii mei de școală

Întoarcerea în Școala 128 a însemnat regăsirea colegilor pe care îi lăsasem cu regret cu doi ani în urmă. Erau copii de familii de intelectuali care locuiau în cartier, dar si câțiva din strada Barbu Lautaru, „ghetoul” țiganilor din cartier. Intre ei, nu făceam deosebiri. La școala medie (clasele V–VII) ni s-au alăturat și câteva fete pe care le curtam cu toți de zor, dar fără mare succes. Ele primeau acasă o bună educație: lecții de limbi străine, de balet sau canto, dar, din păcate, erau cu nasul pe sus, fără să fie niște frumuseți. Mai mult, întâlnindu-le după puțini ani, am constatat că asediul fortărețelor lor nu merita efortul; dar asta nu face decât să confirme zicala: „chiorul, în țara orbilor, e împărat”.

Fetele noastre se produceau la serbările anuale cu tot ce învățaseră acasă: arii din operă sau muzică ușoară, balete sau recitări de poezie. Nici băieții nu eram mai prejos. Scoseserăm nasul în lume și am început să ne aliniem modei timpului: teatrul, fie pe scenă, fie radiofonic.

Îmi făcusem doi prieteni mai buni în clasă: Liviu, premiant in fiecare an împreună cu mine, locuia chiar pe aleea școlii, si Mihai (Michi) care locuia aproape de școală, lângă dispensar. Cu ei discutam toate noutățile și ne adecvam mòdelor pasagere.

Moda muschetarilor

Eram în clasa a cincea când, în București, a explodat pe toate ecranele Les Trois Mousquetaires, film de capă și spadă francez cu Georges Marchal în rolul lui D'Artagnan și Bourvil în rolul lui Planchet. Un succes meritat, pentru umorismul atât cel gros, cât și cel subtil, caracteristic filmelor franceze. Cine nu citise romanul lui Dumas, venise timpul să-l citească. La noi în clasă, filmul a avut ca repercusiune organizarea de grupuri de spadasini care se duelau în toate pauzele, spre disperarea profesorilor. De teama de accidentelor, s-a interzis, în pur stil Richelieu, duelurile în școală. Muschetarii Aramis - Liviu G., D’Artagnan - Michi G. și Athos - eu, ne-am mutat pe terenul liber de lângă casa mea ca să ne antrenăm pentru confruntări viitoare cu gărzile cardinalului. Aveam săbii confecționate din lemn lustruit și centuri în care să le înfigem când nu duelam.

Uneori, spadele erau cioplite de noi, alteori erau făcute de părinți. Ne puneam panglici, ne făceam pălării improvizate. Ne duelam. Strigam „En garde!”. Eram ridicoli, dar eram fericiți.

Mușchetarii, pentru noi, erau un ideal de bărbăție: curajoși, loiali, eleganți. Într-un fel, era și o formă de a prelua un model masculin care nu era cel al tatălui meu sever, ci unul romantic. În acele jocuri, mă simțeam mai confortabil decât în fotbal sau în bătăi. Duelurile cu spade de lemn erau un tip de agresivitate „civilizată”, teatrală. Era exact pe gustul meu.

Moda a durat câteva săptămâni, poate luni. Apoi a trecut. Dar amintirea a rămas. Moda muschetarilor ne spune ceva despre felul în care, chiar și în joc, noi, adolescenții, căutam modele să ne identificăm.

Ca toate mòdele, moda muschetarilor dură cât dură, cateva săptămani sau luni, și alte mode se perindară la noi în școală în anii gimnaziului. De exemplu teatrul.

Magia teatrului

Teatrul Armatei s-a înființat în 1947. Numele și l-a luat de la sediul care îl găzduia: sala de festivități a Regimentului „Mihai Viteazul” de pe Calea 13 Septembrie, vis-à-vis de școala noastră. După un timp, Teatrul Armatei s-a mutat într-o clădire, tot a armatei, pe strada Uranus, peste drum de incinta Arsenalului. Teatrul a fost o vreme condus de marele George Vraca, „o voce de aur”, unul dintre actorii mei preferați.

În timpul gimnaziului, la Teatrul Armatei am văzut spectacole memorabile cu mari artiști ai vremii: Storin, Manolescu, Vraca, Calboreanu. Fântâna Blanduziei, Fântâna turmelor, Vlaicu Vodă și Ion Vodă cel Cumplit sunt spectacole unice, care mi-au rămas in memorie. Astfel de piese ne-au inspirat pe noi, elevii de 10–12 ani, să organizăm spectacole la școală. Îmi amintesc că, după ce am văzut Hoții de Schiller (cu Ion Manolescu, Septimiu Sever și Fory Etterle), m-am apucat să scriu o piesă de teatru care transpunea subiectul piesei lui Schiller pe pământ românesc — protagoniștii erau o familie de boieri fanarioți, cred că i-am numit Mavrogheni, tată cu doi fii. Am scris scenele piesei mele într-un caiet de dictare cu coperți lucioase verzi. Mulți ani l-am păstrat în bibliotecă, dar până la urmă nu a rezistat numeroaselor mutări pe care le-am trăit și s-a pierdut. La un moment dat, am început să repetăm scene din piesa mea pentru a fi montate la serbarea anuală. Bineînțeles, nu s-a realizat nimic, dar asemenea inițiative arătau interesul pe care o parte dintre noi îl aveau pentru teatru — și, în general, pentru cultură. Zic cultură pentru că unii dintre noi, eu inclusiv, scriam poezii și eram la curent cu poeții zilei, fie ei proletcultişti ca Veronica Porumbacu sau Dan Deșliu, fie anti-conformiști ca Geo Dumitrescu, Nicolae Labiș sau mai vârstnicii Tudor Arghezi și Ion Barbu.

A fost o perioadă irepetabilă în viața mea, perioadă în care citeam multe cărți de toate genurile, vedeam teatru și cinema, citeam ziare, eram la curent cu viața culturală și deja mă gândeam la ce voi face când voi fi mare. Prima dorință a fost, firește, aceea de a deveni regizor. Îmi dădusem seamă că nu știam să recit, deci preferam munca de regizor. Spre sfârșitul școlii, deja îmi schimbasem meseria dorită: arheolog — după ce am descoperit frumusețea istoriei. Bineînțeles, totul gravita în jurul profesiilor umaniste — nici gând să tânjesc după inginerie sau matematică.

Lecții de limbi străine

În casa noastră, limbile străine aveau un statut special. Mama mea, Zizi, avea o educație bună. În perioada interbelică, limbile străine erau un semn de cultură. Ea cunoștea binișor din liceu italiana, germana și franceza, dar era expertă in latina. Tata știa perfect, din copilăria lui în Budapesta, maghiara. În acest context, era natural să învăț și eu limbi străine.

Ca să compenseze eșecul cu pianul, tata a decis că trebuie să cunosc o limbă străină "utilă". Este adevărat că, din clasa a patra a școlii elementare, începusem ore de limba rusă, dar rusa nu trebuia luată în considerare: toți copiii o făceau, iar apoi nu servea să te descurci cu ea în Occident, acolo unde tata voia să mă vadă stabilit.

Dar mie rusa, paradoxal, mi-a plăcut. Poate pentru că era o provocare. Poate pentru că avea o sonoritate aparte. Poate pentru că, în subconștient, o asociam cu Ileana, rusoaica, care făcuse parte din copilăria mea.

Mama și tata au decis că trebuie să învăț să vorbesc franceză. Era limba tradițional învățată de români de mai bine de un secol încoace. Interesându-se pentru un profesor, au găsit-o pe dna Musceleanu, soția profesorului Christian Musceleanu de fizico-chimice, care fusese profesorul regelui Mihai la Școala Palatină și membru în Comisia de organizare a liceului Domnița Ileana. Profesorul s-a sinucis după venirea comuniștilor, iar soția lui, în lipsa pensiei, a ajuns să trăiască din lecții de pian, franceză și engleză, fără să fie mare expertă în niciuna dintre aceste materii.

Era o doamnă de vreo 70 de ani, cu părul alb, distinsă, cu un nas acvilin peste care tronau ochelari grei. Avea dificultăți la mers din cauza picioarelor umflate. Bunica mea avea o evidentă simpatie pentru ea, fiind cam de aceeași vârstă. De aceea, de câte ori venea la noi, îi oferea dulceață pe o farfurioară, un corn și o ceașcă de ceai cald, cu care dna Musceleanu să se delecteze în timpul orei.Învățam cuvinte, fraze, conjugări. Nu era ceva care să mă pasioneze, dar eram silitor. Mă înțelegeam bine cu dânsa pentru că era foarte permisivă. Dacă nu îmi făceam lecțiile, nu mă certa, nu insista „până în pânzele albe” să pronunț corect și accepta orice manual propuneam eu, găsit prin biblioteca de acasă. Îmi plăcea franceza și ajunsesem să o vorbesc binișor, când tata a venit cu ideea că engleza devenise, după război, o limbă importantă. Ar fi trebuit să o învăț și pe aceasta.

Cum să întrerup franceza, unde lucrurile mergeau atât de bine? Soluția tatei: ora de limbă străină să fie împărțită în două — întâi o jumătate de oră franceză și în a doua jumătate dna. Musceleanu să îmi predea engleza. Fie că dânsa prefera franceza englezei, fie că eu simțeam o antipatie față de această intrusă, de comun acord tacit, englezei îi dedicam doar un sfert de oră. Așa se face că, atunci când lecțiile s-au întrerupt în preajma admiterii la liceu, nu știam mare lucru din engleză.

Această „nepăsare” față de engleză s-a răzbunat mai târziu. Am rămas cu un fel de antipatie față de limbă, deși în timp a devenit esențială pentru cariera mea. Oricâte încercări ulterioare am făcut pentru a o stăpâni, am reușit doar să îmbunătățesc citirea și scrisul; vorbitul și înțelegerea pe viu au rămas modeste. Să fi fost, oare, de vină dna. Musceleanu?

În orice caz, lecțiile de limbi străine au contribuit la formarea mea. Ele mi-au deschis, chiar și simbolic, ideea că există o lume dincolo de România. Pentru un copil crescut într-un regim comunist, această idee era importantă. Era o fereastră.

Admiterea la liceu

Admiterea la liceu a fost primul meu examen serios. Era un prag. În acei ani, admiterea la liceu era un eveniment important. Nu intrai automat. Trebuia să dai examen. Era o selecție.

Tata avea o idee clară: trebuia să intru la un liceu bun. Liceul Nicolae Bălcescu, fostul Colegiu Sfântul Sava, era unul după parerea lui cel mai bun. Rezultatele bune obținute de mine la școala medie l-au încurajat pe tata să mă înscrie. Varianta ar fi fost Liceul Lazăr, mai aproape de casă — tramvaiul 3 mă lăsa în fața liceului, dar nu era pe placul tatei: prea multe fete și profesori considerați slabi.

Drumul către Bălcescu era lung: trebuia să trec pe lângă liceul Lazăr, să străbat parcul Cișmigiu și să mai merg o stradă destul de lungă până lângă Catedrala Sf. Iosif, unde se afla liceul — o clădire maiestuoasă, cu multe săli, o curte generoasă și o sală de spectacole în care, în acei ani, funcționa Teatrul Tineretului. Trei sferturi de oră de drum... dacă totul mergea bine.

Am acceptat; nu aveam încotro, dar am pus o condiție. În vederea admiterii, voiam să fiu meditat la limba română — una dintre probele de examen constând, de fapt, din două examene: literatura română și gramatica limbii române — de nimeni altcineva decât doamna Maria Ionescu Baldovin, profesoara mea de română de la școala elementară. Tata nu s-a mirat: o cunoștea și o admira pe această doamnă distinsă, cu bluze ei albe de mătase, gulerașe de dantelă, tact și prestanță care, din păcate, se mutase de la școala noastră în ultimul an (clasa a VII-a) și noi, elevii, am suferit foarte mult. Tocmai se introdusese latina la licee și dna Ionescu, care de fapt era profesoară de latină, dar nu a putut să profeseze, a preferat catedra de latină de la Liceul Lazăr.

Nu numai eu voiam meditații cu dna. Ionescu, ci și Liviu G., colegul meu cu care, an de an, împărțeam premiile la Școala 128. Dna. Ionescu îi avertizase pe părinții noștri că nu aveam nevoie de meditații, că suntem bine pregătiți, dar farmecul profesoarei și încrederea pe care ne-o insufla dânsa meritau toți banii de meditații. Timp de două săptămâni ne-am dus cu lecțiile făcute, acasă la dna Ionescu, care locuia în blocul Aro, din două în două zile. În timpul lecției primeam subiecte tip examen pe care dânsa ni le corecta, dându-ne note ca la examen.

Ajuns momentul înscrierii la admiterea la liceu, tata m-a înscris să dau examenul de admitere la liceul Nicolae Bălcescu și, bineînțeles, am intrat printre primii.

Înapoi la „Copilărie” · Memorii