Puțină istorie

Fondată în 1694 de Constantin Brâncoveanu, la sugestia stolnicului său Constantin Cantacuzino, Academia Domnească de la Sfântul Sava și-a avut sediul la început în clădirile Mănăstirii Sfântul Sava, care se aflau în fața actualei Universități din București. Limba folosită de profesori în timpul predării era cea greacă. Cu timpul, această școală a devenit una dintre cele mai importante academii din zona balcanică.

Academia a dat naștere în 1864, sub domnia lui Cuza, atât Universității din București, cât și Colegiului Sfântul Sava de azi. Biblioteca liceului în anii 1840 se baza pe o mare parte din cărțile lăsate moștenire țării de stolnicul Constantin Cantacuzino și pe o colecție completă de autori clasici cumpărată de la Paris.

Liceul a dat români celebri, printre care: Gheorghe Lazăr, Grigore Alexandrescu, Constantin I.C. Brătianu, Ion Gheorghe Duca, Take Ionescu, Constantin A. Rosetti și 17 șefi de guvern. Alți români celebri au fost profesori aici, printre care: Anton Pann, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Spiru Haret, Henri Coandă, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Eugen Ionescu, Gala Galaction și alții.

„Clasa Palatină”, înființată de Carol al II-lea pentru fiul său, regele Mihai, clasă alcătuită din reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale, proveniți din toate regiunile istorice ale țării, a fost integrată în 1940 în acest liceu. Membrii „clasei palatine” trebuiau să aibă anumite calități: să fie „buni la minte și la trup” și să fi absolvit cu media 10 examenul de admitere.

La intrarea mea la liceu, liceul numit din 1948 „Nicolae Bălcescu”, era, ca și astăzi, unul dintre liceele de prestigiu ale capitalei, chiar primul. La vremea aceea, el se afla în aceeași clădire de astăzi. Masiva clădire a liceului poate sugera perenitatea valorilor morale și estetice care au produs clădirile pentru licee construite în România începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Această perenitate se numește „tradiție”, iar dascălii noștri din „Sava” au știut să transmită acest ideal. „Savist” este mai mult decât „inginer” sau „doctor”: termenul depășește granițele unei cariere. „Spiritul savist” vine din calitatea umană a celor ce au pășit și au zăbovit în acest locaș. El ține de suflet, de aspirații și de vise, de cunoștințe și reguli de comportament care durează toată viața, orientându-ne conduita în societate. Este o stare de grație pe care o descoperi și în colegi, și în profesori, și care vine din lunga istorie devenită tradiție.

Intrarea în liceu

Intrarea impunătoare a liceului, cu o scară monumentală cu trepte largi de piatră, dominată de un ordin ionic colosal cu șase coloane înalte care susțin un fronton clasic, dădea într-un hol imens, susținut și el de coloane dorice.

În hol trona bustul solemn al lui Nicolae Bălcescu, fost elev al liceului, cel mai reprezentativ pentru acele vremuri. De altfel, din 1952 liceul își lua numele de acest pașoptist. Pereții holului erau acoperiți cu panouri pe care se aflau, pe lângă lozincile obligatorii ale vremii, portrete ale altor absolvenți celebri. Holul era rezervat evenimentelor solemne — festivități, întâlniri oficiale — accentuând prestigiul instituției. Tot holul găzduia reuniunile dansante organizate de liceu cu prilejul sărbătorilor religioase: Crăciun și mai ales Paște, în ideea împiedicării elevilor să se ducă la biserică să asiste la denii.

Regulile erau stricte. La intrarea noastră pe poarta liceului eram controlați dacă îmbrăcam corect uniforma impusă și dacă aveam pe braț matricola liceului. Accesul la clase nu se făcea pe scările monumentale — de altfel, accesul în holul liceului ne era interzis —, ci printr-un tunel pe sub corpul oficial care ducea în curte. De acolo, prin una dintre cele trei intrări, urcam spre sala clasei noastre.

Clădirea și spațiul

Din hol pleca o scară către intrarea la sala de teatru a liceului. Tot în hol erau intrările în cancelaria profesorilor și secretariat.

Din hol pornea și lungul coridor cam întunecos care, pe partea dreaptă, avea clasele noastre, iar pe stânga laboratoarele. Un coridor similar exista și la etaj, cu alte clase și alte laboratoare. Coridoarele acestea găzduiau mulțimea elevilor în timpul recreațiilor, în caz de vreme potrivnică.

Când însă timpul era frumos, ne răspândeam în curtea pătrată largă, străjuită de trei aripi masive de trei etaje, legate între ele ca într-un U: aripa oficială (stânga), cele 20 de clase (centrală) și aripa căminului pentru elevii nebucureșteni (dreapta). Dar terenul liceului era mai amplu. Dincolo de clădire, în spatele școlii, mai era un teren destul mare, cu o latură spre Știrbei Vodă unde se organizau jocuri de fotbal sau lapte-gros, dar și ore de educație fizică cu profesor, atunci când sala de sport de la demisol nu era suficientă. Acolo exista și o groapă cu nisip pentru probe de atletism: sărituri în înălțime, lungime sau triplusalt.

Structura claselor de liceu

În 1957, când am dat admiterea la liceu, învățământul secundar era încă puternic marcat de reforma din 1948 și de modelul sovietic. După clasele I–VII (școala generală, obligatorie), liceul propriu-zis începea cu clasa a VIII-a. La sfârșitul clasei a IX-a, elevii trebuiau să opteze pentru una dintre cele două secții principale:

Eu am ales, după unele peripeții, profilul real. Nu îmi displăceau formulele, logica și structurile clare, deși, în paralel, devoram literatură și mă atrăgeau latina și istoria. Conform tatei însă, secția reală părea mai potrivită pentru odrasla unei familii de intelectuali modești, obligată să înfrunte dificultățile de dosar într-o lume tot mai orientată spre tehnică și industrie. Intervenția profesorului de latină, care mă îndrăgea și mă aprecia, să îl convingă pe tata să optez pentru direcția umanistă, a eșuat. A fost, fără să îmi dau seama atunci, o opțiune care mi-a pregătit drumul mai departe, spre știință și cercetare.

Despre rolul tatei în această opțiune (și, mai larg, despre „planul” lui pentru mine) am scris separat: Tata și planul lui.

Drumul spre liceu

Diminețile mele începeau la stația de tramvai Puișor, chiar vizavi de casa mea. Acolo mă urcam în tramvaiul 3, care zdrăngănea preț de trei stații pe Calea 13 Septembrie, legănându-se încet între șinele strâmbe și tocite, mai ales la intersecții. La Niță Stere cotea spre stânga, pe Uranus, trecând pe lângă monumentul pompierilor căzuți în 1848, pe care îl priveam adesea cu o curiozitate respectuoasă, fără să-i cunosc atunci întreaga poveste.

Tramvaiul cobora mai departe pe lângă Arsenal și Arhivele Statului, când panorama se deschidea brusc spre Dâmbovița. Ajuns la Podul Izvor, îl traversam pe cheiul gârlei, după care tramvaiul trecea peste bulevardul 6 Martie și se oprea în fața Liceului „Lazăr”. De acolo începea partea pedestră, cea care îmi plăcea cel mai mult: intram în Grădina Cișmigiu.

O străbăteam mereu în pas grăbit, dar ochii nu se puteau desprinde de alei, de lac, de plopi. Era o lume tihnită și animată deopotrivă, cu pensionari pe bănci, mame cu copii și, din când în când, câte un coleg care îmi ieșea în cale. Urcam apoi pe lângă Schitul Măgureanu, o oază de liniște în inima orașului, și ajungeam la izvorul Eminescu din Știrbei Vodă.

Traversam Știrbei Vodă și intram pe Spiru Haret, o stradă liniștită, paralelă cu lunga curte a liceului, pe care o parcurgeam întreagă, ca pe un coridor care mă conducea spre o nouă zi din viața mea de licean. La capăt, făceam dreapta pe Mendeleev și, după vreo sută de metri, în fața mea se deschidea, tot la dreapta, o străduță în pantă cu restaurantul Lipova pe colț. Jos, la capătul ei, se afla poarta liceului. Acolo se încheia călătoria zilnică și începea alta, mai dificilă și mai bogată: cea a învățăturii.

Mergând spre școală, îmi spuneam aproape zilnic: „La întoarcere voi avea mai mult timp; voi face un ocol prin Cișmigiu.” Dar întoarcerea, când eram singur, cu lecțiile de făcut acasă, era la fel de grăbită. Când însă se întâmpla ca întoarcerea acasă să fie în grup, împreună cu alți colegi care locuiau în Dealul Spirii, drumul prin Cișmigiu avea alt farmec.

De fapt, erau anotimpurile cele care îmi schimbau chipul drumului prin Cișmigiu.

Anotimpurile Cișmigiului

Iarna, traseul prin Cișmigiu căpăta un farmec aparte. Parcul era tăcut și solemn. Cum drumul trecea obligatoriu pe lângă izvorul Eminescu și lacul cu pelicani, tentația era mare să încercăm primele alunecări pe gheața lacului. Nu aveam patine, dar încercam tot felul de improvizații: cartoane sau foi de plastic, cu râsete și căzături zgomotoase. Uneori, curajul unora întrecea prudența, când gheața subțire se rupea sub pașii lor. Atunci, cu pantalonii uzi și bocancii fleșcăind la fiecare pas, eroul zilei pornea rușinat spre casă, grăbit să ajungă înainte ca frigul să-l transforme într-un sloi de gheață. În zilele viforoase, vântul îmi pătrundea pe sub palton. Îmi strângeam ghiozdanul la piept și mă opream cu greu pe aleile troienite. Traversarea Cișmigiului devenea o luptă cu frigul iernilor acelor ani, dar și o aventură care, văzută azi, face parte din frumusețea acelei vârste.

Primăvara, totul se schimba. Alei scăldate în verde crud, magnolii și castani înfloriți, tufe de liliac și mirosul proaspăt al pământului ud mă întâmpinau la fiecare pas. În drum spre casă, încetineam instinctiv, parcă vrând să mai prelungesc vraja acelui parc. Pașii mei rătăceau printre ronduri și flori înmiresmate, iar graba de a ajunge la tramvaiul 3 se estompa pentru câteva clipe. Pensionarii ocupau scaunele înșirate de-a lungul drumului, urmărind trecătorii grăbiți spre lucru sau școală. Îndrăgostiții preferau Grădina Trandafirilor, cu bustul unei binefăcătoare a învățământului românesc și cu mirosul îmbătător, din păcate trecător, al trandafirilor roșii și roz. Era anotimpul în care până și nerăbdarea se dizolva în fața izbucnirii vieții, și, fără să-mi dau seama, învățam că nu doar manualele, ci și primăvara putea fi o lecție despre începuturi și bucuria vieții care renaște.

De fapt, prima mea amintire distinctă despre Cișmigiu datează tot din primăvară, într-o duminică de Paști. Eram în clasa a V-a și tata m-a luat cu el în Cișmigiu să ne întâlnim cu unchiul Toni, un văr primar al mamei, și cu fiica lui, Antonia. În acea perioadă, tata și Toni mergeau dimineața împreună spre serviciu: Toni la Policlinica pentru sportivi de la Mihai Vodă, unde era cardiolog, tata la Trustul de Construcții de pe Strada Doamnei, unde era șef-contabil. Plimbarea ne-a dus în Rotonda Scriitorilor. Surpriză pentru mine: busturile multor scriitori învățați la școală și pe care le știam din manuale prindeau acolo chip și greutate. Tata ne-a făcut fotografii cu aparatul lui Agfa cu burduf. Într-una apar lângă Antonia, micuță de cinci ani, în fustiță colorată și cu codițe, urcată pe soclul de marmură al bustului lui Eminescu ca să ajungă la umărul meu. Eu purtam un costum bej – haină și pantaloni scurți – croit, mi-aduc aminte, dintr-un pardesiu al mamei. E imaginea primei mele întâlniri afective cu Cișmigiul.

Vara, nu străbăteam parcul cu regularitate, fiind mai mult în vacanță, dar îl purtam în memorie ca pe o promisiune de reîntâlnire. Când, la sfârșit de săptămână, treceam totuși pe alei pentru a scurta drumul spre centru, îmi doream mai degrabă să ies cât mai repede din șuvoaiele de bucureșteni. La Buturuga, mulțimea se înghesuia la mici, bere și limonadă; pe insulă, la Monte Carlo, restaurantul refăcut după cutremur atrăgea lume pestriță. Lacul era plin de bărci cu îndrăgostiți și familiști, care se ciocneau uneori neavând pe unde să se strecoare. La debarcader, coada la bărci era nelipsită. Câteodată nimeream chiar o repriză de fanfară militară; muzica se răspândea festiv peste lac, amestecată cu scârțâitul lopeților și strigătele vâslașilor. În zilele toride, cei mai îndrăzneți se aventurau sub ploaia răcoroasă a fântânei arteziene din centrul lacului, iar strigătele lor de plăcere răsunau ca un ecou al verii.

Seara, sub lumina felinarelor, latura parcului dinspre bulevardul 6 Martie se anima, devenind o prelungire a străduței Zalomit, cea din spatele magazinului „Spicul”. Grupuri de tinere mergeau braț la braț în sus și în jos, urmate îndeaproape de tineri, mai ales soldați, în căutare de companie. În liniștea aproape rituală a promenadei, frânturi de cuvinte ungurești se auzeau din când în când.

Toamna însemna începutul școlii. Cișmigiul se scufunda într-o poveste melancolică: aleile se acopereau de frunze ruginii spulberate de vânt, iar plopii și castanii își vedeau, zi după zi, coroanele tot mai golașe. În drum spre casă, pașii mei călcau moale pe covorul de frunze, iar foșnetul lor acompania gândurile mele. Aerul mirosea a fum și a must venit de la Buturuga. Mă grăbeam ca de obicei, iar fiecare răsuflare sacadată îmi spunea că un ciclu se închide și altul începe.

Astfel, drumul meu zilnic spre liceu trecea de fapt printr-o altă școală: aceea a anotimpurilor Cișmigiului. Și acolo am primit lecții pe care nicio oră nu le putea preda: despre frumusețea începuturilor, despre promisiunea reîntoarcerii, despre melancolia trecerii timpului și, mai ales, despre puterea de a renaște.

Colegii mei

Cei patru ani de liceu au trecut pentru mine firesc și plăcut, fără răsturnări spectaculoase. După admitere, am fost repartizat în clasa a VIII-a D, o clasă doar de băieți. Ne uitam cu jind la celelalte clase paralele, pline de fete zâmbitoare și exuberante, dar pentru noi rămâneau doar niște apariții îndepărtate. Limba străină, pe lângă rusă, era franceza la clasele A–D; doar clasa a VIII-a E făcea engleză.

Mai târziu, în clasa a X-a, am fost transferat într-o clasă mixtă, cu profil „real”. Eram douăzeci și cinci de băieți și doar șapte fete, care au devenit imediat un „bastion” de cucerit. Dar nimic nu s-a legat între noi. Ele au rămas singure – cel puțin în ochii noștri, prea necopți pentru a ține pasul cu delicatețea și maturitatea unei domnișoare de 16 ani. Cine știe însă ce povești de dragoste țeseau ele prin oraș, dincolo de privirile noastre?

Clasa noastră era un mic univers, o lume în miniatură. Îi văd și acum pe colegi: băiatul cu gluma mereu pregătită, chiar și la orele cele mai serioase; sportivul care se visa campion la fotbal sau baschet și care în curtea liceului trăia deja finalele mondiale; colegul studios, mereu cu mâna ridicată și caietele pline de notițe ordonate; cel impasibil, care la tablă părea de piatră, dar în pauză devenea sufletul jocurilor de fotbal sau al hârjonelii.

Orele erau pentru unii prilej de panică, iar pentru alții ocazia de a străluci. Uneori, profesorii chemau la tablă trei colegi deodată la o lecție mai complicată. În bancă, noi ceilalți făceam schimb de priviri și încercam să le șoptim răspunsurile, riscând să fim prinși. Dincolo de teama de notă, rămâneam uniți, ca într-o echipă în care fiecare, după puteri, încerca să salveze situația. Poate nu ne-am împrietenit toți în mod egal, dar solidaritatea aceea, chiar și tăcută, mă face și astăzi să zâmbesc.

Pauzele erau un tăvălug de zgomote: strigătele celor care alergau în curte, tropotul pașilor pe coridoarele lungi, râsete izbucnite brusc dintr-o glumă, miros de sandvișuri scoase din ghiozdane. Fetele se strângeau mai discret, în grupulețe mici, pe culoar sau în clasă, împărtășindu-și cine știe ce secrete în timp ce își mâncau sandvișurile.

Uniformele băieților erau toate la fel: stofă aspră, de calitatea a II-a, tăiată pe același tipar și care se rodea repede la coate și la genunchi. Ni se păreau inevitabile, ca și cum ar fi făcut parte din pielea noastră de liceeni. Singura excepție din monotonie era Radu Budeanu, coleg din clasa E, care purta o uniformă de gabardină de calitatea I. Materialul neted și croiala elegantă îl făceau să iasă în evidență într-o mare de stofe grosolane; parcă îl învăluiau într-un aer de distincție pe care nici unul dintre noi nu îl putea ignora. Nu era vina lui, ci a părinților lui, dar pentru noi, care trăiam într-o lume unde toți trebuiau să fie „la fel”, acea diferență mică părea o distincție uriașă: se vedea imediat și rămânea în memorie.

Pe mâneca hainei de uniformă, fiecare avea o antipatică matricolă de stofă care ne identifica, ca un fel de etichetă de inventar, un simbol al docilității cerute de școală. De aceea o fixam prinsă cu ace de siguranță dimineața, înainte de a intra pe poarta liceului, și o scoteam de îndată ce ieșeam, ca și cum am fi vrut să ne eliberăm de povara ei. Era gestul nostru mic de libertate, de desprindere din uniformitatea impusă, un fel de a spune lumii că, dincolo de reguli, eram liberi.

Orele de educație fizică începeau cu un fel de ritual. Eram aliniați după înălțime, și îmi amintesc limpede cum, între clasa a IX-a și a X-a, am trecut treptat din mijlocul șirului în partea stângă, cea a băieților înalți. Era doar o repoziționare firească, dictată de creștere, dar pentru mine a avut gustul unei mici victorii: semnul că mă desprind din masa anonimă și încep să-mi conturez locul meu. La prima vedere, părea un detaliu fără importanță, dar pentru mine a fost un semn. Nu mai eram copilul firav care se lăsa purtat de ceilalți; trupul începea să se schimbe, să se alungească, să capete forță.

Acea trecere de câțiva pași spre extrema stângă a șirului a avut pentru mine valoarea unui prag. Era ca și cum cineva, invizibil, ar fi trasat pe podeaua sălii de sport linia de demarcație dintre copilărie și adolescență. Începusem să simt altfel privirea colegilor, altfel reacția corpului meu la efort, altfel neliniștea aceea care, pe nesimțite, îți spune că nu mai ești copil, dar nici om matur încă. Era o mutare de loc într-un șir, dar în același timp era mutarea într-o altă etapă a vieții.

Încă din clasa a VIII-a legasem o prietenie trainică cu doi colegi, Gigi și Radu. Ca și mine, fuseseră dați la școală de mici, la șase ani, și poate tocmai asta ne adunase. Eram porecliți „cei trei muschetari” și nu ne despărțeam aproape niciodată. Era o prietenie simplă, fără declarații, dar solidă. Amândoi proveneau din familii de intelectuali și asta se simțea în felul lor de a vorbi și de a-și privi viitorul. Niciunul dintre noi nu avea o relație cu vreo fată, dar încercările nu lipseau: era, până la urmă, o vârstă a tatonărilor.

Nu era doar învățătura cea care ne ținea împreună. Când prindeam o oră liberă, evadam la cinema. Cinematograful nostru preferat era „Feroviarul”, pe Calea Griviței, la intersecția cu Buzești. Acolo am văzut multe dintre filmele italiene care făceau atunci furori și care, prin poveștile lor de dragoste, comedie sau dramatism, deschideau pentru noi o lume de multe ori hilară, alteori necunoscută sau de neînțeles. Alteori, ne adunam spectatori la un meci de fotbal în curtea liceului, unde colegii noștri jucau cu atâta înverșunare încât pantalonii li se rupeau, iar pantofii li se prăpădeau. Însă nimic nu conta atunci – eram tineri, gălăgioși și convinși că lumea întreagă ni se va deschide.

În paralel cu toate acestea, viața de liceu era și pătrunsă de rigorile epocii. Serbările de 23 August sau 1 Mai ne obligau să defilăm pe stadion, cu uniforme călcate la dungă și stegulețe tricolore. Repetam zile la rând pașii, până ce mișcările noastre se transformau într-o coregrafie mecanică. Profesorii ne aminteau adesea să fim „demni” de încrederea partidului, iar pe coridoare erau afișate lozinci care vorbeau despre viitorul luminos al socialismului. Pentru noi, elevii, acestea rămâneau însă doar un fundal, o scenografie impusă, peste care viața își continua firescul ei.

Profesorii mei

Dacă ar fi să reconstitui chipurile anilor de liceu, ele nu ar fi complete fără dascălii care ne-au condus pașii. Fiecare profesor venea la oră cu propria lui aură, iar atmosfera clasei se schimba odată cu prezența lui.

Liceul „Nicolae Bălcescu” avea, în anii mei, un corp profesoral respectabil și, în general, venerabil. Cei mai tineri trecuseră deja de patruzeci de ani, iar ceilalți erau oameni care trăiseră războiul, schimbările de regim și tranziția spre noua ordine socialistă, unii plecându-se cerințelor noului regim. Veneau din alte vremuri, cu alte mentalități și cu o altă atitudine față de cultură și cunoaștere. S-au ocupat de noi cu probitate, cu pasiune și cu exigență, ne-au transmis, pe lângă cunoștințele specialității lor, respectul pentru muncă, simțul măsurii, al corectitudinii și al demnității, în pofida imixtiunii impostorilor oficiali. Îmbrăcau cu toții, indiferent de disciplină, haina autorității, iar noi, elevii, îi priveam cu un amestec de respect și ironie.

Unii se impuneau prin tăcere: de cum intrau, întreaga clasă se liniștea, parcă trasă la o sfoară nevăzută. Alții, dimpotrivă, erau mai apropiați de noi și reușeau să transforme lecția într-un dialog, chiar dacă replicile noastre erau adesea stângace. Erau și profesori care, fără să ne dea seama atunci, ne-au învățat disciplina și rigoarea prin însăși exigența lor. De la ei am învățat nu doar formule, ci și respectul pentru ordine și pentru cuvântul dat.

Cu unii am avut emoții, cu alții momente de apropiere neașteptată. În ansamblu, însă, între noi și ei a existat o formă de respect tăcut și stabil. Niciodată nu ne-am gândit să îi contestăm sau să îi ironizăm pe față. Autoritatea lor nu avea nevoie de pedepse, se sprijinea pe o demnitate firească, iar noi o recunoșteam instinctiv.

Privind înapoi, îmi dau seama că acești profesori, fiecare cu stilul său, ne-au dat mai mult decât cunoștințele într-o materie. Ei au construit cadrul în care adolescența noastră, cu neliniștile și curiozitățile ei, a putut să se desfășoare.

Fiecare profesor avea o poreclă — unele născocite cu haz, altele mai stângace. Era modul nostru de a-i aduce mai aproape de lumea noastră, de a-i coborî puțin din solemnitatea catedrei lor în băncile unde noi îi judecam cu ochi tineri și obraznici. Iată pe cei pe care mi-i aduc aminte:

• Vasile Angelescu (Științele naturii), zis „Zarzavat”, a fost dirigintele clasei mele în primii doi ani de liceu. Era un diriginte entuziast, activ și plin de grijă față de „oștirea” sub comanda sa. Om trecut de șaizeci de ani, cu pensionarea aproape, Angelescu purta în felul lui gravitatea lumii vechi. Era responsabil și cu grădina liceului, lucru care îi întregea profilul de om al naturii. Porecla, „Zarzavat”, venea probabil din pasiunea lui pentru exemplele din botanică, unde legumele apăreau mereu ca personaje principale. Noi chicoteam în bănci, dar el rămânea imperturbabil, convins că și cele mai modeste plante își pot găsi locul în lecțiile de științe. Profesorul Angelescu trăia la cel mai înalt nivel tema lecției zilei pe care se străduia parcă să o „transplanteze” direct în creierele noastre tinere de elevi... Puteai vedea de pe fața sa transpirată, din stropii de salivă ce-i împroșca necontrolat, că trăia ca într-o stare de transă momentul, sacru pentru el, al predării de cunoștințe.
• Alexandru Anghel (Istorie), zis „Zărzărica”, semăna izbitor cu actorul Fernandel: aceeași figură alungită, aceeași gură cu mulți dinți și același zâmbet ironic, mereu gata să înțepe. Îi plăcea să ne ia prin surprindere cu întrebări care nu se găseau în manual. Voia să afle dacă noi chiar înțelegeam materia sau doar o toceam mecanic. De cele mai multe ori, întrebările lui lăsau clasa fără glas, iar el parcurgea catalogul, nume după nume, cu aceeași întrebare la care răspunsul corect nimeni nu reușea să îl dea. Pentru fiecare răspuns — corect sau greșit — făcea un semn misterios, numai de el știut, într-un carnețel. Din acele semne, fără să explice vreodată logica lor, se năștea media de la sfârșitul trimestrului. Un fel de justiție personală a istoriei, pe care o aplica cu consecvență.
• Gheorghe Anghel (Limba Română), poreclit „Salam”, era un bărbat masiv, cu mers greoi și voce gravă, care intra în clasă cu aerul unui actor de teatru pregătit să dea reprezentația vieții lui. Îi plăcea să dramatizeze fragmentele din clasicii români, mai ales din Sadoveanu și Rebreanu, rostindu-le cu pauze lungi, ca și cum fiecare propoziție ar fi fost o replică memorabilă. Avea obiceiul să-și netezească părul cu palma înainte de a pune întrebări și să fixeze elevul cu o privire insistentă, de parcă răspunsul corect depindea nu doar de ce știai, ci și de cât de curajos erai în fața lui.
• Zlate Bogdanov (Matematică), zis „Momâia” sau „Fonfi șliț”, era o figură aparte. Slab, înalt, nu părea să fie ceva de capul lui. Când vorbea, cam fonfăia, de unde și porecla nemiloasă pe care i-am dat-o. În realitate, am învățat mult de la el și el a apreciat eforturile mele, dându-mi note mari după criza de matematică pe care am avut-o în anii precedenți. Admiterea cu brio la facultate i-o datorez.
• Gheorghe Caloianu (Matematică), poreclit „Calu”, era exact opusul lui Bogdanov. Mai tânăr, viguros, drept, în ciuda piciorului drept pe care îl arunca după o poliomielită din copilărie, cu voce hotărâtă și explicații precise, impunea ordine și rigoare. Lecțiile lui curgeau logic, demonstrațiile de la tablă păreau construcții perfecte. Nu accepta răspunsuri aproximative, dar știa să aprecieze efortul real al unui elev, chiar dacă acesta nu ajungea la soluția corectă. Ținea mult la mine, ca dovadă mediile de opt pe care mi le dădea în ciuda tezelor dezastruoase pe care le produceam. Credeam că eram bine pregătit din școala medie pentru liceu la matematică. Dar mă înșelam: matematica de liceu era diferită de cea de la școala generală. Profesorul Caloianu era foarte bun la predare, dar ceva nu funcționa în cazul meu. Obțineam note mari la oral, profesorul mă simpatiza, dar la tezele trimestriale luam note mici: 5 sau chiar 4. Cu bunăvoință, îmi scotea la final media de 8, dar eu nu eram mulțumit. Nici profesorul nu înțelegea motivul ratării tezelor; explicația probabilă era că nu puteam să-mi controlez emoțiile și greșeam la calcule. Așa am ajuns până la finalul clasei a IX-a, când, în ultimul trimestru, s-a produs miracolul: am luat 10 la cea mai bună teză din clasă, unde aveam cel puțin doi colegi foarte buni la matematică. Acest eveniment a schimbat complet situația. De unde până atunci, de frică de matematică, preferam să aleg, din clasa a X-a, specializarea umanistă, am decis să mă înscriu la real, așa cum, de altfel, dorea și tata.
• Alexandru Dabija (Bazele darwinismului), zis „Biju”, avea un fel jovial de a preda. Îi plăcea să transforme lecțiile în mici povești, uneori condimentate cu glume. Era un bărbat corpolent, care se dorea autoritar, dar în fond era un om bun.
• Ștefan Georgescu (Limba Franceză), zis „Câțu”, era un bătrânel micuț, cu ten măsliniu, fumător înrăit, zeflemist, cu o pronunție franțuzească impecabilă ce ne intimida. L-am avut profesor de franceză în primii doi ani de liceu. El însuși absolvent al liceului nostru, era un pedagog profesionist desăvârșit. Mi-a transmis un spirit de respect și pasiune față de valorile literaturii și culturii franceze, care în perioada lor de apogeu, au reprezentat o piatră de căpătâi a culturii universale. Se ocupa și de cercul de teatru al liceului, contribuind la organizarea serbărilor anuale.
• Emilia Gheorghiu (Fizică, Chimie) — fără poreclă clară în amintirile mele —, o doamnă la circa 60 de ani, cu părul sur, strâns într-un coc, își păstra autoritatea fără ridicarea tonului.
• Gheorghe Guțu (Limba Latină) era un domn înalt, distins, autor al manualului de latină, un împătimit al gramaticii latine. Ochii i se luminau când un elev reușea o traducere acceptabilă din Cicero. Mă îndrăgise pentru performanțele mele la latină, eu fiind latinistul clasei, calificare în care, trebuie spus, mama, latinistă ratată, a avut un rol deosebit. Când la sfârșitul clasei a IX-a a trebuit să decid unde mă înscriu: real sau umanist, eu, împreună cu tata, am decis pentru mai pragmaticul real. Guțu l-a chemat pe tata la școală, rugându-l să ne schimbăm decizia. Desigur, nu am schimbat alegerea, deși îmi părea rău: visurile mele din școala medie de a deveni regizor sau arheolog se destrămau brusc.
• Alexandru Iliescu (Limba Rusă), relativ tânăr față de alți profesori, brunet, cu păr ondulat, păstra un aer sobru, ca și cum purta pe umeri întreaga responsabilitate a limbii lui Pușkin. Nu ne omoram cu rusa, dar el era conștient de asta.
• Florica Negoiță (Economie Politică), zisă „Țiganca”, micuță, tânără și negricioasă, de unde și porecla. Era singurul profesor care făcea propagandă comunistă pe față. De aceea, elevii aproape o urau. Avea un stil direct de predare, aproape tranșant. Eu am găsit fascinant modul în care preda: începea scriind pe tablă structura lecției sub forma unui arbore, cu rădăcina în stânga tablei, din care plecau ramuri orizontale. Restul lecției era parcurgerea acestui arbore, ramură cu ramură. Amintirea acestei metode de învățare mi-a folosit mai târziu, la facultate, pentru a ieși din criza anului II.
• Gheorghe Pascali (Limba Franceză), pentru noi „Georges”, era un domn distins, cu papion, trecut bine de tinerețe, cu maniere aproape aristocratice, cu un zâmbet discret și o așteptare constantă ca lucrurile să fie făcute comme il faut. L-am avut ca profesor din clasa a X-a. Cunoștințele mele de franceză m-au ajutat mult să mă concentrez pe literatura franceză, fiind apreciat pentru asta. Îl stimam mult și schimbul de simpatie era reciproc. Aștepta de la mine performanțe deosebite și de aceea trebuia să supralicitez. Subiectul tezei trimestriale se cam știa din timp. La teze veneam cu lucrarea deja scrisă într-un caiet subțire de teze, pe care îl substituiam celui oficial. Pregăteam săptămâni întregi această lucrare, consultând manuale și dicționare. Sinteza obținută o așterneam pe multe pagini — greu de închipuit că puteau fi acoperite într-o biată oră de examen. Profesorul accepta cu bunăvoință această înșelătorie, iar eu luam nota maximă.
• Constantin Tudose (Educație Fizică), zis „Bibanu”, era un profesor bun, nu foarte energic, dar cu o autoritate naturală. Prefera să arbitreze decât să participe.
• Ion Zăinel (Atelier), zis „Șpiral”, era un tip negricios, cu frunte largă și păr negru lucios. Ne învăța să lucrăm cu sculele în atelierul liceului de la demisol. Era subiectul multor glume datorită limbajului său neacademic.
• Și, nu în ultimul rând, Aurel Corodeanu, reprezentantul UTC. Nu preda o disciplină propriu-zisă, dar ne ținea discursuri ideologice în programul nostru săptămânal. Într-o tabără la Mamaia organizată de liceu, ne pedepsea obligându-ne să facem genuflexiuni: o sută, două sute, după gravitatea abaterii.

Cu toții, cu manierele lor, cu ticurile și poreclele pe care le rosteam între noi, profesorii mei alcătuiau un mozaic care, văzut din urmă, e poate una dintre cele mai vii imagini ale liceului meu.

Biblioteca liceului și lecturile mele

Biblioteca liceului îmi era la fel de familiară ca propria casă. Îi știam fiecare raft, fiecare colț, fiecare zgomot de ușă. Era la primul etaj al clădirii principale, chiar lângă intrarea în sala de teatru. Intrând în bibliotecă, câteva mese cu scaune îi așteptau pe cititorii care voiau să citească pe loc. În fundul camerei, un pupitru înalt unde stătea bibliotecara și unde se afla catalogul cărților. Doi dintre pereții acestei prime camere erau acoperiți cu dulapuri de nuc sculptat proiectate de Theodor Aman, fost profesor al liceului, înalte până în tavan, cu rafturi pline de cărți. Peste 25.000 de volume erau depozitate în dulapurile acestei săli principale și ale sălilor adiacente, la fel de pline, cu un miros aparte de hârtie veche, pe care îl simt și azi în amintire.

În fiecare luni intram hotărât, cu lista mea mentală de lecturi, și ieșeam cu brațele pline. Patru–cinci cărți pe săptămână era norma, și niciodată nu se întâmpla să plec cu mai puține. Citeam împreună cu bunica Linica, fiecare cu exemplarul său sau, dacă era doar unul, alternând paginile. Așa am consumat „cantități industriale” de literatură. Jules Verne și Victor Hugo îi epuizasem încă din școala generală, dar la liceu am pătruns în lumea teatrului clasic — Shakespeare, Molière, Corneille — și a marilor romane: Balzac, Dostoievski, Thomas Mann, Tolstoi, Zola. Nu le pot înșira pe toate, dar câteva mi-au rămas în memorie ca niște borne luminoase.

Balzac și Comedia umană

Balzac nu era o lectură ușoară la vârsta liceanului, dar odată ce intrai în lumea lui, era imposibil să o părăsești. Îți cerea atenție, dar te recompensa cu o galerie de personaje mai vii decât multe figuri reale. Lectura lui Balzac a fost pentru mine un fel de ucenicie în observarea oamenilor. În paginile lui descopeream nu doar intrigi și personaje, ci mecanismele discrete ale ambiției, ale puterii banului, ale iubirii și trădării. Balzac nu ierta nimic — nici ipocrizia, nici vanitatea, nici compromisul. Dar, în același timp, nu-și disprețuia personajele: le lăsa să se trădeze singure, cu minuțiozitatea unui anatomist al sufletului. Pentru mine, adolescent în plină formare, era ca și cum cineva mi-ar fi oferit o hartă detaliată a pasiunilor și slăbiciunilor umane.

Câteva romane balzaciene mi-au rămas repere:

• Eugénie Grandet – Am cunoscut-o ca pe o figură de bronz într-un orășel de provincie: tăcută, modestă, dar cu o forță interioară impresionantă. Nu doar zgârcenia tatălui m-a lovit, ci modul în care Balzac arăta cum banii, odată puși în centrul vieții, distorsionează totul, chiar și iubirea.
• Moș Goriot – Drama tatălui care se sacrifică pentru fiicele sale ingrate m-a tulburat profund. Paralela cu Regele Lear al lui Shakespeare era inevitabilă: cum un tată poate da totul fără să primească nimic. Ani mai târziu, am revăzut romanul ca pe o lecție despre orbirea afectivă și puterea distructivă a vanității.
• Iluzii pierdute – Poate cel mai tineresc și mai crud roman al lui Balzac. Am simțit în Lucien de Rubempré un frate mai mare, prins între aspirații înalte și compromisurile inevitabile. Lecția era amară: talentul nu e suficient dacă nu ai tăria să-ți păstrezi integritatea. În anii de liceu, când visam la drumurile mari care mă așteptau, romanul m-a pus pe gânduri mai mult decât aș fi vrut să recunosc.
• Splendoarea și mizeriile curtezanelor – Continuarea firească a Iluziilor pierdute, dar cu un ton mai întunecat. M-a fascinat amestecul de farmec și cruzime din lumea pariziană a curtezanelor, strălucitoare la suprafață și neiertătoare în adânc. M-a învățat că ascensiunea socială nu e niciodată gratuită și că fiecare pas înainte are un preț ascuns.
• Verișoara Bette – Balzac părea aici să fi atins un maxim al forței sale de observație. Verișoara, aparent umilă și lipsită de importanță, devine pivotul unei răzbunări metodice. În liceu, romanul mi s-a părut o demonstrație că resentimentul poate fi o armă la fel de redutabilă precum banii sau seducția.

Împreună, aceste romane îmi alcătuiau în minte o adevărată hartă morală a ambiției, iubirii, trădării și răzbunării. Poate fără să-mi dau seama atunci, Balzac mă învăța să privesc lumea nu doar la suprafață, ci să caut firele invizibile care leagă acțiunile oamenilor de consecințele lor.

Jean-Christophe de Romain Rolland

Într-o după-amiază mohorâtă de toamnă am scos din raftul bibliotecii liceului primul volum din Jean-Christophe de Romain Rolland, apărut la Editura de Stat pentru Literatură și Artă. Era o achiziție nouă, în format simplu, cu miros de tipar proaspăt. Citisem anterior o nuvelă de același autor, foarte la modă atunci, și mă fascinase talentul său de portretist. Am împrumutat cartea și am început să o citesc din curiozitate; în câteva pagini m-a prins de parcă ar fi fost scrisă pentru mine. Săptămâna următoare am luat al doilea volum, apoi al treilea, citindu-le pe nerăsuflate. Acest roman-fluviu este cronica vieții unui muzician german talentat, încă din copilărie, apoi prin dezvoltarea sa turbulentă ca artist, până la maturitate și recunoaștere. Situat pe fundalul peisajului cultural și politic al Europei de la sfârșitul secolului XIX, romanul urmărește o viață de pasiune, luptă și căutare neobosită a libertății artistice.

Mai mult decât povestea formării artistului, m-au impresionat prieteniile masculine ale lui Jean-Christophe. Două, în special, mi-au rămas întipărite în minte:

În anii de liceu, când prieteniile mele se legau ușor și se destrămau uneori brusc, aceste modele literare mi-au rămas ca un fel de reper. Rolland arăta, fără să predice, că prietenia adevărată nu se măsoară în ani, ci în loialitate și capacitatea de a-l accepta pe celălalt așa cum este.

Țin minte că, după ce am terminat ultimul volum, am avut impresia ciudată că lăsam în urmă nu un personaj, ci un prieten pe care l-am însoțit pe un drum lung, presărat cu bucurii, certuri și împăcări. Și, de fiecare dată când mă gândeam la prieteniile mele din liceu, chipurile literare plăsmuite de Rolland veneau, nechemate, alături de cele reale. Succesul imens și influența considerabilă pe care Romain Rolland a exercitat-o la vremea sa, ca și rolul cvasi-profetic jucat de opera lui în „perioada interbelică” s-au atenuat în deceniile următoare, până la o inexplicabilă cvasi-uitare.

Thomas Mann: Casa Buddenbrook

În aceeași perioadă, am avut ocazia să citesc Casa Buddenbrook de Thomas Mann, apărută în două volume la aceeași neegalată Editură de Stat pentru Literatură și Artă. Ea a deschis seria romanelor lui Mann care mi-au modelat adolescența și tinerețea.

Povestea familiei Buddenbrook, cu ascensiunea și decăderea ei lentă, m-a purtat în mijlocul unei familii germane pe parcursul a trei generații. Am trăit cu ei bucuriile, ambițiile și eșecurile, înțelegând pentru prima oară cum deciziile de ieri se rostogolesc peste viețile de azi. Fascinantă mi s-a părut atenția lui Thomas Mann la detaliile vieții de zi cu zi: mesele, discuțiile de familie, micile rivalități, compromisurile făcute din mândrie sau din teamă. Această cronică de familie m-a făcut să privesc altfel poveștile pe care le auzeam în familie. Înțelegeam mai bine cum se transmit nu doar numele și casele, ci și ambițiile, fricile și felul de a privi lumea. Astăzi, când încerc să refac istoria familiei mele, îmi dau seama cât de greu este să dai viață unui trecut. Pe de altă parte, nu pot să nu observ asemănarea dintre ascensiunea și decăderea Buddenbrook-ilor și ce s-a întâmplat în neamul Niculescu, ajuns la prosperitate datorită străbunicilor mei și intrat apoi într-o lentă dezagregare sub copiii și nepoții lor.

Thomas Mann: Doctor Faustus

Lectura lui Doctor Faustus de Thomas Mann a fost o experiență mai grea și mai neliniștitoare. L-am început într-o vacanță de vară, crezând că voi găsi o poveste clasică despre pactul cu diavolul al bătrânului Faust goethean. Dar am intrat, în schimb, într-un labirint de idei, muzică și disperare.

Personajul principal, Adrian Leverkühn, compozitor genial și blestemat, mi-a părut o proiecție întunecată a lui Jean-Christophe. Dacă la Rolland muzica era lumină și eliberare, la Mann devenea uneori prizonieratul unei minți bântuite. Fascinația pentru creația absolută, chiar cu prețul propriei vieți, m-a tulburat. În liceu, când încă nu știam ce înseamnă să te dedici total unei idei, romanul mi-a lăsat impresia unei avertizări.

Îl citeam încet, recitind pasaje, oprindu-mă nu din oboseală, ci din nevoia de a respira. Avea o densitate care mă atrăgea și mă apăsa deopotrivă. Și cred că, fără să-mi dau seama atunci, Doctor Faustus mi-a sădit întrebarea care m-a urmărit toată viața: cât din tine ești dispus să sacrifici pentru a atinge perfecțiunea?

Cărțile și învățămintele vieții

Cu cărțile devorate pe nerăsuflate, biblioteca liceului a fost pentru mine un teren de antrenament al minții și conduitei. Acolo am învățat să recunosc ideile care mă atrag, să port dialoguri cu autori, să împart plăcerea lecturii cu bunica mea — singura care îmi putea ține pasul.

Lecturile mele de liceu au fost o școală paralelă, invizibilă, dar intensă, în care nu se dădeau note și nu se ascultau lecții la tablă, dar în care învățam cu o intensitate greu de egalat. Profesorii îmi fixau cadrul; cărțile îl umpleau cu culori și adâncimi. Dimineața, intram în clase, printre bănci lustruite de generații de elevi, și mă așezam în fața catedrelor ocupate de profesorii noștri, oameni de vârstă respectabilă, cu experiențe de viață pe care doar le bănuiam. După-amiaza, mă întorceam acasă, acolo unde mă întâlneam cu Balzac, Rolland sau Thomas Mann, fiecare cu stilul și lecțiile lui. Azi, privind în urmă, știu că multe decizii de viață au fost influențate atunci, fără să-mi dau seama. Literatura clasică mi-a extins cercul de referințe dincolo de familie și prietenii imediat vizibili; mi-a oferit modele, capcane și alternative. Și m-a învățat că marile decizii ale vieții nu se iau doar cu experiența proprie, ci și cu memoria și înțelepciunea altora.

Într-o retrospectivă a vieții mele pot spune că influența cărților citite în adolescență a apărut ani mai târziu, când m-am confruntat cu alegeri în ceea ce privește dragostea, familia, cariera, prieteniile, problemele sociale, străinătatea etc. Când o persoană ia o decizie importantă în viață, toate cunoștințele sale relevante contează în deliberarea internă. Astfel de cunoștințe includ de obicei propriile experiențe, experiențele părinților săi și pe cele ale oricui îi este familiar. Viețile acestor oameni devin adesea exemple pe care persoana le poate lua în considerare. Pe cele bune ar trebui să le urmeze, iar pe cele rele ar trebui să le evite. Fiecare dintre noi are un cerc limitat de prieteni și familie din care își poate extrage cunoștințe, dar literatura clasică poate fi o sursă de cunoștințe mult mai largă și adesea mult mai profundă. Cunoștințele pe care le înveți din cărți, în special din literatura clasică, te pot ajuta să iei decizii mai bune, la fel ca și cunoștințele tale din viața reală.

Excursii și episoade

În acei ani, liceul organiza și activități extracurriculare: excursii la munte, seri de dans în holul liceului, concursuri școlare. Toate acestea adăugau o doză de efervescență unei vieți, altfel, destul de înregimentate.

Mi-aduc aminte de două excursii la munte făcute cu colegii de liceu. În 1960, după clasa X, am fost mai întâi în Munții Retezat, iar spre toamnă în Munții Vrancea pe Valea Sovejei cu vizită la Mausoleul de la Mărășești.

Excursia în Retezat

Din excursia din Munții Retezat mi-a rămas vie în minte o scenă aproape neverosimilă. Urcam în șir indian pe cărările stâncoase, deasupra pădurilor, pe culmile goale ale muntelui. Deodată, colegii mei din clasa A, dovedindu-se buni cunoscători de muzică de operă, au început să cânte din toți rărunchii marșul triumfal din Aida de Verdi, în italiană.

Eu cunoșteam marșul triumfal, pe care îl cântasem La Steierdorf la pian cu Amalia, fără însă să dau atenție cuvintelor. Dar colegii mei erau evident mai bine pregătiți în ale operei, știind pe de rost ariile și corurile în italiană. Secretul, cred, era filmul Aida apărut pe ecrane în acei ani cu Sophia Loren și vocea de înger a Renatei Tebaldi. După ce s-a stins marșul, Flutur, cel mai înalt coleg, de aproape doi metri, cu o voce de bas-bariton, s-a lansat în invocația lui Ramfis din actul al treilea, scena condamnării lui Radames de către preoți: „Radames! Radames! Radames! Tu rivelasti della patria i segreti allo straniero! Discolpati..... Egli tace.” Colegii lui Flutur din clasa A au răspuns cu corul preoților: „Traditor!”. Invocația solemnă s-a repetat de câteva ori, exact ca în operă. Ecoul muntelui amplifica vocile, pasajele solemne se amestecau cu vântul și se spărgeau în tăcerea stâncilor. În acel decor de piatră și cer, teatrul și viața se întâlneau. Era ca și cum muntele însuși devenise o scenă uriașă de operă transferată de pe malurile Nilului.

Un alt moment care mi-a rămas în amintire din acea excursie este fotografia făcută pe creastă spre miezul unei zile toride. Fetele erau în șorturi scurte, noi băieții cu bustul gol. Grupul nostru, aproape douăzeci de elevi, s-a așezat pe o stâncă suspendată deasupra unei prăpăstii amenințătoare, care avea însă o platformă lată, înclinată spre cărare și pe care urcând-o te puteai apropia de golul prăpastiei. Fetele s-au pus în față, la buza stâncii, tolănite pe o parte, noi în spatele lor, stând în picioare sau așezați, pe panta înclinată. Imortalizați așa în fotografie, la prima privire îți saltă în ochi nu chipurile noastre, nici măreția muntelui din spate, ci pulpele albe și durdulii ale Marianei M., expuse în prim-plan. Ele sunt cele care atrag inevitabil privirea, eclipsând tot restul. Era imaginea unei tinereți inconștiente, amuzate și jucăușe, în care muntele, arșița și adolescența se contopeau într-o scenă la fel de memorabilă ca Aida cântată pe vârf de munte.

Excursia în Munții Vrancei

Despre excursia în Munții Vrancei nu-mi amintesc traseul în detaliu. Pădurile domneau pretutindeni, cărările se strecurau prin umbră, iar deschiderile erau rare. Totuși, un moment mi-a rămas întipărit mai mult decât oricare altul, nu datorită muntelui, ci datorită aparatului meu fotografic Agfa. Îl primisem de la tata, era un aparat cu burduf dinainte de război, păstrat într-un toc de piele cu închizătoare nichelată, pe care îl purtam atârnat de gât cu o curelușă lungă. Făcea poze pe film 6x9, dar trebuia să trag filmul manual după fiecare cadru, urmărind numărul pozei printr-o ferestruică roșie, în total 12 poze. Dacă uitai să tragi filmul, riscai suprapuneri bizare de poze: practic, două poze stricate. În inima pitorească a Munților Vrancei, unde am ajuns prin Valea Sovejei, se află una dintre cascadele masivului, cred că se chema Cascada Mișina și era rezultatul unei căderi de vreo douăzeci de metri a apei unui râușor peste o serie de trepte de piatră. Zona era pe atunci o oază de liniște și frumusețe naturală, unde natura și timpul par să fi conspirat pentru a crea un colț de rai, încă nealterat de agitația turismului de masă, un loc ideal pentru un popas în care să te reconectezi cu natura. Aici ne-am oprit să facem un popas și să mâncăm ce am adus în traistă. Primul lucru, am scos aparatul și am fotografiat căderea de apă. Doar că am uitat să avansez filmul. Următoarea poză făcută de un coleg m-a surprins pe mine, doar cu un slip, tolănit la soare pe iarba unui luminiș ca pe o plajă. La developare, cele două imagini erau evident suprapuse: cascada și, deasupra ei, silueta mea translucidă devenită din orizontală, verticală, ca un fel de fantomă albă plutind nudă peste căderea de apă înspumată. Fotografia aceea, involuntar suprarealistă, a rămas una dintre cele mai bizare amintiri din adolescență.

Mausoleul de la Mărășești

Excursia din Vrancea s-a încheiat cu vizitarea Mausoleului de la Mărășești. După zilele petrecute prin pădurile Vrancei, printre râuri și cascade, întâlnirea cu monumentul eroilor a avut o forță aparte. Deodată, bucuria adolescentină a drumețiilor s-a transformat într-o tăcere respectuoasă.

Mausoleul se ridica impunător, alb, cu cupola înaltă, cu arcaturile sale ample, și aleile de piatră într-o câmpie care părea să-i sporească dimensiunile. În interior, liniștea era apăsătoare. Pe pereți, inscripțiile cu numele regimentelor și ale eroilor căzuți în bătălia de la Mărășești din vara anului 1917, o listă nesfârșită de vieți frânte, iar în criptele subterane, morminte aliniate, fiecare cu o cruce simplă. În centrul mausoleului se afla sarcofagul generalului Eremia Grigorescu, cu celebra lui deviză inscripționată: „Pe aici nu se trece!”. Pentru generația noastră, crescută în plin regim comunist, formula aceasta era prezentată ca o lozincă de eroism național, dar dincolo de propaganda vremii, ea vibra autentic: acolo, sub piatră, erau oamenii care chiar se opriseră cu trupurile lor în calea armatei germane.

Țin minte cum ne plimbam în șir, coborând în partea de jos, unde lumina se strecura slab, filtrată, iar pașii răsunau sec pe lespezile de piatră. Simțeam pentru prima dată, cu adevărat, ce înseamnă să ții în fața ochilor nu o pagină de manual, ci locul concret unde odihneau mii de soldați. După veselia drumului prin pădurile vrâncene, imaginea solemnă a Mausoleului a rămas ca un contrapunct grav. Era atât o lecție de istorie trăită direct, într-un loc unde timpul parcă se oprise, cât și o confruntare cu ideea de sacrificiu pe care, la vârsta aceea, doar începeam să o intuim.

Prima experiență erotică

Pe măsură ce creșteam, simțeam din ce în ce mai apăsat nevoia să mă desprind de imaginea băiatului răsfățat, protejat de toate femeile din casă.

Anii de liceu nu au fost doar despre formule, teoreme și lecturi obligatorii, ci și despre acea revoluție tăcută, dar implacabilă, care se numește adolescență, cu trezirea unor curiozități care, odată aprinse, nu mai puteau fi stinse. Printre glumele colegilor, zumzetul coridoarelor și emoțiile tezelor, se insinua chemarea unei lumi necunoscute, lumea maturității, pe care fiecare dintre noi o bănuiam, dar nu o înțelegeam pe deplin. Nu era vorba de o alegere conștientă, ci de o tendință instinctivă, greu de definit, de a-mi căuta propriul drum, de a mă diferenția, de a mă defini ca individ. Această aspirație difuză spre independență mă împingea să încerc, să risc, să caut experiențe care să mă așeze în rândul bărbaților.

Și, inevitabil, una dintre cele mai puternice curiozități care se năștea atunci era legată de sexualitate. Povestirile colegilor mei, spuse pe șoptite, cu un amestec de fascinație și bravură, aprindeau în mine o dorință pe care nici nu știam cum s-o numesc. Se manifesta în vise erotice și în acea jenă dimineața, când încercam să ascund urmele lor pe lenjerie.

Așa am ajuns, într-o bună zi – cred că eram în clasa a IX-a – să pășesc pentru prima dată în camera Rozinei, o prostituată despre care în liceu se vorbea în șoaptă, cu un amestec de fascinație și teamă.

Rozina fusese dansatoare la teatrul Constantin Tănase și la barul Melody din subsolul blocului Aro, iar pentru majoritatea băieților sexual precoce din liceu, ea era un fel de legendă urbană: femeia care putea să transforme curiozitatea într-o experiență. Îmi aduc aminte cum, aplecând urechea la șoaptele colegilor care o cunoscuseră pe Rozina, după ce am auzit atâtea povești despre ea, mi-am spus că trebuie să o cunosc, să-mi pierd cât mai repede virginitatea, chiar dacă asta însemna să plătesc în numerar. Drept care cerui inițiaților toate informațiile necesare pentru a ajunge la grațiile Rozinei.

Întâlnirea cu Rozina a avut loc în cămăruța ei din strada Popa Soare, o cameră cu intrarea direct din stradă. În zilele dinainte, am trăit cu o nerăbdare stângace, amestecată cu o neliniște surdă și vise erotice. Ca să am curaj, mi-am convins doi buni prieteni și colegi de clasă, Gigi și Radu, să mă însoțească la prima noastră întâlnire cu sexul. Fusesem avertizați că, pentru a evita aglomerația din fața intrării, o mușcată pusă în fereastră ar fi semnalul că trebuie să mai așteptăm puțin, deoarece un alt client era la rând. După o plimbare de circa un sfert de oră, mușcata a dispărut, și, după cum ne-a fost indicat, am dat buzna în cameră, fără să batem la ușă.

Camera era suficient de mare pentru a avea două paturi, separate de o cortină făcută dintr-un cearceaf. Patul mai mare, lângă intrare, era folosit ca o banchetă într-o cameră de așteptare și loc de debarasat în grabă a hainelor candidaților la plăceri, iar patul mai mic, locul plăcerii, era ascuns după cortină, un cearceaf întins pe o sârmă. Tot acolo era o mică chiuvetă cu un prosop pentru clienți și o oliță albă pentru Rozina.

Rozina ne-a întâmpinat zâmbind profesional, îmbrăcată cu un halat roz semi-transparent, decorat cu puf în jurul gâtului și la mâneci, prin care i se întrezărea corpul gol. În picioare avea papuci cu toc și ei roz, cu puf. Ne-a spus, în timp ce punea mușcata la fereastră, că trei clienți deodată acceptă doar excepțional. Era o blondă frumoasă, cu o prezență magnetică și un profesionalism rece care ne-a fascinat și intimidat în același timp. Nu eram sigur dacă mă atrăgea mai mult prezența ei fizică sau imaginile ei ca dansatoare de bar, în diferite ipostaze erotice, care împodobeau pereții.

Rozina știa exact ce avea de făcut cu un începător. S-a întâmplat ca unul dintre noi, fie din timiditate, fie din emoție, nu a reușit să ducă treaba la bun sfârșit. „Rămâne pe altă dată... Te-aștept.” Eu, din fericire, am trecut proba cu succes și chiar am primit laudele Rozinei, desigur o flatare profesională care se "prinde" întotdeauna. După ce totul s-a terminat și ne-am îmbrăcat, am pus banii pe pat, Rozina și-a aprins o țigară și ne-a zâmbit obosită. Privindu-i fața, am avut impresia că va mai dura până când mușcata va dispărea din nou din fereastră. Ne-a invitat să nu o uităm și să revenim pentru a repeta experiența într-o altă zi.

Îmi îndeplinisem o fantezie, dar am plecat cu un gust amar, realizând că sexul, în forma aceea, nu avea nimic din magia la care visam. Întâlnirea, așa cum o trăisem în micul pat al Rozinei, ascuns după cortină dincolo de care își așteptau rândul cei doi prieteni, fusese scurtă și intensă, dar o simțeam mecanică, lipsită de intimitate și sens. Era mai mult o explorare a limitelor imaginației mele decât o imersie în senzualitate, un ritual de trecere într-o altă lume, cea a bărbaților, o bifare a unei etape adolescentine care nu mi-a lăsat decât un gol ciudat în suflet și senzația că sexualitatea la care visam era altceva. Deși nu înțelegeam pe deplin ce înseamnă intimitatea adevărată cu o femeie, eram conștient că ceea ce experimentasem era un spectacol superficial, nu o legătură emoțională autentică.

Asta nu m-a împiedicat să particip apoi la o „poștă” organizată în casa unui coleg, Valeriu, având-o tot pe Rozina ca protagonistă. Evenimentul fusese repetat de multe ori în trecut de colegul-organizator, care, partener în afaceri cu Rozina, era scutit de plată și avea eventual dreptul la bis în caz de disponibilitate a resurselor sale. Băieții invitați cunoșteau regulile, iar eu m-am supus acestora. Stăteam cuminți pe scaune, în penumbra din sufragerie, așteptând ca fericitul din dormitor să termine pentru ca un altul să-i ia locul. În scurtul răstimp dintre clienți, Rozina se ocupa de o auto-igienizare sumară în baie. Deși am trecut și această încercare cu brio, mi-a rămas aceeași senzație de superficialitate, de neparticipare afectivă, aceeași nemulțumire surdă și un sentiment de distanțare față de ceea ce credeam că înseamnă intimitatea și sexul. Rozina fusese mai mult un simbol al curiozității adolescentine decât o parteneră adevărată. Deși am bifat experiențele sexuale așa cum îmi propusesem, am simțit că mă aflam într-o lume în care conexiunea emoțională era aproape absentă, iar actul în sine nu era decât un schimb tranzacțional de umori, dar gol de sens. Rozina a rămas, în amintirea mea, un simbol al începutului: prima lecție despre diferența dintre dorință și intimitate.

Am înțeles atunci, poate fără să fi știut să pun în cuvinte, că adevărata apropiere de o femeie nu se rezumă la gesturi grăbite și ritualuri tranzacționale. Că sexualitatea nu e doar o curiozitate satisfăcută, ci și un limbaj al emoției și al legăturii sufletești. Lecția aceea amară, începută pe băncile liceului, m-a urmărit mult timp după aceea și m-a împins să caut dincolo de trup, spre acea taină a comuniunii de dorințe și, mai ales, de sentimente, care, de fapt, abia începea să mi se dezvăluie.

O iubire neîmpărtășită

Probabil fiecare licean a avut, măcar o dată, o pasiune tăcută, ascunsă sub îmbrățișarea anonimă a clasei. Eu am avut-o pe R., fără ca această dragoste să fie reciprocă. Era cea mai drăguță și răsfățată dintre cele șapte colege, curtată asiduu de băieți, iar printre curtezani, eu eram cel mai evident. R. era o șatenă cu ochi verzi, cu un aer de păpușă inaccesibilă, tot timpul cu nasul pe sus, mereu cu un zâmbet de copil conștient de magnetismul său. Locuia lângă termocentrala Grozăvești și mergea pe jos acasă, deoarece nu exista un mijloc de locomoție direct între liceu și casă.

La scurt timp după ce am cunoscut-o, pretextând că locuiesc în apropierea casei ei, am început să o însoțesc în drumul spre casă. Timp de doi ani, o conduceam până acasă după ore, prelungind astfel drumul pe străzi care nu erau ale mele, sperând în iluzia unei apropieri. Mergeam unul lângă celălalt ca niște prieteni vechi, vorbind despre orice, de obicei despre profesori sau colegi, dar niciodată nu am abordat subiectul relației dintre noi doi. Era un ritual care îmi dădea speranță, dar îmi și hrănea incertitudinea.

Băieții șușoteau și unii râdeau de mine, spunându-mi că R. era îndrăgostită de Cornel, repetentul clasei, un tip sportiv care făcea deliciul întregii clase când era interogat, deoarece mai niciodată nu știa să răspundă sau răspundea caraghios, luându-l peste picior pe profesor, care în final îl dădea afară din clasă. R. îi adresa priviri complici lui Cornel, iar acesta o străfulgera cu priviri piezișe tip James Dean sau, mai degrabă, „macho” latino-american. Nu am aflat niciodată cât de serioasă era relația dintre R. și Cornel, deși poate unii colegi știau. Nu am avut curajul să o întreb pe R. ce simțea ea cu adevărat față de Cornel. Riscam prietenia cu ea — și preferam oricărei pierderi această prezență tăcută, aproape rituală. Am continuat să-i fac curte lui R., iar ea să accepte fără să-mi ofere ceva în schimb. Dimpotrivă, de câte ori avea ocazia, mă făcea gelos și frustrat, acordând atenție altor colegi în dauna mea. Citisem „Suferințele tânărului Werther” și eram deci avertizat, dar speranța nu-l părăsește pe bietul îndrăgostit.

Sfârșitul examenului de bacalaureat a coincis ca dată cu a 17-a aniversare a zilei mele de naștere. Părinții mei au organizat o masă la restaurant cu rudele și prietenii și s-a decis și pentru un „ceai” acasă, la care să fie invitați colegii mei cei mai apropiați, printre care, desigur, și R. Noi, tinerii, ocupam două camere golite de mobilă, unde puteam dansa, iar „bătrânii” (părinții și rudele) s-au retras în celelalte două camere. Din când în când, unchii mei făceau incursiuni pentru a se amuza pe seama tinerilor. Într-una din aceste incursiuni, Tibi, medic, mare cunoscător de femei și amator de dat sfaturi, m-a tras deoparte și, arătându-mi-o pe R. cum se mișca atunci când dansa, mi-a șoptit cu o ironie blândă:

„- Insistă, după părerea mea a luat-o sub coadă de mai multă vreme.”

Deși expresia nu mi-a plăcut deloc, rămânându-mi înfiptă în minte cu vulgaritatea ei, nu i-am zis nimic lui Tibi. În schimb, această observație mi-a deschis ochii și de atunci am decis să abandonez relația de „maître-chevalier servant” cu R., instaurată în liceu. Relația noastră a devenit, din acel moment, una simplă, cordială — „prietenească”, dar fără nuanțe.

În toamna acelui an, am intrat amândoi la Politehnică, la aceeași facultate, și, timp de un an, am fost colegi de an. Ne vedeam aproape zilnic, în amfiteatre aglomerate sau pe holurile universității. Dar șirul zilelor de liceu se rupsese irevocabil. Ce a fost nu s-a mai repetat: privirile s-au răcit, glumele s-au împuținat, fiecare dintre noi s-a lăsat prins de alte cercuri și alte preocupări.

Relația cu R. a fost una dintre cele mai confuze și mai chinuitoare experiențe amoroase ale mele. Deși se vedea de la o poștă că eram îndrăgostit de ea, R. nu părea să-mi împărtășească sentimentele, dar nici nu mă respingea. Încercările mele de a o cuceri s-au lovit de un zid de indiferență, care m-a făcut să mă simt neputincios și frustrat, dar mai ales necompetitiv. A fost o dragoste neîmpărtășită, una care m-a consumat și m-a făcut să mă îndoiesc de propriul farmec masculin și, în general, când sunt în societate, de propria mea carismă. Din întreaga poveste, am rămas nu cu un dor neîmplinit, ci cu o întrebare nesfârșită despre mine însumi. M-a durut că ea nu m-a ales – a fost o confirmare a ceea ce mă temeam: că eu nu sunt de ales. Am cărat cu mine, ani de zile, umbra unei neîncrederi: că nu am avut suficientă carismă, că atenția mea, discreția mea, gesturile mici și răbdătoare nu erau niciodată de ajuns. Nu era vina ei, nu era vina mea. Era vulnerabilitatea din mine, la vârsta la care te întrebi dacă ești suficient de „bun”, de „interesant”, de „iubit”. Complexul acesta m-a urmărit toată viața. După aceea, ori de câte ori o femeie a încercat să se apropie de mine, dându-mi de înțeles că mă place sau mă admiră, a trebuit să treacă mai întâi prin procesul îndelung de verificare că nu mă ia peste picior. Relația cu R. m-a învățat multe despre complexitatea sentimentelor umane și mai ales despre vulnerabilitatea lor. Am înțeles că dragostea nu este decât rar cu adevărat reciprocă și că, uneori, oricât de mult ai încerca, nu poți face pe cineva să te iubească cu adevărat.

Anii au trecut, iar la fiecare aniversare a promoției am întâlnit-o pe R.: elegantă, impecabilă, sigură pe farmecul ei, atentă mereu la detalii, cu zâmbetul acela enigmatic care nu are vârstă. După facultate, s-a căsătorit cu un coleg din institut, are o fiică, notară sau avocată, a rămas singură după ce soțul ei s-a stins încă tânăr. Călătorește mult și povestește din călătorii, se înconjoară cu amici, dar, în esență, pare să fi rămas acel personaj perfect conturat la suprafață, greu de atins în adânc — presupunând că acest adânc există cu adevărat. Unii spun că e cultă, dar eu nu simt în ea vibrația care să atingă sufletul altora, pe care numai cultura adevărată ți-o dă. Privesc la episodul cu R. fără ironie și fără regret, cu o blândețe firească, deoarece rana s-a vindecat. R. nu are nicio vină: la vârsta aceea trebuie să înveți și alegi ceea ce este mai atractiv. Nu am aflat niciodată cum a trăit ea cu propriile dorințe sau regrete, dar știu sigur cum am traversat eu adolescența și tinerețea: cu nostalgic curaj, căutând să mă descopăr și să mă accept, chiar și atunci când nu eram eu alesul. Am înțeles multe lucruri despre mine, despre farmecul, timiditatea și dorințele tainice ale adolescenței. Mai mult, știu cât de multă frumusețe poate închide o admirație tăcută, o prietenie castă, o dragoste neîmpărtășită care, deși nu s-a împlinit, a pus temelia unei priviri mai înțelepte asupra lumii și asupra mea.

Nu simt nici dorința de a răsturna realitatea trecutului, nici umbrele vulpii afirmând că strugurii sunt acri nu mă asaltează, atunci când spun acum — cu calmul timpului trecut — că dragostea aceea tăcută din adolescență a fost o infatuare juvenilă, iar viața, cu ironia ei blândă, mi-a dat șansa să trec peste orgoliul pretendentului respins. Și poate că, la final, tocmai aceste iubiri neîmpărtășite ne obligă, pentru totdeauna, să ne fim nouă înșine cei mai răbdători și blânzi prieteni. Și, apoi, am învățat o lecție: uneori, faptul că așteptările noastre nu s-au împlinit ne salvează de propriile iluzii. O poveste de dragoste cu R. ar fi fost frumoasă, dar o viață alături de ea îmi este greu să-mi imaginez. Eram și suntem prea diferiți.

Epilog

Anii de liceu au trecut ca o copilărie târzie, protejată de familie și școală, în care ecoul istoriei mari se simțea doar ca un murmur în fundal. Născuți în război și crescuți într-o pace tulbure, am traversat adolescența ca pe o apă aparent liniștită, fără să îi bănuim adevăratele adâncimi și ce curenți potrivnici ne înconjurau. Umbrele istoriei treceau pe lângă noi și, chiar dacă le simțeam suflarea, ele nu ne atingeau pe deplin pentru că noi nu le dădusem un nume.

Nu discutam politică, nici probleme existențiale. Eram poate prea tineri, dar mai ales prudenți. Învățasem din familie să fim prudenți: cuvintele trebuiau alese cu grijă, întrebările oprite la timp, mărturisirile și gândurile mai îndrăznețe păstrate pentru sine. Așa am învățat, de timpuriu, lecția tăcerii și a discreției: știam instinctiv ce se putea spune și ce trebuia ascuns.

Nu-mi amintesc printre colegi nici răzvrătiți, nici contestatari, dar nici delatori ori oportuniști, ci doar tineri care își căutau drumul, cu rețineri firești, dar cu inimile deschise. Propaganda o percepeam cu resemnare, participam la ea fără zel și fără comentarii. Eram o generație care se ferea de excese, de încrâncenări, de poziții de prestigiu suspecte.

Am trăit începutul vieții fără crispări, cu respect pentru profesori și fără răutate între noi. În acea lume mică și resemnată, unde viața își făcea drum printre noi, am descoperit normalitatea și bucuria unei adolescențe împărtășite. Ne-am văzut de școală, de prietenii și de jocuri, ne-am bucurat așadar de începutul vieții, fără excese, fără complexe și fără crispări. Pe băncile clasei ne schimbam temele de casă, ca și glume și secrete mici, și învățam încet, dar sigur, arta prieteniei. Așa am trăit frumusețea începutului: prietenii care se legau fără ascunzișuri, jocuri ce umpleau curtea liceului, învățătură care ne modela pas cu pas. În clase, chipurile dascălilor se aplecau asupra noastră cu o severitate blândă, iar tabla, acoperită de formule sau citate, era martoră zilnică a micilor noastre înfrângeri și izbânzi. Și poate tocmai prin această liniște aparentă ne-am format caracterele, pentru a putea întâmpina mai târziu încercările lumii reale.

Anii de liceu se așază sub semnul unei inocențe paradoxale: adolescența noastră, deși tăcută și reținută, era luminoasă. În ea, viața se înfiripa curat, ca un mugur de primăvară, și se așternea în noi asemenea luminii blânde care, în fiecare dimineață, intra pe ferestrele înalte ale sălilor de clasă.

Poate de aceea prieteniile din liceu au fost cele mai durabile. Privind înapoi, îmi dau seama că legătura cu colegii de liceu a fost mai vie și mai trainică decât cea cu colegii de la școala generală sau chiar decât cea cu colegii de la facultate. În jurul lor, timpul s-a pliat altfel, păstrându-ne aproape, chiar și atunci când drumurile ne-au purtat prin lume.

După Revoluție, colegii rămași în București s-au văzut lună de lună, în prima joi a lunii, în același loc, ținând vie flacăra legăturii noastre. Lia Briceag (Dumnezeu să o odihnească în pace!), colega noastră de suflet și șefa noastră de promoție, a avut această inițiativă și a fost liantul care a știut să ne adune iar și iar, la aniversări sau întâlniri spontane. Aceste întâlniri au devenit un alt fel de clasă, în care timpul ne adună în același loc al memoriei, cu povești, cu amintiri și cu râsul acela de liceeni care nu ne-a părăsit niciodată. Pentru noi, cei plecați, aceste revederi au devenit sărbători ale întoarcerii: momente în care, dincolo de prezentul plin de griji, regăsim prospețimea adolescenței și căldura tinereții împărtășite.

Poate tocmai de aceea liceul rămâne, pentru mine, începutul pur al vieții: locul unde am învățat prietenia, discreția, solidaritatea și bucuria simplă de a fi împreună. Un început pe care, chiar și acum, îl simt ca pe o lumină caldă, așezată pentru totdeauna în mine. Deși anii de liceu s-au încheiat odată cu absolvirea lui, ei continuă să trăiască în noi, ca un strat adânc al memoriei și al identității noastre, cel mai curat și mai luminos dintre toate.

Mult timp, liceul a rămas pentru mine un loc al memoriei: clădirea, coridoarele, curtea, sălile – toate păstrate ca într-o fotografie interioară, de multe ori simțind nevoia unei revederi „la fața locului”. Datorită eforturilor colegilor mei s-au organizat asemenea reveniri la date rotunde sau când s-a putut (Fig. 13-15). Ultima dată când m-am întors la liceu, împreună cu câțiva colegi, a fost pe 5 decembrie 2014, la aniversarea liceului, în ziua de sărbătorire a Sfântului Sava.

Întoarcerea la liceu (5 decembrie 2014)

Am intrat cu emoție în spațiul care, în tinerețe, ni se părea etern. De data aceasta nu mai eram elev, ci martor al timpului. Am participat la festivitățile pregătite în sala de teatru a liceului și, pe măsură ce se succedau momentele ceremoniale, aveam impresia ciudată că două planuri se suprapun: adolescența, cu lumina ei tăcută, și prezentul, cu gravitatea pe care anii o așază în oameni.

La sfârșit, directoarea liceului m-a invitat să urc pe scenă și să le vorbesc elevilor din sală. A fost un moment neașteptat și, tocmai de aceea, cu atât mai puternic: să te întorci în locul care te-a format și să te trezești, dintr-odată, în postura celui care spune ceva generației care continuă. Am simțit atunci că liceul nu e doar un capitol închis, ci o continuitate – un fir care trece prin oameni, prin timp, și care, uneori, se întoarce spre tine sub forma unei chemări simple: „spune-le ceva”.

Cineva a înregistrat discursul meu; îl pot publica aici, ca o mică mărturie a acestei reîntoarceri și ca un semn că legătura cu liceul nu s-a pierdut, ci s-a schimbat doar în formă.

▶

Cu acea ocazie, le-am promis elevilor că mă voi întoarce împreună cu colaboratorul meu, Andrei Vasilățeanu, prodecan al Facultății de Inginerie în Limbi Străine – și el absolvent al liceului – pentru a le dezvălui celor interesați perspectivele fascinante ale direcției de informatică de la Universitatea Politehnica din București, unde eram profesor și am fost șef de departament.

După scurt timp, m-am regăsit în sala de teatru, în fața a câteva zeci de elevi din clasele terminale ale liceului (Fig. 16-18). Le-am vorbit despre farmecul Politehnicii și al specializării în informatică de la FILS. Nu am urmărit roadele intervenției noastre, dar entuziasmul cu care elevii au primit prezentarea lui Andrei m-a măgulit profund.

Înapoi la Adolescență Înapoi la Memorii