Integrating Legacy Medical Applications in a Standardized Electronic Health Record Platform
Publicat în 2015, acest articol abordează o problemă foarte concretă și foarte importantă pentru informatizarea sănătății: integrarea aplicațiilor medicale existente, eterogene și nestandardizate într-o platformă unică de tip Electronic Health Record. Dacă multe dintre lucrările mele anterioare insistau asupra rolului conceptual al Virtual Health Record și asupra arhitecturilor patient-centric, aici accentul se mută asupra unei dificultăți practice decisive: cum pot fi recuperate și integrate aplicațiile legacy deja folosite în sistemul sanitar, fără a le abandona pur și simplu.
Repere bibliografice
Titlu:
Integrating Legacy Medical Applications in a Standardized Electronic Health Record Platform
Autori:
David Robert Posircaru, Luca Dan Șerbănați
Publicare:
2015 E-Health and Bioengineering Conference (EHB),
2015.
DOI: 10.1109/EHB.2015.7391401
Teme:
aplicații legacy, interoperabilitate, HL7, Electronic Health Record,
cloud computing, e-prescription, platformă națională de sănătate
Ideea centrală:
Integrarea reală a sistemelor medicale existente nu poate fi obținută doar prin
coexistența unor aplicații disparate și a unor formate locale. Este nevoie de o
platformă EHR standardizată și de un mecanism de adaptare capabil să traducă
mesajele generate de aplicațiile legacy într-o formă interoperabilă.
Context
Lucrarea se înscrie în continuitatea preocupărilor mele pentru dosarul medical longitudinal, pentru interoperabilitate și pentru integrarea informației clinice. Dar, spre deosebire de articolele mai conceptuale despre VHR sau Smart EHR, acest text este ancorat într-o problemă foarte practică din sistemul românesc de sănătate.
Problema identificată este lipsa de interoperabilitate dintre aplicațiile medicale deja folosite și platforma de informații de sănătate. Situația este tipică pentru multe sisteme sanitare: există software funcțional, deja adoptat local, dar el produce date în formate proprii și nu poate participa firesc la un sistem integrat.
Soluția propusă în articol nu presupune înlocuirea brutală a acestor aplicații, ci integrarea lor printr-un adaptor HL7 și printr-o platformă EHR standardizată, găzduită într-o infrastructură de tip cloud.
Aport conceptual
- tratează integrarea aplicațiilor legacy ca problemă arhitecturală centrală, nu secundară;
- propune un EHR standardizat HL7 ca nucleu de integrare;
- introduce un HL7 Adapter pentru conversia mesajelor proprietare în mesaje HL7;
- leagă interoperabilitatea de o platformă unică, capabilă să susțină toate activitățile din sistemul sanitar;
- folosește cloud computing pentru scalabilitate și integrare la nivel larg;
- aplică ideea la un caz concret: prescripțiile electronice raportate către Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
În economia cercetării mele, articolul este important fiindcă arată cum o viziune despre VHR/EHR poate coborî în zona dură a interoperabilității reale dintre sisteme.
Descriere
Problema de la care pornește articolul este una foarte concretă: în sistemul sanitar românesc continuă să existe aplicații medicale dezvoltate în momente diferite, pentru scopuri diferite și în formate proprii, iar această diversitate împiedică apariția unui sistem informațional cu adevărat integrat. Chiar dacă există o platformă informatică de sănătate, simpla ei existență nu garantează interoperabilitatea cu aplicațiile locale deja utilizate în practică.
În loc să trateze aceste aplicații legacy ca obstacol de eliminat, articolul le tratează ca realitate de integrat. Aceasta este, de fapt, partea cea mai interesantă a lucrării. Nu se propune o resetare completă a ecosistemului software, ci o arhitectură intermediară, capabilă să recupereze utilitatea aplicațiilor existente și să le conecteze la o platformă EHR standardizată.
Nucleul acestei soluții este un Electronic Health Record standardizat HL7, folosit ca platformă de convergență. Alegerea este semnificativă: HL7 nu este tratat aici doar ca standard de schimb tehnic de mesaje, ci ca principiu de organizare a unui spațiu comun de interoperabilitate. În jurul acestui nucleu este introdus un HL7 Adapter, adică un mecanism de mediere între vechile aplicații și noua platformă.
Funcția adaptorului este să preia mesajele produse de aplicațiile medicale în formatul lor intern și să le convertească în mesaje HL7. În cazul discutat de articol, exemplul concret este cel al aplicațiilor care generează prescripții electronice în format propriu, așa cum sunt ele raportate către Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Acest exemplu este bine ales, deoarece arată că problema interoperabilității nu este una abstractă, ci una care afectează direct procese administrative și clinice deja active.
Arhitectura propusă folosește și tehnologii de tip cloud computing. Această alegere sugerează o orientare spre scalabilitate și centralizare controlată a unor servicii comune, fără a nega existența surselor distribuite de date și a aplicațiilor locale. În acest sens, articolul se înscrie într-o tendință mai largă a perioadei: construirea de platforme naționale sau regionale capabile să preia diversitatea locală fără a o lăsa să distrugă coerența întregului sistem.
Ceea ce mi se pare important în această lucrare este caracterul ei de punte între două lumi. Pe de o parte, există lumea aplicațiilor vechi, dezvoltate pragmatic, deseori în jurul unor nevoi locale. Pe de altă parte, există lumea standardelor, a platformelor integrate și a dosarului electronic longitudinal. Articolul arată că trecerea de la prima la a doua nu poate fi făcută prin decret, ci prin mecanisme arhitecturale de adaptare și traducere.
În ansamblu, textul nu este unul foarte amplu, dar exprimă limpede un adevăr important al informatizării sănătății: interoperabilitatea reală se câștigă în punctele de contact dintre vechi și nou. Oricât de elegant ar fi modelul unei platforme EHR standardizate, el rămâne insuficient dacă nu poate absorbi și disciplina software-ul deja existent în sistem.
Semnificație în parcursul meu
Pentru mine, acest articol are o semnificație aparte fiindcă aduce în prim-plan o dificultate pe care orice proiect serios de sănătate digitală o întâlnește mai devreme sau mai târziu: integrarea moștenirii software existente. În lucrările mele anterioare, accentul cădea adesea pe modelare, pe VHR, pe arhitecturi distribuite și pe sisteme regionale. Aici, accentul cade pe pragmatica tranziției.
Tocmai de aceea, deși mai modest ca ambiție teoretică decât alte articole, textul este foarte util în economia generală a cercetării mele. El arată că viziunea despre dosarul virtual și despre interoperabilitate nu rămâne suspendată la nivel conceptual, ci poate coborî până la soluții precise de integrare pentru aplicații legacy și fluxuri administrative reale.
În acest sens, articolul completează bine seria legată de VHR, SmartFSE și EHR 2.0.