Primele amintiri

Din prima mea copilărie nu îmi amintesc mare lucru. Au rămas doar câteva imagini izolate, desprinse parcă dintr-un film vechi, în care nu mai știu întotdeauna ce am văzut cu adevărat și ce mi s-a povestit mai târziu. Dar unele dintre ele au o claritate surprinzătoare, ca și cum timpul le-ar fi ferit de uitare.

În acești ani, lumea mea era în primul rând casa. Nu o casă înțeleasă ca spațiu arhitectural, ci ca un ansamblu de camere, mirosuri, glasuri, drumuri scurte și repetate între locurile unde se muncea, se gătea, se primeau musafiri și se veghea un copil. În centrul acestei lumi se afla Mama Linica, bunica mea, care purta pe umerii ei aproape tot ce ținea de viața zilnică a familiei.

Crăciunul cu bradul uriaș

Prima imagine limpede este aceea a unui Crăciun, când aveam doi ani și jumătate. Era, probabil, primul Crăciun sărbătorit cu un oarecare fast după război, atât cât era posibil în acei ani tulburi. Adevăratele nenorociri abia urmau să vină, dar atunci, pentru o clipă, casa părea să se fi umplut de lumină.

În camera cea mare a străbunicii Lina fusese instalat un brad enorm, care ajungea până aproape de tavanul înalt de peste patru metri. Pentru copilul care eram, bradul acela trebuia să fi avut dimensiunile unei păduri verticale. În vârful lui se afla un glob special, ascuțit ca o săgeată aurie, din care ieșea un smoc de beteală argintie. De-o parte și de alta a acestei săgeți erau atârnați doi clopoței, tot aurii, gofrați ca să prindă mai bine lumina. Când erau atinși, scoteau mici clinchete fragile, aproape scâncete metalice, pe care le-am păstrat în memorie mai mult decât multe întâmplări importante de mai târziu.

Am păstrat ani de zile acel vârf de brad. L-am purtat cu mine prin toate casele în care am locuit, chiar și după ce am renunțat să mai fac pom de Crăciun. Era unul dintre acele obiecte mici care, fără să aibă mare valoare materială, ajung să concentreze în ele o întreagă lume dispărută: casa străbunicii, camera cea mare, familia adunată, mirosul bradului și emoția copilului care aștepta să vadă ce se întâmplă.

Sub brad, ai mei adunaseră cadouri pentru toți cei din casă și pentru invitați: rude, prieteni de familie și câțiva copii din curte. Tata se travestise în Moș Crăciun și împărțea darurile numai după ce ne punea să recităm ceea ce pregătiserăm pentru sărbătoare. Nu mai știu ce am spus atunci, dacă am spus ceva până la capăt sau dacă m-am încurcat. Țin minte doar solemnitatea momentului, amestecul de teamă și bucurie, și sentimentul că totul fusese pregătit anume pentru noi, copiii.

Mama Linica și bucătăria de vară

O altă amintire clară este legată de bunica mea, Mama Linica. În primii ani ai copilăriei eram aproape în întregime în grija ei, până la venirea mamei de la serviciu. Bunica trebuia să se ocupe de mine, să aibă grijă de mama ei, străbunica Lina, să țină casa în ordine și să pregătească mâncarea pentru toți. Pentru toate acestea făcea necontenit drumuri între casă și bucătăria de vară, unde se afla mașina de gătit.

Acea mașină de gătit mi-a rămas în minte ca un obiect masiv, aproape monumental: un soi de masă mare de fontă, cu ochiuri de diferite mărimi, acoperite cu capace grele. Partea de jos avea două compartimente. Într-unul ardeau lemnele, sparte de Alexandru, omul de încredere al bunicii, și stivuite în magazia alăturată bucătăriei. Celălalt compartiment era cuptorul, cu o ușă grea ținută închisă de un arc. Acolo se coceau cozonacii și se rumenea friptura de miel la Paști și la Crăciun.

Musafirii de dimineață

Bucătăria de vară nu era doar locul unde se gătea. Era și un fel de mic salon al dimineților. Avea un pat de fier, cu o saltea înaltă, pe care se așezau musafirii matinali ai bunicii. De obicei erau frații ei, veniți să o vadă pe mama lor, Lina, să mai afle vești, să schimbe două vorbe cu bunica. Ea îi asculta cu răbdare, în timp ce trebăluia la mașina de gătit, ridica capacele de fontă, întorcea chiftelele sau supraveghea friptura. Eu stăteam pe pat, lângă musafiri, cu gura căscată la ceea ce vorbeau, fără să înțeleg totul, dar simțind că acolo, printre aburi, mirosuri și glasuri, se petrecea ceva important.

Când chiftelele sau friptura erau gata, bunica îi îndemna pe musafiri să guste din mâncarea încă fierbinte. Bucățile erau înfipte în furculiță, iar cei serviți trebuiau să sufle în ele până se răceau. Alteori, când nu era posibil un asemenea vorschpeis, bunica îi servea cu o linguriță de dulceață, pusă pe o farfurioară de porțelan, și cu o cafea de năut. Toate acestea țineau de un ritual al casei, modest și generos în același timp, care îmi apare astăzi ca una dintre formele cele mai firești ale ospitalității de atunci.

Drumul la Piața Mare

Îmi amintesc apoi de o dimineață în care bunica trebuia să facă târguielile săptămânale. Piața ei nu era cea de lângă casă, ci Piața Mare, care astăzi se numește Piața Unirii. Până acolo se mergea cu tramvaiul, preț de vreo zece stații. Bunica se dădea jos în fața Tribunalului (Palatul Justitiei), traversa strada larga, unde altădată, cand Dambovita nu era acoperită de planseul de la Podul Senatului la Podul Serban-Voda, trecea Podul Calicilor, și intra printre tejghelele în care țăranii sau producătorii locali își etalau marfa. Pentru carne trebuia să intre în „hală”, o clădire imensă care trona în mijlocul intersecției, loc care, de multă vreme, era unul dintre nodurile cele mai importante ale Bucureștiului.

După ce cumpăra tot ce era necesar, bunica se întorcea spre stația tramvaiului cu două sacoșe imense. Urca greu, ajutată de tinerii din jur. În tramvai găsea întotdeauna un loc, oricât de aglomerat ar fi fost, datorită domnilor serviabili sau elevilor care mergeau la școală și îi cedau locul. La stația din fața casei noastre cobora sub privirile străbunicii Lina, care o pândea de la fereastra camerei sale. De multe ori mă ținea și pe mine acolo, captiv, până la întoarcerea bunicii.

De la un moment dat, mai ales când vremea era blândă, bunica a început să mă ia cu ea la târguieli. Spunea că trebuie să o ajut să care sacoșele. Era, evident, un pretext, căci eu nu puteam duce mare lucru. Probabil că străbunica nu se simțea bine și nu mai putea să mă supravegheze. Așa am ajuns să cunosc această aventură săptămânală a bunicii și de aceea pot să o povestesc acum.

O stare de rău și diagnosticele copilăriei

Totuși, poate că nici aceste ieșiri nu mi-ar fi rămas atât de limpede în memorie dacă, într-o zi, nu mi s-ar fi făcut rău chiar la coborârea din tramvai, în fața Tribunalului. M-a cuprins o stare de leșin, însoțită de o greață cumplită. Bunica, speriată, m-a așezat pe treptele Tribunalului, unde am vomitat. După scurt timp mi-am revenit și am putut să o însoțesc prin piață, dar bunica mă ținea strâns de mână și mă privea cu îngrijorare.

Au urmat, bineînțeles, vizite la medici, diagnostice de tot felul. Ficatul meu a fost principalul inculpat. S-a vorbit atunci despre o „stare pre-hepatică”, formulă medicală neliniștitoare, dar destul de vagă, care a rămas multă vreme în vocabularul familiei. Cred că aceste întâmplări au coincis cu hotărârea bunicii de a-și lua un ajutor. În acele vremuri de restriște nu era simplu să găsești pe cineva în care să ai încredere și care să nu te părăsească de la o zi la alta.

Așa s-a întâmplat că bunica, adresându-se biroului pentru ocuparea forței de muncă, a dat de Ileana, o rusoaică emigrată după război în România. Dar aceasta este deja o altă poveste.

Dosare legate de această perioadă

Episoade

• Ileana rusoaica – dosar biografic
  Povestiri după ce m-am născut.
• Cartierul meu
  Amintiri despre cartierul copilăriei mele.

Dosare care depășesc intervalul

• Străbunica Lina – dosar biografic
  Povestiri pe durata întregii ei vieți.
• Mama Linica – bunica mea
  Povestiri pe durata întregii ei vieți.
• Bunica Maria – mama tatălui meu
  Povestiri pe durata întregii ei vieți.
• Părinții mei – dosar biografic
  Povestiri dinainte de a mă fi născut.
• Draga – o viață nereușită
  Povestiri pe durata întregii ei vieți.
• Anca – mătușa mea din America
  Povestiri pe durata întregii ei vieți.
• Radu Niculescu-Cociu – fratele bunicii
  Povestiri pe durata întregii lui vieți.