Acest text este mai puțin „tehnic” în sensul algoritmic și mai mult metodologic: ce înseamnă să tratezi proiectarea programelor ca activitate sistematică, într-o lume în care complexitatea crește mai repede decât capacitatea noastră de a o ține minte.
Mă interesează aici linia fină dintre ceea ce poate fi formalizat (și eventual automatizat) și ceea ce rămâne inevitabil judecată umană: alegerea unei decompoziții, evaluarea compromisurilor, construirea unei explicații coerente a soluției.
În spatele discuției se află aceeași temă a deceniului: „ordinea” nu vine dintr-o rețetă, ci din obiecte intermediare bine alese și din transformări controlate. Orice metodă serioasă are nevoie de o formă de memorie externă a proiectului — o formă intermediară — și de un set de criterii care o țin coerentă.
Privit în context, articolul funcționează ca punte: între modelarea formală (1981–1983), instrumentarea metodei (1985) și realizarea unui mediu (INTERFORM). Este felul meu de a spune: proiectarea poate deveni sistematică fără a deveni mecanică.
