New York și Florida, 2015

Călătoria mea din toamna anului 2015 a început sub semnul unei surprize. Anca împlinea nouăzeci de ani, iar sosirea mea la New York fusese pregătită împreună cu Bebi. Veneam să particip la aniversarea ei, dar, ca de multe ori în asemenea drumuri, pretextul inițial a deschis o întreagă succesiune de întâlniri: familia, orașul, Metropolitan Opera, foștii studenți, apoi Florida, casa lui Bebi, Virginia Zeani și Key West.

Privită retrospectiv, vacanța aceasta nu este doar o serie de locuri vizitate. Este o mică rețea de amintiri: New York-ul familial al Ancăi și al lui Tibi, New York-ul cultural al muzeelor și al Operei Metropolitane, New York-ul profesional al foștilor studenți, apoi Florida lui Bebi, cu ritmul ei cald, domestic și totuși plin de surprize.

Sosirea la New York

Am aterizat la Newark și am ajuns spre prânz la Anca acasă. Sosirea mea trebuia să fie o surpriză, pregătită împreună cu Bebi. La intrarea în clădire i-am spus portarului că vreau să-i fac o surpriză doamnei Salomon. A înțeles și m-a lăsat să urc fără să o anunțe.

Apartamentul era la etajul al paisprezecelea. Am sunat, iar când Anca a deschis ușa și m-a văzut în fața ei, a izbucnit în plâns. Bebi, care fusese complicea acestei mici regii familiale, era în oraș, tocmai pentru a nu tulbura scena întâlnirii. În acel moment, înaintea restaurantului, înaintea fotografiilor și a tuturor celorlalte episoade ale călătoriei, aniversarea Ancăi devenise deja ceea ce trebuia să fie: o întâlnire neașteptată și profund afectivă.

În acele zile am fotografiat și salonul apartamentului Ancăi. Nu sunt imagini spectaculoase, dar tocmai de aceea sunt importante: fereastra mare, mobilele, tablourile, plantele, masa joasă, obiectele strânse într-un interior locuit de multă vreme. Înaintea restaurantului și a fotografiilor de grup, exista acest spațiu domestic, mai tăcut, în care prezența Ancăi era poate cel mai bine simțită.

Din primele zile au rămas și imagini din Manhattan. Orașul apare cu verticalitatea lui obișnuită: clădiri de sticlă, străzi drepte, taxiuri galbene, trafic, treceri de pietoni, forfota unui loc care nu pare să se oprească niciodată. Nu era un New York descoperit pentru prima dată, ci unul revăzut, adăugat memoriei mele americane.

Stradă din Manhattan cu taxiuri galbene și clădiri înalte — Fig. 1. Primele plimbări prin Manhattan, 29 octombrie 2015.

Salonul apartamentului Ancăi din New York — Fig. 2. Salonul apartamentului Ancăi, New York, 30 octombrie 2015.

Aniversarea Ancăi

Motivul călătoriei era aniversarea Ancăi. Împlinea nouăzeci de ani, iar sărbătorirea a avut loc la un restaurant românesc din New York. A fost una dintre acele întâlniri familiale în care bucuria prezentului se amestecă inevitabil cu sentimentul trecerii timpului. Tibi era deja bolnav și a fost adus pentru câteva ore, ca să fie și el de față. Era slăbit, vizibil suferind, dar prezența lui a dat momentului o gravitate discretă. A luat chiar și cuvântul, într-un fel care a transformat aniversarea într-o imagine de familie mai adâncă decât o simplă masă festivă.

Îmi amintesc în mod special dansul Ancăi cu Bebi. Era o imagine luminoasă, aproape neverosimilă prin contrastul dintre vârste, boli, distanțe și energia acelui moment. Anca și Bebi aparțineau aceleiași istorii familiale extinse, dar fiecare purta în spate alt drum, altă geografie, altă experiență a Americii. Dansul lor a rămas, pentru mine, una dintre imaginile afective centrale ale călătoriei.

Anca, Tibi și apropiați la restaurantul românesc din New York — Fig. 3. La restaurantul românesc din New York, în seara aniversării Ancăi.

Tibi luând cuvântul la aniversarea Ancăi — Fig. 4. Tibi, slăbit, dar prezent, luând cuvântul în seara aniversării.

Anca îi mulțumește lui Tibi după discurs — Fig. 4a. La sfârșitul discursului lui Tibi, Anca îi mulțumește cu un gest tandru.

Anca dansând cu soțul unei prietene — Fig. 4b. Anca, invitată la dans de soțul unei prietene, revenit pentru prima oară la o asemenea întâlnire după luni de imobilizare.

Anca dansând cu Bebi la restaurant — Fig. 5. Anca dansând cu Bebi — imaginea luminoasă a serii.

Grupul adunat la masa aniversară a Ancăi — Fig. 6. Masa aniversară, cu familia și prietenii adunați în jurul Ancăi.

Plimbări prin New York

Între întâlnirile de familie și serile de la Metropolitan Opera au rămas câteva plimbări prin oraș. Pe 31 octombrie, New York-ul avea și atmosfera specială de Halloween. Pentru un european, Halloween-ul american are ceva teatral și copilăresc, dar la New York devine aproape un spectacol de stradă, integrat firesc în viața orașului.

Central Park a fost, ca întotdeauna, o pauză de respirație. Toamna se vedea încă în culorile arborilor, în lumina filtrată prin frunziș, în luciul apei și în perspectiva zgârie-norilor ridicați dincolo de marginea parcului. După Manhattan-ul compact și zgomotos, parcul oferea un alt ritm, mai lent, mai potrivit unei zile care urma să se încheie la Metropolitan Opera.

Central Park toamna, lac și silueta orașului — Fig. 7. Central Park, 31 octombrie 2015.

Decor de Halloween pe fațada unei case — Fig. 8. Decor de Halloween pe o stradă newyorkeză, 31 octombrie 2015.

Din acea traversare prin Central Park au rămas mai multe fotografii decât păstrasem inițial. Se vede lacul printre arborii de toamnă, lumina joasă de la sfârșitul după-amiezii, aleile liniștite și, din loc în loc, silueta zgârie-norilor de pe marginea parcului. Pentru câteva zeci de minute, drumul spre Metropolitan Opera a trecut printr-un spațiu care suspenda agitația Manhattan-ului și o transforma într-un fel de preambul vizual al serii.

Îmi amintesc și de o atmosferă sportivă neobișnuită: garduri, culoare delimitate, spectatori și alergători pe unele alei. Nu mai pot spune cu certitudine ce cursă era, dar, fiind 31 octombrie, în ajunul Maratonului de la New York, este foarte probabil să fi fost vorba de una dintre manifestările atletice legate de weekendul maratonului. Pentru noi, care traversam parcul spre Lincoln Center, acest detaliu a dat plimbării un plus de energie și de viață urbană.

Peisaj de toamnă în Central Park — Fig. 8.1. Intrând în Central Park: primele culori de toamnă și apa lacului.

Lac în Central Park — Fig. 8.2. Oglinda apei și vegetația de toamnă, în inima parcului.

Alee din Central Park — Fig. 8.3. O alee umbrită, parcursă în drum spre partea vestică a parcului.

Central Park cu skyline în fundal — Fig. 8.4. Apa, arborii și, în depărtare, conturul Manhattan-ului.

Lac și zgârie-nori în Central Park — Fig. 8.5. Reflexe pe apă, cu orașul ivindu-se dincolo de copaci.

Reflexe de toamnă în Central Park — Fig. 8.6. Culori și reflexe de toamnă pe unul dintre ochiurile de apă din parc.

Altă perspectivă asupra lacului din Central Park — Fig. 8.7. Altă perspectivă asupra lacului, în lumina după-amiezii.

Alee din Central Park pregătită pentru alergători — Fig. 8.8. O alee pe care se vedeau deja garduri și culoare pentru alergători.

Stradă la marginea Central Park — Fig. 8.9. Aproape de ieșirea din parc, Manhattan-ul reintra în scenă.

Spectatori și traseu delimitat în Central Park — Fig. 8.10. Spectatori și amenajări temporare pe aleile parcului.

Central Park cu panouri pentru cursă — Fig. 8.11. Parcul animat de o competiție sau de pregătirile ei.

Pajiște în Central Park — Fig. 8.12. O pajiște largă, într-un registru mult mai calm decât zona aleilor de alergare.

Copaci și spațiu verde în Central Park — Fig. 8.13. Un colț mai retras al parcului, aproape rustic în atmosfera lui.

Skyline deasupra Great Lawn, Central Park — Fig. 8.14. Încheierea traversării: gazonul larg și skyline-ul, înainte de drumul spre Metropolitan.

MoMA și Metropolitan Opera

Programul cultural a început cu o vizită la MoMA. Fotografiile păstrează lucrări, săli, spații interioare și exterioare, detalii surprinse în trecere. New York-ul cultural se deschidea astfel prin muzeu, nu ca simplu obiectiv turistic, ci ca spațiu de reîntâlnire cu arta modernă.

Pe 31 octombrie 2015 am fost la Tannhäuser, la Metropolitan Opera. Clădirea de la Lincoln Center, foaierul, publicul, sala luminată și apoi aplauzele finale dau acestei seri o greutate aparte. Wagner cere timp, răbdare, abandon; era o seară solemnă, lungă, potrivită pentru orașul în care mă aflam.

Curtea sau spațiul exterior al Muzeului de Artă Modernă din New York — Fig. 9. La MoMA, 29 octombrie 2015.

Clădirea Metropolitan Opera de la Lincoln Center — Fig. 10. Metropolitan Opera, Lincoln Center, 31 octombrie 2015.

Foaierul Metropolitan Opera cu public — Fig. 11. Foaierul de la Metropolitan Opera.

Sala Metropolitan Opera cu public — Fig. 12. Sala Metropolitan Opera în seara spectacolului Tannhäuser.

Pe 2 noiembrie am revenit la Met pentru Tosca. Dacă Tannhäuser adusese amploarea wagneriană, Tosca aducea intensitatea italiană, mai directă, mai teatrală. Din acea seară a rămas și o înregistrare audio legată de aria Vissi d’arte, cu Angela Gheorghiu, semn că uneori memoria unei călătorii se păstrează nu numai în imagini, ci și în fragmente sonore.

Scena la finalul spectacolului Tannhäuser — Fig. 13. Aplauze la finalul spectacolului Tannhäuser, 31 octombrie 2015.

Artiști la aplauze după Tosca la Metropolitan Opera — Fig. 14. Finalul spectacolului Tosca, Metropolitan Opera, 2 noiembrie 2015.

Întâlniri newyorkeze

Zilele petrecute la New York au avut și o dimensiune profesională și afectivă: întâlnirea cu oameni legați de trecutul meu universitar. M-am întâlnit cu foști studenți, stabiliți de multă vreme în America. În asemenea revederi, distanța dintre profesor și student se schimbă firesc: rămâne amintirea raportului inițial, dar peste ea se așază timpul, carierele, familiile și experiența unei vieți trăite departe de țară.

Am revăzut-o și pe Mariana Necula, fosta mea colegă, împreună cu soțul ei, Nick, și el profesor. Ne-am văzut la Petrossian, într-un cadru elegant, potrivit pentru o conversație calmă, între amintiri, actualitate și impresii despre New York.

I-am revăzut și pe Edi și Roxana, foștii mei studenți, căsătoriți și stabiliți la New York. Amândoi terminaseră Politehnica, dar viața lor se deschisese și spre alte forme de cultură. Edi era îndrăgostit de muzica clasică și de operă, iar Roxana era scriitoare și poetă. Întâlnirea cu ei lega, într-un mod firesc, partea culturală a călătoriei — serile de la Metropolitan Opera — de memoria mea de profesor.

Grup de foști studenți într-un interior newyorkez — Fig. 15. Întâlnire cu foști studenți la New York, 1 noiembrie 2015.

La masă cu Mariana Necula și Nick — Fig. 16. La Petrossian, cu Mariana Necula și Nick.

Portret de grup cu Edi și Roxana — Fig. 17. Cu Edi și Roxana, foști studenți stabiliți la New York.

Spre Florida

După zilele dense de la New York, am plecat spre Florida. Am aterizat la Fort Lauderdale și am fost luat de la aeroport de niște vecini ai lui Bebi, din aceeași comunitate în care ea avea vila. Vacanța din Florida îmi fusese oferită de Bebi. Cu ea era și Aniko, o nepoată venită din Germania pentru aniversarea Ancăi.

Bebi avea atunci aproximativ optzeci și cinci de ani, dar a condus mașina în toate deplasările noastre: prin localitatea în care se afla comunitatea, la supermarketuri, la piscină, în vizită la Virginia Zeani și apoi, într-o zi întreagă, până la Key West. Imaginea aceasta a rămas puternică: Bebi, la volan, stăpână pe traseu și pe program, organizând cu energie întreaga ședere.

Cu Bebi în casa ei din Florida — Fig. 18. Sosirea în casa lui Bebi din Florida.

Grup la cina din casa lui Bebi — Fig. 19. Cină de bun venit în casa lui Bebi.

Casa lui Bebi și comunitatea din Florida

Vila lui Bebi se afla într-o comunitate închisă, înconjurată de ziduri și cu barieră la intrare, așa cum sunt multe asemenea așezări rezidențiale din Florida. Era o lume ordonată, protejată, aproape suspendată: case joase, străzi liniștite, peluze îngrijite, palmieri și o piscină comună care funcționa ca loc de întâlnire.

Acolo am cunoscut-o pe Pupet — sau Poupet, cum apare în numele folderului fotografic — o prietenă a lui Bebi. Era originară, cred, din Transilvania sau din Ungaria; în orice caz, ea și Bebi vorbeau ungurește între ele. Ne întâlneam ziua la piscină, făceam plajă, stăteam de vorbă, iar în două seri Bebi și prietenele ei au organizat mici petreceri în onoarea mea. Pentru mine, după New York-ul dens, familial și cultural, Florida avea alt ritm: mai lent, mai luminos, mai domestic, dar nu lipsit de propria ei sociabilitate.

Grup la piscina comunității din Florida — Fig. 20. La piscina comunității în care locuia Bebi.

Stradă și case din comunitatea Wildflowers — Fig. 21. Comunitatea rezidențială Wildflowers din Florida.

Vizita la Virginia Zeani

Unul dintre momentele pe care le-am dorit în mod special în acea vacanță a fost vizita la Virginia Zeani, în Palm Beach County. Ideea îmi aparținuse. Eram un admirator al ei, așa cum sunt un admirator al lui Celibidache. Pentru mine, Zeani nu era doar o mare soprană română ajunsă pe scenele lumii, ci una dintre acele personalități artistice care lasă impresia unei singularități greu de explicat numai prin carieră, repertoriu sau succes.

Maria Callas rămâne, desigur, diva absolută a secolului XX. Nu simt nevoia să o cobor pe Callas pentru a o ridica pe Zeani. Dar am simțit întotdeauna că Virginia Zeani aparținea aceleiași familii rare de artiști pentru care vocea nu este doar instrument, ci destin. Zeani mi-a povestit că ea și Callas erau prietene. Aveau amândouă case la Fregene, lângă Roma, și se vedeau din când în când. Erau însă firi diferite: Callas purta, poate inevitabil, aura marii dive tragice; Zeani era mai modestă, mai retrasă, mai puțin preocupată de propria mitologie.

Zeani mi-a povestit și o anecdotă care circulă, de altfel, și în unele evocări ale carierei ei: Maria Callas, spunea ea, nu se temea atât de Renata Tebaldi, rivala consacrată de istoria publică a operei, cât de Virginia Zeani. Nu știu cât era adevăr verificabil și cât era memorie, legendă sau ecou al conversațiilor de culise. Dar faptul că această idee a rămas legată de numele ei spune ceva despre locul pe care Zeani îl ocupa printre marile soprane ale epocii.

Întâlnirea avea pentru mine și o legătură personală mai veche. Virginia Zeani era originară din Solovăstru, satul bunicii mele paterne, Maria Fola. Mama îmi povestise cândva o mică legendă de familie: pe vremea când Virginia era încă o copilă, bunica ar fi vorbit cu părinții ei despre posibilitatea ca ea să devină, într-o zi, o partidă pentru fiul ei, tatăl meu, care era cu opt ani mai mare. Era una dintre acele ipoteze de sat, rostite poate în treacăt, fără urmări reale, dar care, privite după decenii, capătă un farmec ciudat. Mai târziu, toți au ajuns la București. Nu știu dacă familiile au rămas în legătură; bănuiesc că nu.

Coperta și pagina de titlu ale unei cărți despre Virginia Zeani — Fig. 22. Cartea despre Virginia Zeani, primită de Bebi în dar.

În salonul Virginiei Zeani, împreună cu Bebi și Aniko — Fig. 23. În vizită la Virginia Zeani, Palm Beach County, 9 noiembrie 2015.

Nici căsătoria ei cu Nicola Rossi-Lemeni nu trebuie privită simplist. Lemeni era un bas-bariton celebru, dar și un om foarte cultivat, autor de volume de poezii. Viața lor comună a avut o mare densitate artistică. Și-au umplut casa cu opere de artă, iar în jurul lor s-a format o lume în care muzica, literatura și artele vizuale se întâlneau firesc. Dacă Zeani a rămas mai puțin prezentă decât Callas în memoria discografică și mediatică a publicului larg, aceasta ține mai curând de destinul ei artistic, de discreția ei și de faptul că nu și-a construit propria legendă publică în același fel.

Zeani a păstrat însă o legătură profundă cu părinții ei. Mi-a povestit că a făcut tot ce a putut pentru a-i aduce în Italia, dar ei nu au vrut să plece din România. De aceea a venit de câteva ori în țară, în anii regimului Ceaușescu, ca să-i poată vedea. De două ori a cântat chiar la Sala Palatului. Era deja vremea în care se retrăgea treptat de pe scenă, dar aceste reveniri în România aveau pentru ea nu doar o semnificație artistică, ci și una filială.

Bebi a primit foarte bine ideea vizitei. Îi plăceau concertele și opera. La București am dus-o de două ori la operă, iar la Cleveland avusese o perioadă în care mergea regulat la concertele Cleveland Orchestra. Era îndrăgostită de Lorin Maazel, care fusese o vreme directorul orchestrei. De aceea, întâlnirea cu Virginia Zeani nu era pentru ea doar o obligație de gazdă. Era o vizită într-o lume pe care o înțelegea și o prețuia.

Cele două s-au înțeles foarte bine. Tocmai apăruse o carte despre Virginia Zeani — în fotografii se vede și coperta ei — iar Zeani i-a oferit-o lui Bebi cadou. Gestul acesta a fixat întâlnirea într-un registru cald, personal. Nu era o simplă fotografie cu o mare artistă, ci o după-amiază în care se intersectau mai multe fire: Solovăstru, familia mea, opera, admirația mea pentru Zeani, gustul muzical al lui Bebi și destinul românesc al unor oameni ajunși, fiecare în felul lui, foarte departe de locul de unde plecaseră.

Virginia Zeani într-un interior cu bibliotecă și pian — Fig. 24. În casa Virginiei Zeani: muzică, amintiri și cărți.

Drumul spre Key West

O altă zi a fost consacrată drumului spre Key West. Privită acum, ea nu mai apare doar ca o excursie până la capătul sudic al Floridei, ci ca un drum în sine, aproape o mică epopee rutieră. Am pornit dimineața, trecând mai întâi prin zona urbană a Miami-ului, apoi spre sud, pe traseul care duce prin Homestead și Florida City către șirul insulelor Florida Keys.

De acolo, șoseaua devine tot mai neobișnuită. U.S. 1 coboară prin Key Largo, Islamorada, Marathon și apoi spre Lower Keys, luând numele de Overseas Highway. Este celebra șosea peste mare, un traseu de peste o sută de mile, legat prin zeci de poduri, construit în parte pe urmele vechii căi ferate a lui Henry Flagler, distrusă de uraganul din 1935. În fotografii nu se poate prinde întotdeauna exact unde se termină o insulă și unde începe alta; rămâne însă impresia dominantă: o panglică de beton întinsă între Atlantic, Florida Bay și Golful Mexic.

Am făcut și o oprire pe drum, la un mic loc de popas pe apă, cu ponton, bărci, o terasă acoperită și atmosfera relaxată a unui bar de pescari. Asemenea opriri dau drumului o consistență pe care simpla hartă nu o poate reda. Nu era doar o deplasare lungă, ci o succesiune de treceri: oraș, autostradă, mangrove, golfuri, poduri, insule joase, din nou poduri și, în cele din urmă, Key West.

În Key West am rămas mai puțin decât aș fi dorit. Aș fi vrut să ajungem la casa memorială Ernest Hemingway, una dintre opririle firești ale oricărui vizitator interesat de literatură. Casa de pe Whitehead Street, unde Hemingway a locuit în anii ’30, era însă prea mult pentru timpul nostru rămas. Trebuia să ne întoarcem înainte de a se întuneca, pentru că Bebi avea probleme cu condusul noaptea. Această renunțare a rămas și ea parte din amintire: nu numai locurile atinse contează, ci și cele la care nu ai mai ajuns, deși erau foarte aproape.

Key West apare astfel în fotografii ca un capăt de drum mai mult decât ca un oraș explorat pe îndelete: o masă lângă apă, case joase, vegetație tropicală și sentimentul că ajunseserăm la marginea continentului. După New York, după opera de la Met și după întâlnirea cu Zeani, Key West închidea călătoria într-un registru mai luminos, aproape vacanțier, dar și cu o urmă de grabă: trebuia să pornim înapoi.

Drumul peste poduri și ape spre Key West — Fig. 25. Pe drum spre Key West, 11 noiembrie 2015.

Peisaj marin la Key West — Fig. 26. Key West, capătul drumului. Cuba nu se vede, dar este aproape.

Masă la terasă în Key West — Fig. 27. Un prânz la Key West, înaintea drumului de întoarcere.

Drumul dus-întors prin Florida Keys

Fotografiile următoare urmăresc mai atent drumul propriu-zis: ieșirea prin Miami, apropierea de Keys, popasul pe apă, podurile lungi, întoarcerea de după-amiază și reintrarea nocturnă în Miami. Ele completează cele trei imagini deja incluse mai sus și arată mai bine cât de importantă a fost, de fapt, călătoria pe șosea.

Fig. 27.1. Ieșirea prin Miami, dimineața, începutul drumului spre Florida Keys.

Fig. 27.2. Autostrada urbană, cu siluetele înalte ale orașului rămase în urmă.

Fig. 27.3. Ultimele perspective ale zonei metropolitane înainte ca drumul să se deschidă spre sud.

Fig. 27.4. După Miami și Homestead, șoseaua intră treptat în peisajul jos al Keys-urilor.

Fig. 27.5. Primele întinderi de apă și vegetație de mangrove, văzute din mașină.

Fig. 27.6. Unul dintre primele poduri ale drumului, între apă, cer și insule joase.

Fig. 27.7. Șoseaua începe să capete aspectul ei caracteristic: o bandă de beton peste apă.

Fig. 27.8. Oprire la un mic loc de popas pe apă, cu bărci și ponton.

Fig. 27.9. Pontonul, bărcile și liniștea apei, într-o pauză a drumului.

Fig. 27.10. Restaurantul de pe mal, cu aspect de bar de pescari și loc de popas pentru drum lung.

Fig. 27.11. Interiorul deschis al restaurantului, acoperit cu stuf și orientat spre apă.

Fig. 27.12. Un colț comercial și turistic al popasului, între suveniruri și atmosferă de port.

Fig. 27.13. Reluarea drumului: apa apare din nou de ambele părți ale șoselei.

Fig. 27.14. Poduri, parapete joase și linia orizontului spre sud.

Fig. 27.15. Marea devine tot mai prezentă, iar drumul pare suspendat între cer și apă.

Fig. 27.16. Un alt segment de pod, cu traseul întins drept în față.

Fig. 27.17. Perspectiva lungă a șoselei peste apă, una dintre imaginile tipice ale Overseas Highway.

Fig. 27.18. Apropierea de marile poduri ale Middle Keys, către Marathon și Seven Mile Bridge.

Fig. 27.19. Drumul peste apă, în zona lungilor poduri spre Key West.

Fig. 27.20. Curba șoselei pe pod, cu marea deschisă în dreapta.

Fig. 27.21. Apă, parapet și orizont: ritmul repetitiv al drumului prin Keys.

Fig. 27.22. Peisaj marin de-a lungul șoselei, după traversarea marilor poduri.

Fig. 27.23. Întoarcerea începe după-amiaza, cu grija de a nu prinde tot drumul pe întuneric.

Fig. 27.24. Poduri revăzute în lumina de după-amiază, la întoarcere.

Fig. 27.25. Apa laterală și linia podului, fotografiate din mers.

Fig. 27.26. Ultimele insule joase și case risipite, înainte ca lumina să se stingă.

Fig. 27.27. Spre seară, pe drumul de întoarcere, cu lumina coborând peste apă.

Fig. 27.28. Reintrarea în zona Miami, noaptea, printre clădiri luminate.

Fig. 27.29. Skyline-ul nocturn al Miami-ului, văzut de pe autostradă.

Fig. 27.30. Miami noaptea: luminile orașului după lunga zi de drum.

Fig. 27.31. Ultimele lumini ale drumului, înainte de revenirea în Florida domestică a lui Bebi.

Ultimele seri în Florida

Ultimele fotografii readuc vacanța în spațiul domestic: cina la Pupet, casa lui Bebi, obiecte, camere, mașina din fața casei. Finalul nu este spectaculos, dar tocmai prin aceasta este adevărat. Călătoriile se termină adesea nu cu o imagine grandioasă, ci cu detalii: o masă, un zâmbet, o fotografie de grup, un drum scurt prin localitate, o oprire la supermarket, o plecare pregătită în liniște.

Pentru mine, această vacanță rămâne împărțită între două lumi: New York-ul aniversării Ancăi, al lui Tibi adus pentru câteva ore la restaurant și luând cuvântul, al operei și al foștilor studenți; și Florida lui Bebi, cu vila din comunitatea închisă, piscina, prietenele care vorbeau ungurește, Virginia Zeani și drumul lung spre Key West. Împreună, ele alcătuiesc una dintre acele călătorii în care locurile devin importante nu prin ele însele, ci prin oamenii care le-au locuit pentru câteva zile împreună cu noi.

Grup la cina organizată de Pupet — Fig. 28. Cină la Pupet/Poupet, prietena lui Bebi.

În fața casei lui Bebi, lângă mașină — Fig. 29. Ultimele imagini din Florida, înainte de plecare.

MoMA – pagină fotografică separată

Vizita la MoMA a rămas, în pagina de față, doar un episod al programului cultural newyorkez. Pentru că fotografiile din muzeu sunt numeroase — curtea, interiorul și mai ales lucrările expuse — am separat acest material într-o pagină dedicată. Ea păstrează selecția cea mai lizibilă și mai puțin redundantă a imaginilor, fără să schimbe ordinea și numerotarea fotografiilor din această pagină principală.

Vezi pagina dedicată vizitei la MoMA

Luca Dan Șerbănați

Profesor emerit la Politehnica din București

Cercetare, învățământ, industrie și memorii