O amintire din anii 1972–1973 despre prima întâlnire cu Schitu, despre satul țărănesc de lângă Costinești, despre plaja de sub malul înalt și despre felul în care un loc descoperit aproape întâmplător a devenit, prin întoarceri repetate, parte din geografia intimă a vieții mele.
La început, Schitu a fost pentru mine o improvizație de vacanță. Plecasem dintr-un București încins, fără planuri precise, atras mai degrabă de promisiunea unei evadări decât de un loc anume. Am ajuns acolo prin mijlocirea unei prietene și prin întâlnirea cu o familie franceză aflată în România. Mai târziu, aveam să revin la Schitu mulți ani: mai întâi singur, apoi împreună cu viitoarea mea soție, cu soția mea și, în cele din urmă, cu copilul nostru. De aceea, episodul primei veri nu poate fi povestit doar ca o aventură de tinerețe. El a fost, mai ales, începutul unei fidelități față de un loc.
Numele unor persoane sunt schimbate sau estompate. Îi voi spune Mara colegei care mi-a făcut legătura cu familia franceză, iar familia franceză apare sub numele convențional familia Faurel. O tânără întâlnită atunci va fi numită Ina. Ea aparține amintirii primei veri, dar alte veri au urmat: centrul lor este Schitu, locul care a rămas același.
O vară a acelui început de deceniu mi s-a așezat în memorie ca o dâră de lumină tremurătoare pe apă. După un an universitar încărcat, cu ore, obligații și drumuri zilnice, nu-mi doream decât o desprindere. Cursurile se încheiaseră, examenele studenților trecuseră, chiar și cura de la Olănești trecuse, iar Bucureștiul mi se părea prea cald, prea prăfos, prea gol. Veneam după răcoarea de la Olănești, unde zilele fuseseră reglate de cura de ape și de plimbările la izvoare. Întoarcerea în oraș avea ceva apăsător.
Gândul plecării la mare sau la munte mă atrăgea, dar nu voiam o vacanță obișnuită. Nu mă tenta repetarea sejururilor de altădată. Ultima legătură sentimentală serioasă se rupsese din cauza unor contraste ireconciliabile. Prietenii se împrăștiaseră care încotro, iar eu rămăsesem într-un oraș care părea să fi pierdut orice promisiune de întâmplare fericită. În lipsă de altceva, am încercat să iau legătura cu mai mulți colegi din catedră. Dintre cei rămași în București, am găsit-o pe Mara, care se pregătea să plece pentru un an cu o bursă în Anglia. Ne-am dat întâlnire la cofetăria de la Blocul Turn, unde era mai răcoare, ca să bem o cafea și să schimbăm câteva vorbe.
Cu această ocazie, din vorbă în vorbă, Mara mi-a povestit despre o familie de francezi aflată în România, care plănuia să petreacă două săptămâni pe litoral împreună cu cei trei copii. Îl cunoștea pe Bernard Faurel de la cursurile de programare organizate la Centrul de Calcul al lui Moisil, unde el se ocupa la acea vreme de întreținerea calculatorului IBM achiziționat în 1968. Mara rămăsese în legătură cu Bernard și după terminarea cursurilor. Îi cunoștea și soția, Claire, o femeie deschisă și prietenoasă, care se îndrăgostise de România. Francezii închiriaseră camere și în acel an într-un sat de lângă Costinești, unde reveneau pentru liniște, plajă și sentimentul de libertate pe care îl găsiseră în acel loc.
Ideea m-a atras imediat. Cunoșteam Costineștiul din studenție. Fusesem acolo de două ori, prima oară într-un sejur oferit de BTT, pentru că repetam pentru defilarea de 23 August. Stătuserăm atunci în corturi militare mari, albastre, iar serile se terminau pe terasa „La Ciupercă”, unde se dansa pe șlagărele momentului. Tot acolo făcusem primele mele încercări de dans, ajutat cu răbdare de câteva fete mai generoase decât ar fi meritat lipsa mea de talent.
Mara mi-a sugerat să merg la mare cu familia Faurel. Lor le-aș fi fost de ajutor cu limba și cu micile dificultăți locale, iar eu aș fi avut ocazia să-mi exersez franceza și să ies din toropeala orașului. În mintea mea au început imediat să se încropească planuri. Nu era doar curiozitatea de a cunoaște niște străini interesanți. Era și dorința de a vedea locuri familiare prin ochii lor. Uneori, celălalt îți poate împrumuta ochi noi.
M-am hotărât repede. Mara i-a anunțat pe francezi că era posibil să li se alăture la mare un coleg de-al ei. Mi-am împachetat câteva lucruri esențiale, am luat primul tren spre litoral și, după câteva ore de călătorie, schimbând la Constanța cu trenul spre Mangalia, am ajuns după-amiază în gara Costinești. Adresa primită nu era însă din Costinești, ci din Schitu, un sătuc aflat la o aruncătură de băț.
Din gară am pornit pe jos spre sat. Bifurcația care despărțea cele două localități nu era departe. După ce am lăsat șoseaua asfaltată și am intrat pe drumul de pământ bătătorit, totul s-a schimbat. Satul părea rupt din timp, suspendat într-o lumină care cădea blând peste ogrăzile localnicilor. În stânga și în dreapta se înșirau case joase, văruite, curți cu pomi, garduri simple și miros de iarbă uscată. Era o lume depărtată de stațiunile litoralului.
Am identificat casa în care urmau să stea francezii și am început să întreb în jur, din casă în casă, de o cameră liberă. Satul era plin, iar răspunsul se repeta: toate camerele erau ocupate. După mai multe încercări, am găsit, spre seară, o cameră modestă într-o mică locuință de chirpici. Nu-mi trebuia mai mult. Ceea ce conta era că găsisem un punct de sprijin într-un sat necunoscut, înainte ca noaptea să se lase peste el.
Seara, deși obosit, am mers până în Costinești, curios să regăsesc locurile cunoscute. Am regăsit terasa, cantina, faleza, dar nu am mai găsit aceeași lume din studenție. Stațiunea crescuse, apăruseră căsuțele, nenumărate. În depărtare se vedea o zonă luminată, de unde se auzeau multe voci. M-am apropiat și am descoperit un amfiteatru nou, plin de oameni, unde rula un film al neorealismului italian. Costineștiul devenise, între timp, un mic oraș estival.
M-am întors la Schitu cu o liniște nouă. Dacă aglomerația cucerise țărmul frecventat de turiști, se părea că adevărata singurătate se mutase mai sus, pe malul înalt, acolo unde marea sclipește noaptea fără să ceară aplauze.
Schitu nu era un sat mare, dar avea un farmec aparte. În acei ani nu semăna deloc cu o stațiune; Costineștiul, în schimb, devenea tot mai mult un orășel. Schitu nu avea nimic din geometria turistică a Costineștiului, nici vacarmul teraselor, nici agitația aleilor, nici senzația că totul fusese gândit pentru vizitatorul de sezon. Era încă un sat, cu drumuri de pământ, cu garduri joase din șipci de lemn, cu curți în care se vedeau pomi, cotețe, magazii, flori crescute fără pretenții și case simple, fără etaj, vopsite în alb sau albastru deschis, acoperite cu țiglă, așezate aproape la nivelul prafului de pe drumuri. Tocmai această simplitate îi dădea farmecul. În spatele curții, dincolo de bucătăria de vară și de closet, se afla grădina de legume și porumb, destul de mare încât să poți culege roșii coapte, proaspete, direct din vrej.
Curțile erau mari și foarte lungi. În ele se puteau instala corturi, se putea parca, la nevoie, o mașină sau o rulotă, iar seara se puteau întinde mese lungi, la care se adunau familiile din gospodărie și invitații lor. Petrecerile țineau uneori până noaptea târziu, stropite copios cu vin alb de Ostrov sau Murfatlar, cumpărat de la alimentara din Costinești. Tocmai pentru această ambianță veneau aici în gazdă, în mod regulat, și familii de străini, precum familia Faurel, alegând Schitu și nu Mamaia. Ca intrus, nu intrai într-un decor turistic, ci într-o lume care își continua viața ei simplă, acceptându-te temporar în marginea ei.
Prima casă în care am stat era modestă, aproape săracă, dar tocmai de aceea memorabilă (Fig. 1). Camera mea nu avea nimic de prisos: un pat, o măsuță, câteva scaune, un dulap. Pereții păstrau răcoarea de peste zi, iar seara, când se lăsa întunericul, se auzeau zgomotele satului: câini, pași pe aleea din fața casei, o ușă scârțâind, glasuri scăzute, apoi liniștea peste care se auzea, abia perceptibil, marea. Casa nu a rămas pentru mine doar locul unei întâlniri memorabile; a rămas prima mea adresă la Schitu, primul adăpost prin care satul m-a primit.
Altfel era casa familiei Faurel: mai mare, mai animată și mai deschisă; cu mașina și rulota în curte, cu copii și bagaje, avea atmosfera unei tabere domestice (Fig. 2). Acolo se adunau seara poveștile zilei, se făceau planuri pentru a doua zi, se discutau lucruri mari și mici: marea, România, calculatoarele, porturile pe unde trecuse Bernard, diferențele dintre Est și Vest, mâncarea, prețurile, drumurile, micile complicații ale unei vacanțe într-o țară încă închisă.
A doua zi, familia Faurel a sosit spre miezul zilei. Bernard era la volanul unei Simca roșii, prăfuite, care trăgea o rulotă. Claire și copiii, deși obosiți, erau încântați să regăsească satul pe care îl cunoșteau din anii trecuți. Îi așteptam cu nerăbdare în curtea țăranului la care închiriaseră casa.
Bernard era un bărbat înalt și subțire, de circa 40 de ani, cu aer de explorator și cu un zâmbet contagios. Claire avea un farmec discret, cu ochi foarte expresivi și o delicatețe care nu excludea hotărârea. Copiii erau veseli, sociabili și plini de energie. Am simțit repede că mă voi înțelege bine cu ei.
Din povestirile lor am înțeles că Bernard fusese, înainte de a lucra pentru IBM, inginer în marina comercială. O cunoscuse pe Claire într-o escală, trăiseră o scurtă poveste de dragoste, apoi el plecase mai departe. Claire, rămasă însărcinată, l-a căutat cu încăpățânare prin companiile de transport maritim, până când a reușit să-i trimită vestea. Bernard s-a întors, și-a asumat familia și a lăsat, cel puțin pentru o vreme, aventurile marinărești. La IBM se ocupa de instalarea, întreținerea și depanarea calculatoarelor mari, într-o lume tehnică ce mă interesa direct.
După ce s-au cazat la țăranul care le pusese la dispoziție întreaga casă, acesta retrăgându-se într-o cameră din spatele casei, ne-au poftit la un prânz frugal, pregătit de gazdă. Terminată masa, Bernard mi-a propus să mergem la plajă după-amiază, când căldura se va fi mai domolit. „Trebuie să vezi locul acesta”, mi-a spus el. „E absolut fantastic, izolat și liniștit, exact ce căutăm noi.”
După aceea, familia Faurel s-a retras să se odihnească în camerele răcoroase, care miroseau a var proaspăt și a busuioc, iar eu am luat-o spre casă pe ocolite, ca să explorez satul.
La întoarcere, găsindu-mi gazda în poarta casei, i-am cerut voie să culeg câteva fructe din mărul bătrân aflat în curte, ale cărui mere roșii, lucioase, atârnau deasupra ferestrei camerei mele. Cu un măr în mână, m-am izolat în cămăruța mea răcoroasă, am deschis cartea pe care o luasem de la București și, după câteva pagini citite, am adormit.
Drumul până la plajă era, poate, partea cea mai poetică a Schitului, o călătorie inițiatică, o traversare a unor spații aproape sacre. La ieșirea din sat nu coboram pur și simplu la mare pe o alee cu chioșcuri și umbrele, ca într-o stațiune obișnuită. Din lumea caselor joase ale satului, a curților cu pomi și a prafului de pe drumul neasfaltat, traversam calea ferată Constanța–Mangalia, o linie invizibilă ce despărțea lumea cotidiană de o altă realitate, a liniștii și a luminii, și intram într-o zonă de tranziție, o câmpie largă cât vedeai cu ochii, ușor înălțată, care părea să țină marea ascunsă până în ultima clipă.
Drumul se pierdea în lanuri galbene de grâu, străbătute ici-colo, ca niște vinișoare, de poteci mai închise la culoare. Mergeam alături de Bernard și Claire, iar copiii alergau prin galbenul nesfârșit, încântați de libertatea pe care o oferea peisajul. Simțeam cum, încet, grijile și frământările se risipeau ca pleava suflată din sită de un vânt blând.
De la un an la altul, am constatat că această câmpie își schimba culoarea. Uneori treceam prin lanuri de grâu, cu spice galben-aurii care foșneau uscate sub vântul de mare. Alteori găseam culturi de in, cu albastrul lui fragil, ca o apă unduitoare întinsă pe pământ. În alți ani, lucerna acoperea câmpia cu o nuanță verde-gălbuie, mai densă, mai vegetală. Era același drum și totuși nu era niciodată identic. Satul rămânea tot mai în urmă, cu sunetele lui joase, iar marea se auzea surd, fără să se arate încă.
După câteva minute de mers, câmpia se rupea brusc în fața pașilor noștri, iar marea apărea jos, largă și strălucitoare, sub soarele arzător. Ajunseserăm pe un mal înalt, suspendat deasupra mării, de unde se putea vedea o plajă cu nisip auriu, desfășurată ca o semilună și scăldată de valuri blânde. Liniștea îi conferea un calm hieratic. Ce revelație...
Imediat am avut o altă surpriză. Plaja era aproape pustie, doar câteva cearceafuri răsfirate, la distanțe mari unele de altele. Încordându-mi vederea, am observat că toate persoanele aflate pe plajă erau complet dezbrăcate. Întinși pe cearceafuri sau în picioare, bălăcindu-și tălpile în apă, femei și bărbați stăteau fără inhibiții. Această descoperire mi-a provocat un amestec de uimire și eliberare.
Auzisem, firește, de nudiști, dar nu trăisem niciodată experiența unei asemenea libertăți firești, mixte, lipsite de ostentație. Nu era nimic provocator în acea goliciune; dimpotrivă, părea o împăcare a corpului cu lumina, cu apa și cu aerul. Era ca și cum drumul prin lanuri nu ne dusese doar din sat la mare, ci și dintr-o lume a hainelor, a convențiilor și a privirilor prudente într-o lume unde corpul redevenea element al naturii. Era o lume despre care auzisem doar în treacăt, o lume a libertății care nu făcea paradă de sine, în care corpul și spiritul se împăcau în tăcere și armonie.
Bernard mi-a zâmbit încurajator când a văzut surpriza de pe fața mea. „Aici nu e nimic de ascuns”, spuse el, râzând. „Îți lași hainele și grijile pe mal. Vei fi doar tu și marea.”
Am coborât în șir indian râpa abruptă, pe poteca cu trepte săpate artizanal în argila roșcată a malului. Ajunși pe plajă, ne-am căutat un loc mai aproape de faleză, care să ne protejeze atât de soare, cât și de briza cârlionțată a mării, dacă aceasta ar fi devenit deranjantă.
„E frumos aici. Plaja e aproape pustie; cred că asta îi dă un farmec aparte. Nici nu mi-am imaginat că am să găsesc un loc atât de liniștit”, i-am spus lui Bernard.
„L-am descoperit într-o altă călătorie în România și am decis că e perfect pentru o vacanță relaxantă cu familia. În Franța încă nu am găsit așa ceva”, spuse Bernard, în timp ce se dezbrăca.
„Mă bucur că m-ai inclus. E o schimbare senzațională de peisaj și de trăire pentru mine”, i-am răspuns. După o scurtă ezitare, privind în jur la peisajul senin și la lipsa de inhibiții a celorlalți — inclusiv Claire și copiii — am decis să mă alătur lor și mi-am lăsat hainele să cadă pe cearceaf, inclusiv chiloții.
Briza sărată a mării pe pielea mea goală, în zonele de obicei protejate, îmi dădea un sentiment de eliberare cum nu mai trăisem până atunci. Entuziast, am luat-o la fugă spre mare, în care m-am aruncat fără să preget. Marea, cu micile ei valuri, m-a primit răcoroasă, parcă șoptindu-mi: „Cât de mult te-am așteptat. Eu am rămas aceeași, tu ești mereu un altul. Fii binecuvântat așa cum ești!”
Întors pe plajă, i-am văzut pe copii alergând de colo până colo, pe Claire la mal, cu picioarele în apă, savurând atmosfera liniștită, și pe Bernard întins pe cearceaf, citind dintr-o carte groasă, format mare — de fapt o colecție de reviste Vaillant și Pif, de care, după cum mi-a spus mai târziu Claire, era îndrăgostit.
Acea după-amiază pe plajă a fost scurtă, dar încărcată de senzații: libertate, pace, o fugă spre sinele ascuns sub griji și conformisme. Întoarcerea acasă a fost spectaculoasă. Soarele apunea în spatele satului, dincolo de lanurile de grâu, incendiindu-le cu roșu sângeriu, într-o solemnitate pe care doar natura poate să o confere.
Baia în mare avea la Schitu un ritual pe care nu l-am mai regăsit nicăieri cu aceeași intensitate. Nu existau salvamari care să te fluiere dacă te depărtai prea mult de țărm, nu existau culoare restrictive, geamanduri sau indicații repetate. Fiecare își cunoștea limitele, iar marea era luată în serios tocmai pentru că nu era administrată în locul nostru. Intram în apă fără haine, fără gesturi demonstrative, ca într-o continuare firească a drumului prin lumină.
Pentru mine, una dintre marile plăceri era să înot hăt în larg. Mă îndepărtam încet, schimbând stilurile, lăsând în urmă plaja și cadența valurilor zdrobite pe mal, până când rămâneau doar respirația, ritmul brațelor și alunecarea apei pe tot corpul. Nuditatea nu avea acolo nimic teatral; era o intensificare a senzației de eliberare. Simțeai apa nu ca pe un agent exterior, potrivnic, ci ca pe o mângâiere continuă, egală, care îți acoperea umerii, spatele, pieptul și picioarele, fără protecția costumului de baie.
Când mă întorceam spre mal, înotam adesea fluture. Era un fel de a mă măsura cu apa, dar și de a celebra energia recâștigată. Intram uneori în mare obosit, încărcat de căldură sau de gânduri, și reveneam cu senzația că mi se încărcaseră bateriile. Corpul ieșea din apă mai ușor, mintea mai limpede, iar lumea satului, care mă aștepta dincolo de mal, părea și mai primitoare. Între curtea țărănească și marea liberă se crease astfel un circuit al zilei: coborai din sat spre apă, te pierdeai pentru o vreme în larg, apoi urcai înapoi prin lanuri, readus la tine însuți.
Zilele de vacanță treceau într-un ritm lent, aproape liturgic. Diminețile începeau devreme, cu drumul spre plajă. Claire pregătea sandvișuri simple, pe care le luam cu noi și le mâncam pe malul mării, la umbra parțială oferită de faleză. Prânzul îl petreceam tot pe plajă, mâncând spre ora douăsprezece alte două sandvișuri din „traista” pregătită de Claire.
„Viața la oraș nu se compară deloc cu asta”, îmi spuse Bernard într-o amiază caldă, privind orizontul. „Aici timpul merge altfel, fără grabă, fără să te apese.” „Aș vrea să-l pot lua cu mine în buzunarul de la piept”, i-am răspuns eu.
Pe la trei după-amiaza, obosiți de soare și de înot, ne întorceam în sat pentru un somn reparator.
Seara ne adunam în curtea familiei Faurel, la masa mare, cu mâncare simplă, povești și vin roșu adus din Franța. Bernard vorbea despre călătoriile sale, despre porturi, nave și calculatoare. Claire comenta viața din România cu o curiozitate afectuoasă, de om care nu confundă sărăcia unei lumi cu lipsa ei de frumusețe. Conversațiile cu ei erau pentru mine o formă de descoperire: nu doar a unei alte lumi, ci și a propriei mele lumi, reflectată în ochii unor străini binevoitori.
Mă bucuram că pot vorbi franceza cu suficientă naturalețe. Toate lecțiile copilăriei și ale liceului păreau, în sfârșit, răsplătite. Ei erau îngăduitori cu greșelile mele, iar eu mă simțeam valorizat prin utilitatea mea discretă. Eram ghid, interlocutor, traducător, prieten de vacanță și, în același timp, un tânăr care se descoperea într-o lumină mai bună decât aceea a vieții cotidiene.
Într-o seară am mers cu toții la Costinești, la amfiteatru, pentru a vedea un film italian. Atmosfera boemă a stațiunii i-a impresionat pe francezi, iar eu m-am bucurat să redescopăr locul prin ochii lor. Câteva imagini familiare le-am regăsit: cantina, terasa, faleza. Altele nu. În schimb, apăruseră căsuțele, amfiteatrul și simbolul alb de pe plajă.
Costineștiul mi-era drag, dar Schitu devenise altceva: nu o stațiune, ci un refugiu. Între cele două localități se întindea nu doar o distanță fizică, ci o diferență de respirație.
Mai târziu am aflat că acea semilună de nisip, deschisă sub malul înalt, era numită Golful Francezilor. Numele îi venea, probabil, de la prezența unor francezi care îl frecventaseră mai devreme sau de la faptul că alți străini, precum familia Faurel, îl transformaseră, în ochii localnicilor, într-un loc aparte. Pentru noi, însă, numele conta mai puțin decât felul în care golful funcționa. Era o mică republică de vară, fără garduri și fără administrație, dar cu o ordine proprie.
Accesul la plajă se făcea aproape obligatoriu pe potecile săpate în lutul malului. Celălalt drum, venind dinspre Costinești pe marginea mării, era mult mai anevoios. Trebuia să treci pe lângă hotelul Forum, cocoțat și el pe o stâncă, apoi să sari din piatră în piatră ca să depășești un pinten care intra în mare. Pentru turiștii obișnuiți, drumul acesta era mai curând o aventură decât o cale de acces. Când reușeau să ajungă, descopereau deodată o lume pe care nu o așteptaseră.
Reacțiile erau previzibile. Unii rămâneau fascinați de libertatea trupurilor goale, încercând pe furiș să facă fotografii. Intervenția celor de pe plajă era atunci promptă. Nu din pudoare, ci din apărarea unei reguli esențiale: libertatea locului cerea discreție. Alții se întorceau stânjeniți spre Costinești, ca și cum ar fi intrat fără voie într-o casă străină. Puțini reveneau. Și mai puțini acceptau regula simplă a comunității: dacă voiai să rămâi, renunțai nu doar la haine, ci și la privirea turistică.
În primii ani ai Costineștiului ca stațiune, pe la începutul anilor ’60, existaseră încă insule de nudism chiar pe plaja mare. Apoi, pe măsură ce stațiunea s-a aglomerat și s-a instituționalizat, nudismul s-a retras spre Schitu, spre această plajă mai greu accesibilă. Retragerea nu a fost doar geografică. A fost și o formă de autoapărare. Golful Francezilor păstra, sub malul de lut, un rest de libertate pe care plaja oficială nu îl mai putea suporta.
Fiecare comunitate informală are nevoie de un personaj tutelar, iar la Schitu acest rol îl juca avocatul Coropal. Era un bărbat în vârstă, mic de statură, chel, cu trupul ars de soare până la o culoare aproape neagră și cu o gură mare, plină de dinți albi, care îi dădeau, când zâmbea, un aer de mască comică. Nu era frumos, nici impunător în sens obișnuit, dar era imposibil de ignorat. Avea o prezență de actor popular, de spirit al locului, de bătrân satir care știa că plaja îl recunoaște ca pe unul dintre ai ei.
Se spunea că venea la Schitu din primele zile ale lui mai și rămânea până la începutul lui octombrie. Trăgea mereu la același pescar, unde stătea aproape ca vai de lume, plătind însă cazarea pentru tot sezonul. În lunile acelea lungi se bronza integral, fără nicio zonă cruțată de soare, până când corpul lui devenea una cu pământul închis al malului. Din silueta lui nu mai rămâneau luminoși decât dinții.
Coropal avea și o funcție socială, practică, asumată de el, nu doar teatrală. În fiecare an, de cum ajungea la Schitu, începea să sape treptele potecilor de coborâre spre plajă. Lutul malului era instabil; ploile ștergeau de la un sezon la altul urmele treptelor, iar coborârea devenea primejdioasă. Bătrânul reîncepea răbdător lucrarea, cu unelte simple, ca și cum ar fi restaurat accesul către o scenă secretă. Fără munca lui, plaja ar fi fost mai greu de atins; fără prezența lui, ar fi fost și mai săracă în legendă.
Tot el îi întâmpina pe noii veniți, mai ales pe noile venite, cu buchețele de flori albastre culese de pe povârnișul malului. Scena era, desigur, ușor burlescă: un bătrân gol, complet bronzat, apărând din lumina plajei cu un buchet fragil de flori în mână. Dar tocmai acest amestec de grotesc, tandrețe și ceremonial făcea parte din farmecul locului. Coropal nu era doar un personaj pitoresc. El transforma sosirea pe plajă într-un ritual de intrare într-o comunitate.
Costineștiul rămânea aproape, dar părea să aparțină altei lumi. Puteai ajunge acolo pe jos, pentru o seară la film, pentru o masă, pentru un spectacol sau pentru simpla curiozitate de a vedea aglomerația. Dar de fiecare dată simțeam, la întoarcere, că trec un hotar. Costineștiul era stațiune, cu program, cu terase, cu amfiteatru, cu mulțime. Schitu era o retragere: sat, curte, lanuri, mal înalt, plajă ascunsă.
În primii ani ai Costineștiului, când nu existau încă discotecile și spațiile de divertisment de mai târziu, destinația preferată a serilor era însă „La Ciupercă”, numită și „Copertina”: un loc protejat de ploaie și de soare de o pergolă modernă, din plastic albastru, aflat în apropierea taberei studențești. Aici veneau seara, la dans, studenți, turiști și tineri localnici. Se dansa mai ales rock-and-roll, apoi twist, tango și, uneori, puțin cha-cha-cha. Muzica era adusă și aleasă de studenți, care puneau cele mai la modă melodii ale momentului.
Din 1968, Costineștiul, dar și Schitu, aveau un nou reper vizual: epava navei Evanghelia, rămasă aproape de țărm, cu prova ridicată spre uscat și cu silueta ei ruginită. În vara lui 1969, pentru turiști, decorul stațiunii era deja schimbat. Vaporul devenise un reper, aproape o stemă neoficială. Îl vedeai de departe, ca pe un animal marin eșuat, prea mare ca să fie asimilat de peisaj și totuși, încetul cu încetul, devenit parte din el.
În jurul epavei circulau tot felul de povești. Localnicii spuneau că, în toamna naufragiului, la mal ajunseseră lăzi cu portocale, spre bucuria satului. Se mai spunea că nava ar fi confundat farurile de la Tuzla cu cele de la Constanța sau că eșuarea ar fi avut legătură cu o fraudă de asigurare. Nu știu cât adevăr era în fiecare variantă. Pentru noi, cei de atunci, mai importantă decât explicația era prezența epavei: o masă de fier ruginit, sinistră și fascinantă, care scotea uneori zgomote stranii, amplificate de curenții de aer din burta ei goală.
Apropierea de epavă părea simplă, fiindcă era aproape de țărm, dar valurile și curenții o făceau periculoasă. Din depărtare avea aerul unei aventuri accesibile; de aproape, devenea un decor de film neliniștitor, cu table, goluri, scări metalice, uși trântite de vânt și umbre pe care imaginația le umplea imediat. Costineștiul avea astfel, pe lângă veselia lui studențească, și această notă de mister marin.
În acea primă vacanță a apărut, pentru câteva zile, și Ina, sora mai mică a Marei. Nu avea cameră rezervată, satul era plin, iar împrejurările au făcut ca prezența ei să se adauge grupului nostru. Era tânără, sigură pe sine, sportivă, directă, cu un umor care schimba imediat atmosfera din jur. A intrat în mica noastră comunitate de vacanță fără efort, ca și cum locul ar fi așteptat-o.
Întâlnirea cu ea a avut intensitatea scurtă a acelor episoade pe care tinerețea le trăiește fără să le poată explica pe deplin nici începutul, nici sfârșitul. Poate o voi povesti în alt loc și în alt timp, ca pe o confesiune indiscretă. Important aici este altceva: atmosfera Schitului, libertatea plajei, discreția prietenilor francezi și suspendarea obișnuințelor au făcut posibilă o apropiere pe care Bucureștiul nu ar fi putut-o produce în același fel.
Când Ina a plecat, am simțit că se încheie nu doar o scurtă poveste, ci și o formă de vrajă a locului. Am încercat, după întoarcerea în București, să regăsesc aceeași naturalețe, dar orașul, apartamentul, convențiile și zgomotul lui au risipit tot ce la Schitu păruse firesc. Am înțeles atunci că unele întâlniri sunt legate de un timp și de un loc. Scoase din acel cadru, își pierd lumina.
Privită de la distanță, acea întâmplare a fost o paranteză, poate necesară pentru tânărul care eram atunci, dar nu ea explică de ce am continuat să mă întorc la Schitu. Dimpotrivă, ceea ce a rămas cu adevărat, în afara febrei episodului sentimental, a fost Schitu, descoperirea unui loc unde viața putea fi mai simplă, mai liberă și mai aproape de ritmurile ei elementare.
În anii următori am revenit la Schitu de multe ori. La început am revenit singur, atras de aceeași promisiune de tăcere, mare și plajă retrasă. Știam drumul de la gară, bifurcația, casele joase, praful drumului, câmpul care ducea spre malul înalt. Îmi era de ajuns să revăd acele locuri pentru ca vacanța să înceapă înainte de a ajunge la apă.
Apoi am venit cu viitoarea mea soție și, după căsătorie, cu soția mea. Schitu a încetat să mai fie doar locul unei aventuri de tinerețe și a devenit locul unei vieți împărtășite. Aceeași plajă, același drum printre lanuri, aceeași coborâre spre nisip au primit o altă semnificație. Nu mai era vorba de descoperirea exaltată a libertății, ci de instalarea unei intimități calme, de vacanța în doi, într-un spațiu care ne lăsa să fim noi înșine fără ceremonial.
Mai târziu am venit și cu copilul. Atunci Schitu s-a schimbat din nou. Locul pe care îl cunoscusem ca tânăr singuratic, apoi ca soț, devenea loc de familie. Drumul spre plajă nu mai era doar al meu; era străbătut în ritmul pașilor unui copil, cu opriri, întrebări, curiozități și mici descoperiri. Marea nu mai era doar spațiul unei libertăți personale, ci și un spectacol oferit celui mic: valuri, scoici, nisip fierbinte, pescăruși, dimineți în care totul părea nou.
Astfel, Schitu a trecut prin mai multe vârste ale vieții mele. A fost mai întâi locul unei evadări, apoi al unei inițieri, apoi al unei obișnuințe fericite, iar în cele din urmă al unei continuități familiale. Puține locuri au această capacitate: să nu rămână fixate într-o singură amintire, ci să primească, de-a lungul anilor, sensuri succesive.
Revenirea la Schitu cu viitoarea mea soție a schimbat în mod discret sensul locului. Prima descoperire fusese dominată de surpriză, de libertatea bruscă a plajei și de întâlnirea cu familia Faurel. A doua vârstă a Schitului a fost mai liniștită. Nu mai veneam să descopăr un loc, ci să mă așez comod în el.
Casa în care am stat atunci avea pentru mine o alcătuire aproape perfectă. Nu prin confort, care era modest, ci prin raportul dintre spațiul de locuit și curte. Corpul cu pridvor, holul mic, cele două camere așezate simetric, livada de pomi, masa de sub umbră și bancheta în formă de L compuneau o scenă de vară care îmi convenea. Dimineața mergeam la plajă, după-amiaza ne odihneam, iar spre seară, când lumina devenea mai blândă, îmi scoteam caietele și cărțile și mă așezam la masă.
„Îmi făceam lecțiile” însemna, de fapt, că îmi pregăteam cursurile pentru începutul anului universitar. Lucram la structura lor, la exemple, la succesiunea ideilor, la felul în care puteam face inteligibile pentru studenți noțiuni abstracte, teorii, demonstrații sau metode de programare. Era o muncă serioasă, dar eliberată de presiunea imediată a catedrei. Sub pomii din curtea de la Schitu, cursul nu mai era doar o obligație profesională, ci un obiect pe care îl puteam modela încet, aproape artizanal.
Această imagine (Fig. 16) — profesorul tânăr pregătindu-și cursurile într-o curte țărănească, între mare și sat — mi se pare astăzi una dintre cele mai fidele imagini ale vieții mele de atunci. Nu despărțeam încă munca de vacanță, nici studiul de plăcerea locului. Le amestecam firesc. Marea îmi dădea dimineața libertatea corpului; curtea îmi dădea după-amiaza libertatea minții.
Camera noastră era într-un corp de clădire cu pridvor. Intrând, pridvorul dădea într-un hol mic, iar din hol se intra în două camere, una la stânga și una la dreapta. Noi stăteam în camera din stânga, spre stradă. În cealaltă cameră, în anii aceia, stăteau Leopoldina Bălănuță și Mitică Popescu. Nu era nimic spectaculos în această vecinătate liniștită și tocmai de aceea mi-a rămas în minte. Prezența actorilor în camera de alături adăuga locului o notă de irealitate calmă. Nu era lumea scenei, cu aplauze și lumină frontală, ci reversul ei domestic: oameni obosiți de plajă, vorbind pe pridvor, intrând și ieșind din camere, împărțind aceeași curte, aceeași fântână, aceeași umbră.
Pe plajă îi vedeai uneori și pe Sanda Toma, Olga Tudorache, Dumitru Rucăreanu, Dumitru Furdui. Nu vreau să fac din această pagină un registru de nume, dar prezența lor spune ceva despre Schitu. Acolo, actorii cunoscuți nu mai apăreau ca figuri de scenă, ci ca oameni de vacanță, amestecați firesc într-o comunitate estivală mică, discretă și, în felul ei, foarte liberă. La Schitu, chiar și celebritatea se dezbrăca de ceremonial.
Locul atrăgea nu numai oameni de teatru, ci și intelectuali, artiști, studenți, profesori, străini rătăciți prin România și localnici care se obișnuiseră cu această colonie neoficială de vară. Era o lume fără instituție și fără afiș, dar cu reguli nescrise, cu ritualuri, cu personaje și cu o memorie proprie.
Tot în acei ani am adus la Schitu și câțiva dintre studenții mei — cei mai buni, cu care lucrasem îndeaproape la lucrările de diplomă și cu care rămăsesem în legătură după licență. Veneau uneori singuri, alteori cu prietenele lor. Plaja nudiștilor îi intimida considerabil la început. Coborau de pe mal cu o anumită îndrăzneală declarativă — „da, da, nu e nicio problemă” — și apoi rămâneau blocați la jumătatea operațiunii, studiind cu atenție sporită orizontul de nisip. Atmosfera locului, în care nimeni nu acorda nimănui o atenție deosebită, îi dezmorțea însă încet. Curajul le venea în valuri, ca marea. Până la urmă, se dezbrăcau de tot, se așezau pe nisip, ca să nu fie în raza de vedere a celorlalți, și descopereau că lumea nu se prăbușise. Începea apoi să le placă. Unii s-au întors și în verile următoare — de data aceasta fără niciun discurs pregătitor.
Profesorul auster în pielea goală era pentru ei un adevărat „scoop”. Nu le venea să creadă, dar îi și îmboldea să facă același lucru. Pe de altă parte, era amuzant să-i privesc din postura unui profesor-nudist care, cu câțiva ani înainte, trecuse și el prin același botez al libertății, pe aceeași plajă. Diferența era că eu nu avusesem pe nimeni care să mă urmărească cu un zâmbet discret. Sau poate avusesem și nu știusem.
Am revenit la Costinești și Schitu, dus de nostalgie. Costineștiul mă aștepta transformat. Plaja era sufocată de birturi, șezlonguri de plastic până la apă, muzică de prost gust din toate direcțiile simultan, kitsch și zgomot acolo unde fusese odinioară o liniște de ales. Clădirile epocii de glorie, degradate, tăceau sub stratul nou de vopsele strigătoare. Undeva, în zare, Evanghelia se mai profila încă, tăcută în rugina ei de aproape o jumătate de secol — o redută a nostalgiei, mai demnă în paragină decât tot ce o înconjura.
M-am întors din drum fără să mai opresc. Am hotărât atunci că nu voi mai reveni. Schitul și Costineștiul pe care le-am iubit rămân acolo, în anii ’70–’80, întregi și nepătate, ca o amintire a unui timp de vacanță trăit cu nesaț.
În locul unei imagini a Schitului de astăzi, prefer să închei cu florile albastre de pe mal, asemenea celor cu care Coropal întâmpina cândva noile venite în Golful Francezilor. Ele păstrează mai bine decât orice fotografie a stațiunii de acum fragilitatea și lumina acelor veri.
