Ion Iliescu

Am auzit de Ion Iliescu încă de la sfârșitul anilor ’60, când ocupa concomitent funcțiile de prim-secretar al CC al UTC și ministru pentru problemele tineretului. Se spunea că era un tânăr inteligent și intelectual, considerat de unii drept potențialul urmaș al lui Ceaușescu. Inginer de formație, specializat în mecanica fluidelor la Politehnica din București și absolvent al Institutului Energetic din Moscova. Iliescu intrase în politică de tânăr, continuând convingerile tatălui său – un comunist ilegalist. Pentru mine, el reprezenta o carieră tipică de nomenclaturist, bucurându-se de prerogative excepționale în regimul tip sovietic instaurat după război, un mediu de care, din instinct, preferam să mă țin la distanță. Nu îi uram, nu îi disprețuiam, nici nu îi invidiam – pur și simplu îi ignoram pe cât telejurnalele TV îmi permiteau.

După vizitele lui Ceaușescu în China, Vietnam, Coreea și Mongolia, odată cu apariția „Tezelor din iulie”, politica culturală a partidului a luat o turnură diferită: s-au reintrodus cenzura și s-a blocat deschiderea culturală specifică ultimilor ani ’60, iar controlul asupra deplasărilor în străinătate s-a înăsprit. În acest context al așa-numitei «revoluții culturale», Iliescu a fost acuzat de intelectualism excesiv. Din poziția de protejat al lui Nicolae Ceaușescu, a fost treptat marginalizat și trimis, într-un fel de «reeducare» în stil chinez, ca prim-secretar de partid la Timișoara și apoi la Iași. Pentru Ceaușescu, devenise o amenințare latentă și, într-un stil aproape maoist, a fost mutat mai întâi în conducerea organizațiilor județene din Timișoara și Iași. În 1984, Iliescu a fost eliberat din funcția de membru al Comitetului Central al PCR și din conducerea Consiliului Național al Apelor, pentru a fi numit director al Editurii Tehnice, pe care a condus-o până în 1989. Această mutare, deși părea un exil aurit, a menținut totuși statutul său privilegiat în ierarhia regimului. În toți acești ani, a fost ținut sub supraveghere atentă de Securitate, ceea ce i-a consolidat statutul de lider marginalizat, dar mai ales de figură relevantă pentru etapa revoluționară care urma să vină

O carte despre Inteligența Artificială

În 1984, împreună cu colegul de catedră, Cristian Giumale, am redactat ceea ce consider astăzi drept una dintre primele cărți românești dedicate popularizării inteligenței artificiale (IA). Lucrarea își propunea o sinteză accesibilă a apariției și evoluției IA ca domeniu disciplinar în știință și tehnică, structurată în cinci capitole :

• Ce este inteligența artificială
• Metode de rezolvare a problemelor utilizate în IA
• Metode de rezolvare a problemelor prin învățare
• Reprezentarea cunoștințelor
• Studiul limbajelor naturale

Deși unele informații erau deja predate în universitate, majoritatea proveneau din propriul nostru studiu, impulsionat de entuziasmul pentru acest domeniu tânăr și promițător. Atunci, IA era încă un subdomeniu al științei calculatoarelor. După ce îmi publicasem cartea Programarea sistematică în Pascal și Fortran, redactată împreună cu colegii de la Politehnica din București, editorul m-a rugat, cu oarecare urgență, să scriu o broșură despre IA pentru colecția Știința și Tehnica pentru Toți. Am acceptat – tema era de mare interes pentru mine – și l-am invitat pe colegul Giumale, expert în anumite subdomenii ale IA. Manuscrisul a fost scris «dintr-o răsuflare», în timpul vacanței, așa cum o consemnează și dedicația către soția mea.

În toamnă, am predat manuscrisul editurii. Spre sfârșitul anului, după recenziile necesare și aprobările obținute, ne așteptam ca broșura să apară dintr-o zi în alta. Scurt timp după aceea, am primit un telefon de la editor:

-Tovarășul director al editurii vrea să vă vadă în legătură cu cartea despre inteligența artificială. Puteți să treceți pe la noi mâine dimineață?

I-am răspuns că voi ajunge în jurul prânzului, după ce îmi termin orele la Politehnică. Nu mi se mai întâmplase, pentru o carte scrisă pentru o editură, să fie nevoie să vorbesc direct cu directorul – de obicei, discuțiile aveau loc doar cu redactorul.

A doua zi, la ora stabilită, am intrat în Casa Scânteii – cetatea presei din România – și am urcat în biroul editorului Zamfirescu. Acesta:
- Nu știu de ce tovarășul director vrea să vă vadă. Nu mi-a spus, însă să mergem; vă așteaptă, m-a întâmpinat Zamfirescu evident îngrijorat

Pe drum, Zamfirescu mi-a explicat că directorul numit de curând se numește Ion Iliescu, o persoană importantă în partid.
- Cine știe ce fel de om este și care este misiunea lui la Editura Tehnică? Probabil cineva din înalta ierarhie a remarcat activitatea noastră și vrea să fim controlați. De aceea, toți colegii sunt speriați, mi-a șoptit conspirativ Zamfirecu.

Ajunși la ușa biroului, Zamfirescu a bătut înainte de a mă introduce. În cameră, dominată de o bibliotecă bogată în publicații și un birou din lemn sculptat, l-am întâlnit pe director: un bărbat de circa 50 de ani, cu ten măsliniu, îmbrăcat într-un costum bleumarin și purtând o cravată sobră. Când m-a văzut, s-a ridicat și m-a întâmpinat cu un zâmbet jovial care mi-a alinat neliniștea creată de cuvintele lui Zamfirescu. Ne-am prezentat prin strângerea mâinilor și ne-am așezat față în față, în două fotolii confortabile.

Iliescu a început prin a mă felicita pentru carte, afirmând că era momentul ca și la noi să se vorbească despre inteligența artificială. Apoi m-a întrebat direct:
- Ați auzit de proiectul japonez?

Surprins, i-am răspuns:
- Sigur că am auzit. Este vorba despre proiectul celei de-a 5-a generații.”

- Dar nu ați scris nimic despre acest proiect în carte, a remarcat el.

Am explicat că am considerat nepotrivit, într-un context precum cel al României de atunci, să abordez un proiect ce susținea ideea că „Cunoașterea este cea mai importantă avere a unei națiuni” – slogan preluat de la Francis Bacon, conform căruia „cunoașterea în sine este putere.”

Iliescu zâmbi, înțelegând aluzia.
- Nu vă fie teamă. Puteți să scrieți ce considerați de cuviință despre proiectul japonez și perspectivele IA ce derivă din el. Garantez eu, spuse el.

Surprins, i-am mulțumit pentru oportunitate și i-am promis că, în câteva zile, va primi manuscrisul. Ne-am dat întâlnire pentru aceeași zi, în săptămâna următoare, și ne-am luat rămas-bun.

Am început imediat să adun documentația disponibilă despre proiectul japonez. Trebuia să extrag din ambițiosul proiect japonez elementele care vizau inteligența artificială și să sintetizez posibilele consecințe ale succesului său asupra societății.

Proiectul japonez

Fifth Generation Computer Systems (FGCS) a fost o inițiativă planificată pe zece ani, lansată în 1982 de Ministerul Comerțului Internațional și Industriei (MITI) din Japonia, având scopul de a asimila progresele în integrarea pe scară largă a sistemelor de calcul, în noi sisteme de baze de date, în inteligența artificială și în interfețele om-calculator, într-o nouă generație de computere bazate pe calcule masiv paralele și programare logică, care să fie mai aproape de oameni în ceea ce privește capabilitățile lor de comunicare și procesare a cunoștințelor. Având în vedere că, în cei 40 de ani de evoluție a calculatoarelor, se identificaseră doar trei generații, proiectul unei a 5-a generații – sărind peste o eventuală a 4-a – transmitea ideea unui salt spectaculos, aproape de tărâmul fanteziei științifice. Propunerea a fost un șoc la început pentru lumea științifică, însă cercetările occidentale s-au reorientat rapid, în încercarea de a se alinia cu programul japonez. Intenția lui Iliescu era să încercăm să orientăm și cercetările din țara noastră în această direcție.

Pentru a evita concurența cu industria IA americană, dominantă la acea vreme, proiectul nu a urmărit îmbunătățirea sistemelor de calcul existente, ci a propus dezvoltarea unor sisteme complet noi, atât hardware, cât și software. Astfel, obiectivul principal era crearea unui „calculator epocal”, cu performanțe comparabile cu un super-calculator, care să servească drept platformă pentru progrese ulterioare în inteligența artificială. Printre alte obiective se numărau:

• Crearea de sisteme „inteligente”, capabile să raționeze, să învețe și să înțeleagă limbajul uman.
• Avansarea conceptului de calcul paralel – împărțirea problemelor complexe în subprobleme ce pot fi rezolvate simultan de mai multe procesoare.
• Concentrarea pe programarea logică, prin limbaje precum Prolog, cu rădăcini în logica formală de ordinul întâi.
• Progresul în procesarea limbajului natural (NLP) pentru a facilita o comunicare fluidă între oameni și mașini.

FGCS dorea, totodată, să demonstreze că planificarea deliberată a proiectelor tehnologice la scară largă – asemănătoare cincinalelor staliniste – nu este doar posibilă, ci poate genera capital uman și expertiză instituțională considerabilă. Lansarea proiectului în 1982 a inspirat numeroase țări să inițieze propriile programe IA, declanșând astfel „prima cursă a înarmărilor IA”.

În acest fel, proiectul japonez sublinia pentru prima dată că inteligența artificială putea deveni un instrument politic, capabil să modeleze societatea și să simbolizeze modernizarea națională – o cheie pentru deschiderea către o eră digitală. Ezitarea mea de a include FGCS în carte se baza tocmai pe ideea că utilizarea IA devine astfel politică, iar ignorarea ei de către un guvern poate fi privită ca un sabotaj al progresului. Această perspectivă, deși subversivă în contextul politic al României de atunci, era exact ceea ce aveam în minte.

Eram la doar doi ani de la debutul proiectului și nu puteam prevedea că, după 10 ani, FGCS va fi considerat de mulți specialiști un eșec. Criticat pentru promisiuni neîndeplinite, proiectul a devenit, pentru noi specialiștii, o deziluzie. Totuși, din punct de vedere teoretic, FGCS a contribuit semnificativ la dezvoltarea programării logice concurente și a demonstrat că cercetarea științifică poate fi planificată.

Relansarea, după anul 2000, a unei „a doua curse a înarmărilor IA” a readus în prim-plan importanța politică a IA, deși nivelurile de finanțare fără precedent au riscat să alimenteze promisiuni exagerate și să genereze propuneri dubioase sau amenințări false, derutând opinia publică. Proiectul japonez rămâne un memento al acestor eventuale exagerări.

Un coautor pentru carte

Entuziasmul lui Iliescu față de proiectul japonez m-a contaminat și m-am străduit să fac abstracție de contextul politic tensionat al anilor ’80 din România. Astfel, am adăugat un al șaselea capitol, „Perspectivele inteligenței artificiale”, ca postfață la materialul deja scris, în care am detaliat, pe parcursul a 20 de pagini, viziunea mea asupra viitorului IA.

Aceste pagini au fost bătute la mașină de mama – secretara mea – iar în miercurea următoare m-am prezentat la editură, conform înțelegerii. Iliescu m-a întâmpinat cu zâmbetul lui larg, care te făcea să te simți în largul tău – un zâmbet pe care, chiar dacă aveam uneori dubii, alegeam întotdeauna să cred că era autentic. I-am predat manuscrisul, așteptând cu interes un feedback. În schimb, Iliescu mi-a spus:

„Plec pentru câteva zile la Timișoara să-mi văd familia. Voi lua manuscrisul cu mine să-l citesc cu atenție. Ne vedem săptămâna viitoare.”

O săptămână de așteptare intensă a trecut. Eram curios dacă ceea ce redactasem putea fi interpretat ca un manifest pentru IA, așa cum el dorea.

În cursul zilei de miercuri, m-am reîntors la biroul directorului Editurii Tehnice. Iliescu mă aștepta și, întinzându-mi manuscrisul, a spus:
„Materialul este foarte bun. Mi-am permis să îl adnotez pentru a sublinia anumite aspecte pe care le consider importante. Adnotările mele sunt scrise cu creionul; dacă nu vă plac, le puteți șterge.”

Privind prima pagină, am constatat că, deși nu se tăiase nimic din textul inițial, erau inserții valoroase. Apoi am adăugat:

„Am să iau materialul acasă să îl re-bat la mașină. Ceea ce văd mi se pare corect – observații și sublinieri ale unor concepte pertinente. Vă rog să acceptați să vă trecem ca și coautor.”

A replicat ferm:
„În niciun caz. Dumneavoastră și tovarășul Giumale sunteți singurii autori.”

La plecare, am acceptat invitația lui Iliescu de a mă conduce cu mașina până la stația de autobuz sau tramvai. Explicându-i că voi lua tramvaiul 41, de la capătul acestuia din vecinătatea Pieței Scânteii – capăt vizibil chiar din fereastra biroului – ne-am îndreptat spre locul unde mașina sa avea un loc rezervat. De îndată ce am ieșit din Casa Scânteii, Iliescu s-a apropiat și mi-a șoptit discret:
„Mă scuzați că nu vă conduc acasă, dar v-aș face un deserviciu.” Doar dupa aceea am inteles tâlcul vorbelor lui.

Observând cu atenție, am remarcat cum, după ce Iliescu a pornit mașina (o Dacia neagră parcată la o anumită distanță), și cealaltă mașină s-a pus în mișcare. La capătul traseului tramvaiului 41, am coborât, i-am mulțumit și i-am promis că, în câteva zile, Zamfirescu va primi manuscrisul complet.

Ajuns acasă, m-am apucat imediat să integrez observațiile pe care Iliescu mi le adusese.

Chiar de la începutul capitolului am afirmat:

„Creșterea cantitativă a potențialului de intelect uman, adusă de mașinile inteligente, va avea efecte profunde asupra vieții oamenilor. Într-o asemenea perspectivă, cunoștințele vor deveni o nouă materie primă, prelucrată prin raționamente logice, cu procesoarele de cunoștințe ca unelte principale.”

Capitolul începea prin prezentarea succintă a premiselor viitorului IA, având în vedere progresele de până atunci ale IA. Era acest viitor accesibil? Desigur, doar cunoscând bine obstacolele. Odată identificate, depășirea lor ar permite realizarea unor sisteme inteligente spectaculoase, specializate în diverse domenii. În acest punct am introdus două paragrafe care sintetizau opinia mea privind inteligența artificială devenită politică de stat:

„Ne putem ușor imagina că progresele menționate necesită un efort imens material și uman care trebuie să antreneze întreaga societate în realizarea obiectivelor propuse. Miza pusă în joc este mare: pentru prima dată se dovedește că cea mai mare bogăție a unei națiuni stă în cunoștințe și inteligență.""

"Datorită mașinilor inteligente, fondul de inteligență al națiunii - și chiar al umanității - poate fi captat, înmulțit și folosit pentru a spori bunăstarea oamenilor. Într-o asemenea perspectivă, cunoașterea va alimenta o industrie a cunoștințelor, în care cunoștințele vor deveni un produs vandabil, așa cum sunt azi petrolul sau alimentele..."

"Cunoștințele sau, cum spun economiștii, stocul de cunoștințe, inteligență și creativitate vor deveni astfel o nouă și principală sursă de avuție națională.”

În ultima parte a capitolului am detaliat prevederile proiectului japonez, am analizat consecințele succesului acestuia asupra unor sectoare ale industriei și societății. În finalul capitolului, textul propus de Ion Iliescu – și lăsat de mine nemodificat – era semnificativ, dar cam bombastic, cu expresii tipice limbajului de lemn din acea perioadă. Totuși, citindu-l astăzi, când rolul IA în viața noastră este în centrul discuțiilor, consider că esența mesajului său rămâne actuală:

„Generația noastră are marea șansă istorică de a fi martoră uneia dintre cele mai mari aventuri ale minții umane, care va modifica radical condițiile de existență ale oamenilor. Desigur, ca orice creație a omului, și mașinile inteligente pot sluji progresului civilizației, intereselor generale ale societății și conviețuirii internaționale, sau pot conduce la inegalități, la ‘imperialism ideologic’ și la dominația celor puternici asupra celor slabi. Acum, mai mult ca oricând, progresul tehnologic trebuie să meargă mână în mână cu progresul social, cu reorganizarea relațiilor umane la nivel național și internațional – pe principii noi de echitate și egalitate – înlocuind lupta oarbă pentru supremație cu solidaritatea, cooperarea și întrajutorarea, promovând pe plan internațional principiile noii ordini economice și politice mondiale.”

Apariția cărții „Inteligența artificială” nu a avut ecoul pe care îl așteptam în rândul publicului larg. Formatul broșurilor din colecția „Știința și Tehnica pentru Toți” devenise depășit. A fost ultima broșură în vechiul format, deoarece începând cu numărul următor, editura a adoptat un format mai modern și mai generos în paginare. Am rămas însă cu satisfacția personală de a-mi fi sistematizat un material valoros despre IA și de a fi putut exprima gândurile mele sincere despre acest domeniu.

Un conferențiar de excepție

În anii următori, m-am informat, pe cât s-a putut, cu privire la soarta lui Iliescu. Principala mea sursă de informații era M.P., șeful meu de catedră și îndrumătorul meu de doctorat, prieten al lui Iliescu de pe vremea studenției lor la Moscova. Din informațiile adunate și din alte surse, s-a confirmat că Iliescu era în permanență sub supravegherea organelor de securitate, care încercau să-l izoleze, să-l scoată din viața publică și să-i limiteze comunicarea.

Între timp, cercetările mele s-au mutat din sfera Inteligența Artificială în Ingineria Software (IS), domeniu ce mi-a oferit noi orizonturi de studiu. O comunicare pentru Conferința Internațională de Ingineria Software de la Monterey, în 1987, a stârnit un interes remarcabil printre recenzenți. Chiar dacă nu am putut participa la conferință din cauza problemelor cu viza, am primit din partea lui E.W. Yourdon, un „guru” în domeniul Ingineriei Software, invitația de a scrie o carte pe subiectul respectivei comunicări. Acea invitație a declanșat scrierea unei cărți care a apărut în 1992 la Prentice Hall. Cunoștințele acumulate în procesul redactării cărții „Inteligența artificială” mi-au fost de folos pentru extinderea domeniului Ingineriei Software către generarea automată a programelor, o zonă în care Inteligența Artificială putea să-mi ofere un real avantaj. De altfel, chiar această intersecție a IA cu alte discipline tehnice și științifice a contribuit la transformări profunde în domeniile respective.

În acei ani, colaboram pe teme de Ingineria Software cu ICI, Institutul de Cercetări în Informatică din București, care era centrul metodologic al rețelei de centre de calcul județene, o resursă esențială în procesul de informatizare a societății românești. Standardizarea echipamentelor de calcul și a metodologiilor de proiectare a sistemelor de programe erau obiective majore pentru modernizarea economiei și a societății, realizate prin elaborarea de standarde și ghiduri pentru analiștii și proiectanții de software din toată țara.

În 1988, la Politehnica din București, am organizat un simpozion dedicat IS, convocând, prin intermediul ICI, reprezentanți ai centrelor de calcul județene. În timpul pregătirilor de organizare a simpozionului, M.P. mi-a sugerat: „Ce zici dacă l-am invita pe Ilici să deschidă lucrările simpozionului?” Ilici era porecla, cu referință la Lenin, pe care studenții români de la Moscova i-o dăduseră lui Iliescu, devenit reprezentantul lor în mediul universitar sovietic. Am fost de acord, cunoscând competențele sale în domeniile emergente ale informaticii, și invitația s-a materializat după acceptul lui Iliescu.

Reîntâlnirea cu Iliescu a fost cordială, amintindu-ne amândoi de colaborarea anterioară la cartea despre Inteligența Artificială. În cadrul simpozionului, Iliescu a ținut o cuvântare memorabilă, în care, deși recunoștea că nu era expert în programarea calculatoarelor, a subliniat importanța informaticii pentru economie și societate. În acea intervenție, a criticat politica guvernamentală, care, sub pretextul economisirii, reducea investiții esențiale în informatizare și digitalizare.

Până la plecarea mea din țară nu l-am mai văzut pe Iliescu.

Departe de Revoluție

Evenimentele dramatice din România, la sfârșitul lunii decembrie 1989, m-au găsit la Roma, încercând să-mi croiesc un drum în viață departe de țară. Plecarea mea fusese rezultatul unei istorii personale de opresiune, lipsă de libertate și imposibilitate de a-mi împlini idealurile. Tocmai reușisem să-mi stabilesc un echilibru precar când, urmărind canalele de televiziune italiene, am văzut primele relatări despre ceea ce se întâmpla acasă, în țară.

Întâi au fost știrile din Timișoara, cu zvonuri despre morți și răniți în confruntările dintre manifestanți și armată. Apoi, au urmat imagini din București, protestele din 21 decembrie, fuga soților Ceaușescu și, în cele din urmă, execuția lor de Crăciun, după un proces sumar.

Eram singur. Cunoștințele mele italiene, deși binevoitoare, nu puteau înțelege pe deplin dimensiunea evenimentelor. Singurele discuții cu adevărat relevante le aveam la cantina Caritas din Via delle Sette Sale, unde mâncam prânzul alături de alți români care așteptau interviurile pentru vize de emigrare. Cu toții încercam să înțelegem ce urma să se întâmple. Sfârșitul ceaușismului părea clar, dar întrebarea esențială rămânea: cine va conduce România spre democrație? Consensul era că Ion Iliescu era singurul capabil să facă această tranziție. În această cvasiunanimitate din fața sediului Caritas din Roma stătea ascunsă credința că, în România, comunismul va continua: în entuziasmul nostru de moment, cu Iliescu comunismul, eram siguri, va fi unul cu o față umană. Niciunul nu își imagina că regimul se va schimba radical și cred că nici în țară nimeni nu se aștepta să se răstoarne peste noapte comunismul. Primele semnale că lucrurile ar putea lua o altă direcție au venit abia spre sfârșitul lunii ianuarie 1990.

Când l-am văzut pe Iliescu la televizor, flancat de Dinescu și Caramitru, anunțând crearea Consiliului Frontului Salvării Naționale, mi-am spus că suntem pe drumul cel bun. Însă optimismul s-a risipit rapid: zvonuri despre indivizi necunoscuți etichetați ca „teroriști” care trăgeau pe străzi au alimentat panica, iar populația și armata erau chemate să apere cuceririle firave ale revoluției. Se vorbea despre foști securiști care încercau să creeze haos, dar nimeni nu părea să știe exact ce se întâmplă.

La Roma, încercam să ne organizăm pentru a ajuta cumva frații din țară. Pe 23 decembrie, ne-am adunat vreo treizeci de români într-o biserică din Via delle Coppelle, unde slujbele se țineau în rit greco-catolic. Toți eram hotărâți să ne întoarcem în țară, dar părerile erau împărțite: cu sau fără arme? Pe cont propriu sau cu sprijinul autorităților italiene? Chiar mâine sau după Crăciun? Ne-am despărțit fără o concluzie clară, dar pregătiți să ne revedem dacă situația din țară nu se calma. Din fericire, după Crăciun, violențele au scăzut, deși pierderile de vieți omenești nu au putut fi evitate.

Gândurile mele, care zburau spre ce se întâmplă la București, s-au mutat atunci de la revoluție la tranziție. După ce mi-am sunat familia și am aflat că toți sunt în siguranță, am început să mă gândesc la ce ar trebui făcut pentru ca schimbarea să fie definitivă și fără haos. Zilele libere dintre Crăciun și Anul Nou mi-au oferit răgazul de a pune pe hârtie ideile mele într-o scrisoare adresată lui Ion Iliescu. Pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că nu era doar un exercițiu de reflecție, ci un soi de program pentru o Românie în tranziție. Cuvintele, propozițiile, frazele îmi curgeau din pix ca niciodată până atunci și nici de atunci încoace. În mai puțin de o săptămână, aveam un document de douăsprezece pagini structurat pe mai multe teme esențiale.

Scrisoarea trebuia să ajungă la Iliescu bătută la mașină. Dar cum? Aveam nevoie de o mașină de scris sau, ideal, de un computer. Atunci mi-am amintit de biserica americană de rit anglican St. Paul Within the Walls, de pe Via Nazionale, unde exista un PC nefolosit, pentru că nimeni nu știa să-l utilizeze. Descoperisem acest loc prin Caritas, în căutarea unui eventual job, cu ajutorul pastorului bisericii, o personalitate în mediul întreprinzătorilor anglo-americani din Roma. Cu acea ocazie, am cunoscut acest pastor, un bărbat cam de vârsta mea, om generos, care transformase biserica într-un refugiu pentru imigranți veniți din Africa și Asia. În clădirile adiacente bisericii se aflau: o sală de audiții muzicale, o mică bibliotecă și o sală de conferințe, plină mai ales după-amiaza cu bărbați și femei de diverse etnii, în căutarea de informații privind cererile lor de azil politic peste ocean. Într-un colț al bibliotecii, am găsit un computer, dotat cu un sistem de operare MS-DOS și un editor de texte, MS-Word.

După Revelionul petrecut cu familia gazdei mele, unde s-a vorbit mult despre evenimentele din România, pe 2 ianuarie, m-am prezentat la biserica anglicană. L-am rugat pe pastor să mă ajute, permițându-mi să lucrez la PC. Pastorul a fost de acord și, timp de trei zile, am venit în fiecare zi la biserică pentru a încărca textul scrisorii mele. Când textul a fost gata, l-am salvat pe un floppy-disk și l-am tipărit într-o „copisteria”. Cele 12 foi le-am pus într-un plic pe care l-am trimis prin poștă soției mele, la București, rugând-o să i-l ducă lui Iliescu.

Din acea perioadă s-a păstrat și legitimația de la The Joel Nafuma Refugee Center, centrul de refugiați care funcționa pe lângă biserica St. Paul’s Episcopal Church. Este o bucată modestă de carton, cu numele meu trecut la mașină și cu semnătura directorului, dar pentru mine ea fixează un moment important: locul unde am găsit nu doar un adăpost moral, ci și mijlocul tehnic prin care am putut să transform frământările acelor zile într-o scrisoare adresată lui Ion Iliescu.

Privind retrospectiv, cred că asemenea organizații caritabile merită o recunoștință aparte. Ele nu rezolvau destinul refugiaților și nu le puteau garanta un viitor, dar făceau suportabilă așteptarea: ofereau o adresă, o masă, o informație, un telefon, uneori o cameră, alteori doar o masă de lucru și un om dispus să asculte. Pentru cei care ajungeau la Roma fără sprijin, fără bani și fără o limbă stăpânită suficient, asemenea locuri erau punți fragile, dar reale, între dezorientare și posibilitatea de a merge mai departe.

În acele zile, în București nu era deloc simplu să ajungi la Iliescu. Soția mea a luat legătura cu A. N., un vecin de-al ei din copilărie, aflat în acele zile în anturajul lui Iliescu. S-au întâlnit în fața sediului guvernului din Piața Victoria și i-a înmânat plicul, cu rugămintea să i-l dea lui Iliescu.

O scrisoare din păcate pierdută

Astăzi, după atâția ani, nu știu ce s-a întâmplat cu scrisoarea. A ajuns la destinatar? În acest caz, a fost citită? Sau s-a pierdut printre hârtiile nesfârșite ale acelei perioade tulburi? Rămân întrebări fără răspuns. De-a lungul anilor, l-am întrebat de câteva ori pe Iliescu dacă a citit scrisoarea mea. Răspunsul a fost când evaziv, când chiar negativ. La un moment dat, i-am înmânat o copie a scrisorii care însă nu a avut un feedback. Probabil, în afara contextului revoluției, scrisoare își pierduse interesul pentru destinatar. L-am întrebat și pe A.N. de soarta scrisorii. Nu își mai amintea de ea.

În paginile care urmează, redau această scrisoare datată 4 ianuarie 1990 și adresată lui Ion Iliescu, care documentează îngrijorările, speranțele și propunerile mele într-o perioadă critică din istoria României. Am scris-o sub impresia evenimentelor fierbinți ale Revoluției ca un om simplu, fără pregătirea sau resursele politice necesare pentru a naviga cu succes printre provocările unui sistem aflat în transformare, din dorința de a contribui, fie și printr-un simplu document personal, la reconstrucția României. Scrisoarea surprinde atât frământările mele de atunci – între entuziasm și îngrijorare –, cât și convingerea că schimbarea politică trebuie însoțită de o revoluție umanist-democratică adevărată, menită să repună în drepturi valorile și libertățile cetățenești. Redată în întregime, scrisoarea captează atât emoțiile, cât și raționamentele ce au marcat perioada post-revoluționară și care nu erau dificil de anticipat. Prin păstrarea nealterată a formulărilor și ortografiei de atunci, sper să se simtă mai bine atmosfera încărcată de speranțe și temeri care marca acele zile.

Această scrisoare reprezintă o oglindă fidelă a viziunii mele asupra unei viitoare epoci de transformări radicale, în care idealurile și speranțele urmau să se împletească cu realitățile dure ale unei țări aflate în tranziție. Ea oferă perspectiva mea personală asupra evenimentelor post-revoluționare, într-un moment în care tranziția politică și socială deschidea un nou capitol pentru țară. Din poziția mea de martor a celor 40 de ani de dictatură comunistă, făceam nu doar o critică a vechilor practici și mecanisme de putere, ci propuneam și soluții concrete pentru reconstrucția umanist-democratică a societății. Redresarea democrației nu doar în formă, ci și în esență, prin reabilitarea valorilor umaniste în societatea românească și re-fundamentarea educației, culturii și politicii, era obiectivul principal pe care l-am urmărit în scrisoare. Deși, cu timpul, s-a dovedit că deciziile luate în acea perioadă au generat efecte adverse și probleme ce persistă până astăzi, cuvintele mele au fost exprimate din dorința autentică de a vedea o Românie mai bună.

Citește textul integral al scrisorii din 4 ianuarie 1990

Reflectând asupra „epocii de tranziție”

De-a lungul anilor, privind înapoi la scrisoarea pe care am trimis-o în 1990, mă întreb adesea ce efect ar fi putut avea asupra cursului evenimentelor. Nu știu dacă domnul Iliescu a primit-o sau a citit acele rânduri, însă mă simt obligat să constat că multe dintre necazurile cu care se confruntă România astăzi le prevedeam in scrisoare. Ele se datorează greșelilor cu care s-a guvernat țara în acea perioadă de tranziție.

Nu eram politician de meserie, ci doar un martor al vremurilor comuniste. Scrisoarea mea, deși poate prea emoțională, încerca să semnaleze capcanele unui drum necunoscut, în care, din păcate, conducerea țării — în frunte cu domnul Iliescu — avea să se împotmolească. În acele zile febrile de început, nimeni nu părea cu adevărat pregătit pentru complexitatea trecerii de la un regim autoritar la economia de piață. Drumul drept trebuia găsit din mers, iar în asemenea cazuri principiile sunt cele care ne călăuzesc. Această incertitudine a lăsat urme adânci, nu doar în structurile statului, ci și în conștiința colectivă, transformând tranziția într-un proces anevoios și imprevizibil.

Primii ani de după Revoluție au fost marcați de mișcări populare precum „Piața Universității” sau protestele organizate de noile partide împotriva guvernului. Acestea au generat reacții dure din partea guvernului, cum au fost „mineriadele”, soldate cu violență și reprimarea vocilor critice. Deși asemenea tensiuni pot fi considerate firești într-o perioadă de tranziție, o conducere vizionară și inteligentă ar fi putut preveni escaladarea conflictelor. În loc să favorizeze un dialog autentic și să găsească soluții pentru reconciliere, guvernanții de atunci au gestionat criza prin metode care au adâncit diviziunile sociale și au întârziat modernizarea politică a țării.

Un alt aspect care a influențat direcția României postrevoluționare a fost componența noii elite conducătoare. Deși mulți dintre cei care au preluat puterea după 1989 se prezentau drept reformatori, realitatea este că majoritatea provenea din structurile fostului regim. Chiar dacă unii dintre aceștia, inclusiv Iliescu, fuseseră dizidenți, mentalitatea și reflexele lor politice erau profund modelate de decenii de comunism. Pe de altă parte, nici intelectualitatea vremii nu oferea alternative solide. În România, spre deosebire de alte țări din Europa de Est, aproape toți oamenii de valoare fuseseră într-un fel sau altul cooptați în Partidul Comunist, fie din oportunism, fie pentru a putea supraviețui și profesa. Astfel, după Revoluție, nu a existat o generație de lideri noi, cu o gândire politică complet diferită, capabilă să conducă o transformare profundă a țării.

Experiența din acea perioadă mi-a arătat, de asemenea, că atunci când se deschide un nou capitol în istoria unei națiuni, nu doar liderii sunt puși la încercare, ci și fiecare cetățean. Diferențele dintre țările din Europa de Est în modul în care au abordat această tranziție se datorează nu doar deciziilor politice, ci și nivelului de cultură, educație și moștenirii unor tradiții democrate care să fi modelat percepțiile, mentalitățile și comportamentul populației. Emigrația masivă a românilor după Revoluție nu a fost doar o consecință a deciziilor luate la vârful puterii, ci și un simptom al dificultății reconstrucției unei țesături sociale fragilizate de peste 40 de ani de comunism. Am prieteni care, după evenimentele „Pieței Universității”, au decis să lase România pentru SUA sau Canada, considerând, pe drept sau pe nedrept, „principalul vinovat” pe Iliescu. În fața lor mi-e greu să îl apăr, mai ales că nu eram un martor ocular a acestor evenimente.

Mărturia acestor gânduri își găsește locul în aceste pagini, invitându-ne la o analiză sinceră și profundă a trecutului, pentru a înțelege mai bine prezentul și pentru a nu repeta aceleași greșeli în viitor. Reflecțiile mele sunt un memento al faptului că, în fața unor schimbări profunde, intențiile bune nu sunt întotdeauna suficiente pentru a evita capcanele schimbării. Tot așa cum agățarea de putere cu orice preț, atunci când realitatea din jur o contrazice, nu face decât să frâneze evoluția — iar uneori, singura cale de a îndepărta această piedică rămâne curajul renunțării. Iliescu a înțeles târziu aceasta lucruri.

O vizita prezidențială la Roma

În ianuarie 1991 eram de aproape un an și jumătate la Roma. Între timp, îmi găsisem un serviciu stabil, îmi recuperasem familia din România, iar fiul meu începuse școala la Roma fără să piardă niciun an de școlarizare. După mai multe mutări, găsisem un apartament mic, dar decent, cu două camere, într-un cartier liniștit, nu departe de centrul Romei.

Îmi amintesc că, înainte de Revoluție, am vrut să vizitez Accademia di Romania, splendida instituție culturală românească din Valle Giulia, proiectată de Petre Antonescu la inițiativa lui Nicolae Iorga și a lui Vasile Pârvan. Subordonată Academiei Române, Accademia era destinată perfecționării tinerilor români în științe umaniste, arte plastice și arhitectură.

În acea perioadă, instituția era condusă de academicianul Alexandru Balaci, dar rămânea permanent închisă publicului. Se zvonea că funcționa ca un hotel, găzduind trimiși speciali ai Bucureștiului în Italia. Când am încercat să o vizitez, portarul mi-a răspuns prin poarta întredeschisă:

— Nu se poate intra. Tovarășul director nu este la Roma.

— Vreți să spuneți că Accademia funcționează doar când directorul este prezent? am insistat eu.

Poarta s-a închis brusc, fără alt răspuns.

Aceeași situație era și la cele două ambasade ale României.

După Revoluție, relațiile mele cu ambasada și consulatul României s-au schimbat radical: de la porți închise la brațe deschise.

Ambasada României pe lângă Quirinale și cea pe lângă Vatican nu mai pridideau cu invitațiile. Eram invitat la toate evenimentele: Ziua Națională, Crăciun, Paști, concerte, vizite oficiale. După ani de porți închise, diplomații români descoperiseră importanța comunității românești din Italia. Ne împrietenisem cu ambasadorii și consilierii lor, astfel că la recepțiile organizate mă simțeam ca în familie. Doar Accademia di Romania rămânea inaccesibilă, întrucât nu fusese numit un nou director.

Nu a fost, deci, o surpriză să primesc invitația la Ambasada României pe lângă Quirinale, pentru întâlnirea președintelui Ion Iliescu cu diaspora română din Italia. Între 31 ianuarie și 3 februarie 1991, Iliescu efectua prima sa vizită oficială în Italia și la Vatican. Eram curios să-l revăd după trei ani, timp în care avusese loc Revoluția din decembrie 1989, care îl transformase, din director de editură, în președinte al țării, și să aflu dacă își mai amintea de mine sau dacă îmi citise scrisoarea.

La ora stabilită, mă aflam deja la sediul ambasadei din Via Niccolò Tartaglia, pe care îl cunoșteam bine. Spre deosebire de alte recepții, de această dată, cele trei camere destinate evenimentelor erau larg deschise. Invitații se înghesuiau în salonul principal, lăsând celelalte încăperi aproape goale.

Așteptam sosirea președintelui, care se afla la Palatul Montecitorio, invitat de prim-ministrul italian, Giulio Andreotti. Discutam în grupuri despre situația din România și despre viața noastră în Italia. La un moment dat, s-a anunțat sosirea președintelui și toți ne-am aliniat de-a lungul pereților, lăsând liber centrul sălii. Eu m-am nimerit lângă un geam, chiar vis-à-vis de intrarea în sală.

Când Iliescu a intrat, însoțit de delegația sa, m-a zărit imediat și, vesel, s-a îndreptat spre mine. Mi-a strâns mâna și m-a îmbrățișat ca pe un vechi amic.
— Ce mai faci? a întrebat el, simplu.
— Bine, mulțumesc, i-am răspuns, emoționat.

Surpriza a continuat. Întreaga delegație, imitându-l pe președinte, a vrut să-mi strângă mâna. Primul a fost ministrul de externe, Adrian Năstase, o altă cunoștință de-a mea din țară. Surprins de gestul președintelui, s-a simțit și el obligat să mă îmbrățișeze, deși, de când ne cunoșteam, nu mai făcuse niciodată acest gest. Cei care mă știau din frecventarea ambasadei probabil și-au schimbat părerea despre mine: „Și ăsta e securist!”, au gândit unii, cum am să aflu mai târziu.

Discuția cu președintele s-a transformat rapid într-o sesiune de întrebări din partea noastră. Iliescu a răspuns elegant, dar, ca de obicei, evaziv, evitând să se implice prea mult. La un moment dat, ambasadorul, cunoscând programul președintelui, ne-a invitat în camerele de alături, unde ne aștepta o gustare cu vin, ceai și cafea. Profitând de moment, Adrian Năstase s-a apropiat de mine, spunându-mi zâmbind:
— Transmite-i soției complimentele mele. Cum v-ați aranjat la Roma?
— Suntem bine, mulțumiți, i-am răspuns.

Apoi mi-a venit un gând:
— Adrian, aș vrea să te rog ceva. Accademia di Romania a rămas închisă pentru că nu are director. Poți să intervii la Academie să grăbească numirea unui director?
Adrian s-a gândit un pic, apoi a spus:
— Cred că nu va fi nevoie. Academia din București nu are bani nici pentru Accademia di Roma, nici pentru celelalte institute culturale. Probabil le vom lua noi la Ministerul de Externe și voi numi eu un director. Avem suficienți bani.
— Nu știu care este statutul institutelor culturale, dar știu că statutul Accademiei o leagă exclusiv de Academia Română, i-am amintit.
— Vom vedea, trebuie să vorbesc cu profesorul Drăgănescu, noul președinte al Academiei.
— Mihai Drăgănescu? Îl știam viceprim-ministru. Nu știam că este acum președintele Academiei, am spus gânditor.
— Îl cunoști pe Drăgănescu? Vorbește direct cu el. În definitiv, ai putea fi tu directorul, mi-a sugerat, măgulitor, Adrian.
— La primul voiaj la București îl voi contacta pe Drăgănescu. Mulțumesc de informație, am încheiat conversația, deoarece voiam să vorbesc cu Iliescu înainte să plece.

Nu a fost greu să-l găsesc disponibil pe președinte. Când m-a văzut apropiindu-mă, s-a desprins din grupul în care se afla. L-am tras într-un colț al camerei și i-am spus pe nerăsuflate:
— Domnule președinte, am fugit înainte de Revoluție din România și mi-am găsit aici un rost. Vă rog, spuneți-mi ce este mai bine să fac, acum că situația din țară s-a schimbat și o cunoașteți mai bine decât mine? Credeți că ar fi bine să mă întorc sau să rămân aici?
Iliescu s-a gândit câteva clipe și mi-a spus, privindu-mă în ochi:
— Mai bine rămâi în Italia. Pentru dumneata este mai bine aici.

I-am bolborosit un „mulțumesc”, rămânând fără alte cuvinte. Așteptam cu totul alt răspuns. Luat prin surprindere, am uitat chiar să-l întreb dacă îmi citise scrisoarea. Îl aveam acolo și pe Adrian, așa că puteam să îi confrunt dacă era nevoie, dar, cum stau prost cu inteligența emoțională, mi-a ieșit din minte scrisoarea.

După-amiază, am fost invitați să ascultăm un concert de muzică de nai al lui Gheorghe Zamfir în biserica Santa Maria in Trastevere, în lipsa lui Iliescu, care era în vizită protocolară la papă, în Vatican. În biserică stăteam lângă Șerban Stati, consilierul cultural al ambasadei, cu a cărui familie ne împrietenisem. La un moment dat, m-am aplecat spre el și i-am spus:
— Știi la ce m-am gândit, Șerbane? Ce zici dacă l-aș invita pe Iliescu la noi la masă, să o cunoască pe nevastă-mea și pe băiat? Veniți și voi.
Blândul Șerban a rămas înmărmurit. A bolborosit:
— Ai înnebunit. Este președintele țării, nu este prietenul tău.
— Mă scuzi. Este prietenul meu, care, întâmplător, acum este și președinte. Cunoscându-l, nu cred că mă va refuza, i-am răspuns.

Șerban mi-a explicat programul încărcat al vizitei delegației române la Roma și că Iliescu nu ar avea timpul necesar să mă onoreze cu o vizită. Într-adevăr, nu l-am mai văzut pe Iliescu în zilele următoare, până la plecarea sa.

M-am întrebat mult timp și mă întreb și acum dacă Iliescu ar fi acceptat invitația mea sau dacă era o nebunie, o ofensă adusă președintelui, cum credea Șerban. Ceea ce simțeam eu atunci, din cât l-am cunoscut pe Iliescu, era că ar fi fost în stare să accepte invitația. În 1991, poate. Mai târziu, cu siguranță nu.

Mihai Drăgănescu

În 1991, în timpul primei mele vizite la București după Revoluție, aveam pe listă o problemă pe care o consideram urgentă: deschiderea localului Accademia di Romania bursierilor și publicului larg. Urmând indicația lui Adrian Năstase, am luat legătura cu Academia Română și am stabilit o întâlnire cu președintele acesteia, Mihai Drăgănescu.

Îl cunoșteam pe Drăgănescu de peste douăzeci de ani, dar nu sunt sigur că și el mă știa – poate doar ca nume. Nu mi-a fost profesor la Politehnica din București, deoarece el preda la Facultatea de Electronică, iar eu eram student la Energetică. La cursurile de electronică l-am avut profesor pe M.P., conferențiar în catedra lui Drăgănescu, cu care însă acesta nu avea, la acea vreme, o relație tocmai cordială.

Drăgănescu era o persoană rece, excesiv de politicoasă, lipsită de carismă, pentru mulți chiar antipatică. Era dornic de adulație, dar, în același timp, poseda o minte pătrunzătoare, o sete nesfârșită de cunoaștere și o capacitate enormă de sinteză. A avut contribuții semnificative în electronică, informatică și filosofia științei. Dincolo de realizările sale tehnice, a fost un inovator în metodologia științei, dezvoltând teoria ortofizică a unui model ontologic unitar, structural-fenomenologic, menit să explice coerent procesele fizice, biologice, informaționale, mentale și psihologice. În ultimii săi ani, s-a dedicat extinderii teoriei categoriilor și functorilor matematici la domenii fenomenologice și a lucrat la dezvoltarea unei filozofii integrative a științei. Mulți filozofi români au privit însă aceste elucubrații cu scepticism, considerându-le ingerințele neavenite ale unui inginer în filozofie.

Apreciat de Ceaușescu, prin pozițiile încredințate de acesta, Drăgănescu a avut un aport esențial în informatizarea țării în anii ’60 și ’70. Ca secretar general al Comisiei Guvernamentale pentru Informatică, a coordonat cu succes dotarea economiei naționale cu tehnică de calcul. În anii ’80, a condus Institutul Central de Informatică (ICI), unde era respectat de cercetători.

După Revoluție, cariera sa a continuat pe o pantă ascendentă: Iliescu l-a vrut viceprim-ministru și apoi președinte al Academiei Române. A acumulat un lung șir de titluri și poziții prestigioase în comisii, comitete, prezidii, asociații, ambasade și academii. Spre finalul vieții, s-a retras ca simplu cercetător la Institutul de Inteligență Artificială al Academiei, ofensat de nerecunoștința foștilor elevi și colaboratori.

Până la acea audiență la Academie, nu avusesem ocazia să interacționez direct cu profesorul Drăgănescu, deși îi urmăream activitatea, mai ales în perioada în care conducea ICI, institut cu care am avut numeroase colaborări. Eram curios să înțeleg conceptul de „informaterie” pe care îl propusese – o combinație conceptuală între informație și materie. Auzisem că susținea un curs facultativ despre ortofizică și ontologia fenomenologică a lumii materiale la Facultatea de Electronică, într-o sală din vechiul local al Politehnicii din Polizu, și am decis să particip.

M-am prezentat la primul curs și am găsit sala plină cu studenți. Mă simțeam cam stingher, singurul adult între atâția tineri. M-am așezat discret în ultima bancă și am așteptat. Drăgănescu a sosit punctual, s-a așezat la catedră și a început să citească de pe mici foi de hârtie, extrase metodic dintr-un bloc de notițe. Vocea lui era monotonă, prezentarea – lentă și abstractă. Deși conținutul cursului era mai degrabă filozofic decât inginerește, nu oferea o contextualizare clară, iar unele concepte erau introduse fără definiții. La sfârșitul cursului, m-am întrebat ce am înțeles din cele două ore ale prezentării. Nu prea multe, dar mi-am spus că poate se vor clarifica la cursurile următoare.

Săptămâna următoare, numărul studenților s-a înjumătățit. Stilul de predare al profesorului rămăsese același: ideile nu se înlănțuiau logic, iar cursul devenea din ce în ce mai greu de urmărit și înțeles. Îmi aminteam de cursul de Funcții Reale al profesorului Colojoară, care ni-l ținea în anul III la Facultatea de Matematică a Universității București. În acel an, profesorul decisese să schimbe conținutul cursului și să-l orienteze spre „filtre” – desigur, cele matematice. Săptămâni în șir, noi, studenții, ne uitam neputincioși unii la alții, încercând să înțelegem ce ni se explică. Mă gândeam cu disperare la examen: ce voi putea răspunde la întrebările de pe bilet dacă nu reușesc să înțeleg ce prezintă profesorul la curs? Am decis să caut o carte despre filtre la Biblioteca Centrală, poate mă va ajuta. Și nu am greșit. Am găsit o cărțulie în limba rusă, cu coperți groase, tradusă probabil din engleză, intitulată „Teoria filtrelor”. Cu rusa pe care o mai stăpâneam cât de cât în acei ani, am început să o citesc. Nu a fost nevoie să merg dincolo de prima pagină, pentru că în primele câteva paragrafe cartea explica faptul că filtrele sunt o metodă de convergență în spații topologice și, cu două exemple, m-a luminat. A fost pentru mine o mare lecție de didactică: să începi orice capitol nou cu o sinteză a ceea ce vei prezenta.

În cazul cursului lui Drăgănescu, nu aveam niciun material auxiliar, așa că, din săptămână în săptămână, lucrurile deveneau tot mai obscure, iar participarea la curs devenea timp pierdut. Între timp, numărul studenților din clasă se diminua văzând cu ochii. După câteva săptămâni, am realizat că eram singur în sală.

Îmi mai fusese dat să trăiesc o astfel de experiență la cursul de „Teoria mulțimilor” al profesorului Sergiu Rudeanu, la Facultatea de Matematică. Cursul era opțional, îl alesesem eu, și urma să dau examen la el. Și la acel curs, după câteva săptămâni, am rămas singurul student în sală. De data aceasta se înțelegea ce preda Rudeanu, dar cum exista un curs publicat pe care profesorul îl urmărea cu rigurozitate, puteam foarte bine să învăț pentru examen din manual – ceea ce colegii mei, înscriși la curs, chiar au făcut. Dar cum să părăsesc predarea cursului? Să-l las pe profesor singur? Nu-i frumos. Din respect pentru Rudeanu, am continuat să fiu singurul student în sală pentru încă două săptămâni, până când am cedat și am abandonat și eu. Nu am știut niciodată dacă profesorul s-a simțit ofensat sau ușurat. În cazul lui Drăgănescu, am aplicat aceeași strategie lașă: am plecat fără să anunț.

Ani mai târziu, am avut propria mea experiență din cealaltă perspectivă. În ultima săptămână a semestrului, la un curs de Arhitectură Software Avansată, am găsit sala goală cu excepția a doi studenți – un el și o ea – probabil îndrăgostiți, pentru că se țineau de mână tot timpul. Având experiența pregresă, nu m-am putut abține să nu îi întreb, în glumă, de ce nu au dezertat și ei de la curs, ca toți ceilalți. Alternativele de răspuns puteau fi mai multe: nu aveau unde să se ducă până la cursul următor, nu se mulțumeau cu notițele mele disponibile online sau se jenau să mă lase singur în sală. Răspunsul lor a fost însă neașteptat: voiau să rămână asistenți la departamentul nostru și îi interesa ce și cum predau. Episodul a fost unul dintre factorii care m-au convins să mă retrag din învățământ și să mă bucur de modesta pensie meritată.

Revenind la audiența oferită de prof. Drăgănescu la Academie, m-am prezentat la ora stabilită și l-am găsit pe profesor așteptându-mă. Nu a dat niciun semn că m-ar recunoaște și m-a întrebat direct care era motivul audienței. I-am explicat situația mea de rezident la Roma și dorința de a vedea Accademia di Romania – o resursă importantă a patrimoniului nostru cultural – deschisă publicului și găzduirii bursierilor. Mi-a explicat că statutul lui Pârvan prevedea ca directorul să fie academician și că încă nu găsise pe cineva dispus să preia postul. Mi-a spus că ar avea în minte un nume de academician foarte nimerit pentru acest post, dar mai durează până să îl convingă să accepte numirea. Mi-am cerut scuze de deranj, i-am mulțumit și am plecat. Peste două luni, noul director al „Școlii Române” de la Roma s-a prezentat la post. Era Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Cei șase ani de directorat ai lui Zozi – așa îi spuneau prietenii lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga – au fost extrem de frumoși și interesanți pentru noi, soția mea și cu mine. Ne-am împrietenit cu Zozi, ne vedeam des, discutam și bârfeam.

Când Zozi s-a retras din cauza sănătății din ce în ce mai precare, următorul director a fost un profesor universitar de la Universitatea din Cluj, Marian Papahagi – un „dantist”, este drept, dar nu academician. După el a venit un istoric, un redactor de editură (?!), apoi un arheolog, devenit membru corespondent al Academiei Române cât era director la Roma, etc. Vreau să spun că, după Revoluție, de-a lungul anilor, activitatea Accademiei di Romania s-a îndepărtat de statutul lui Pârvan, iar prestigiul ei a decăzut. Un motiv este și faptul că activitatea științifică a Accademiei este acum „coordonată” de Academia Română și Ministerul Educației, cea culturală de către Institutul Cultural Român, dar gestiunea și finanțarea sunt asigurate de Ministerul Afacerilor Externe al României. Dintre toți acești prea mulți coordonatori, desigur, Ministerul Afacerilor Externe își spune ultimul cuvânt: controlând finanțarea, el are sabia în mână.

În vizită la președinte

După Revoluția din 1989, am revenit periodic în România, de obicei de două ori pe an, pentru a-mi vizita mama și pentru a rezolva diverse probleme rămase în suspensie după plecarea mea. În primii ani ai mandatului lui Iliescu, încercam să-l întâlnesc pe președinte, acum la Palatul Cotroceni, unde accesul era mai dificil decât în vremurile anterioare. Cu toate acestea, de fiecare dată m-a primit cu prietenie, mi-a oferit cărți pe care le scrisese între timp și, mai important, era întotdeauna dispus să asculte.

La fiecare vizită, îmi pregăteam o temă, un subiect relevant pentru viitorul țării. Îmi amintesc că în 1991 am încercat să-l conving de necesitatea construirii unei infrastructuri solide la nivel național pentru internetul românesc, cu noduri puternice în toate regiunile, care să permită integrarea rapidă în economia digitală globală. Iliescu a fost receptiv și m-a îndrumat către consilierul său pe informatică și telecomunicații, Marius Guran, fost coleg de-al meu de la Politehnică. Întâlnirea cu Marius mi-a lăsat un gust amar: am întâlnit pentru prima dată un zid :

–Noi știm mai bine decât cei din străinătate ce avem de făcut.

Sau:

- Proiectul tău e deja în derulare la noi, nu avem nevoie de ajutor.

Este adevărat, România și-a dezvoltat rețeaua națională de internet, dar întârzierea a fost semnificativă; am pierdut ocazii de a fi printre pionierii digitalizării, desi competențele existau, dar lipsea organizarea si poate dorința de a digitaliza economia, pierzând astfel controlul din vârful pixului. Aceasta a fost doar o dovadă a dificultății de a introduce idei noi într-un sistem autosuficient — reflex al autarhiei ceaușiste din anii ’80. Deși Iliescu părea interesat de modernizare, multe inițiative s-au izbit de pasivitatea aparatului de stat; președintele nu a reușit să o depășească suficient.

Mi se pare ca în orientarea lui Iliescu a persistat o tară veche a comuniștilor: promovarea cadrelor pe baza fidelității față de partid sau de persoana șefului. Apoi, Doamne ferește! ca noile cadre să fie mai inteligente sau mai pregătite decât șeful! Această problemă, esențială în partidul comunist, a continuat chiar și după Revoluție. Iliescu a moștenit-o din plin.

Un episod semnificativ a avut loc la începutul celui de-al doilea mandat al lui Iliescu. Între două deplasări la Constanța, am fost primit la Cotroceni și i-am exprimat îngrijorarea față de soarta ICI (Institutul de Cercetări în Informatică), o instituție care putea fi de mare preț în informatizarea României, dar care își pierduse locul în era internetului. Iliescu, la curent, m-a liniștit: „Avem acolo o fată bună, D.B., care va ști să se descurce.”

Știam de cercetătoare cu adevărat serioase la ICI, dar nu o cunoșteam pe D.B., despre care auzisem doar că lucra la Biblioteca Națională de Programe. Acest „avem” mi-a sunat ca un semnal venit din alte vremuri, din zona partidului autarhic: persoane sprijinite pentru loialitate lor, nu neapărat pentru competență.

Ascensiunea lui D.B. rapidă după Revoluție este evidentă: din CV-ul „glossed” online – completat selectiv – reiese că D.B. a absolvit o facultate nespecificată (posibil Transporturi) în 1972, și-a luat doctoratul în 1989 cu lucrare în „Ingineria sistemelor” la o facultate necunoscută (probabil Automatică). A avansat rapid, devenind director la ICI (2001–2018), cu un intermezzo stil rusesc (Putin-Medvedev) între 2004–2007, când a fost doar director științific. Pensionată, acum este președinte al Academiei Oamenilor de Știință — un club al ariviștilor cu competențe științifice minime. Cariera ei ilustrează favoritismul persistent în instituțiile postrevoluționare — o moștenire a nepotismului ceaușist.

Ion Iliescu – între istorie și experiența personală

După încheierea mandatelor sale și retragerea treptată din viața politică activă, Ion Iliescu a continuat să primească, la biroul său din Strada Sofia, prieteni, foști colaboratori, jurnaliști și oameni care doreau să discute cu el. L-am vizitat acolo de două ori. Nu au fost întâlniri spectaculoase, ci mai curând conversații obișnuite, în care am regăsit același om politicos, atent și curios. Când aceste întâlniri s-au mutat la casa sa din Strada Molière, nu am mai îndrăznit să-l deranjez, dar i-am transmis salutări printr-o cunoștință comună. Am aflat apoi că sănătatea lui se deteriorase semnificativ. După moartea sa, a început, cum era de așteptat, confruntarea interpretărilor rolului lui: o cursă pentru a-i fixa locul în istoria României recente.

Nu intenționez să mă angajez aici într-o polemică despre rolul său istoric. Istoria, dacă va fi scrisă cândva fără patimă, va trebui să țină seama atât de răspunderile sale, cât și de contextul foarte dificil în care a acționat. Pentru mine, această pagină nu este o sentință politică, ci o mărturie personală despre un om pe care l-am întâlnit de mai multe ori, în împrejurări foarte diferite.

Ion Iliescu rămâne una dintre figurile centrale ale României postcomuniste. A jucat un rol decisiv în primii ani de după 1989, într-un moment în care instituțiile erau fragile, societatea era dezorientată, iar direcția țării nu era încă limpede. Pentru unii, a fost omul care a asigurat continuitatea statului, a evitat o dezintegrare violentă și a condus România printr-o tranziție dificilă, dar relativ stabilă. În această interpretare, meritele sale țin de menținerea unității țării, de evitarea unui scenariu de tip iugoslav și de orientarea treptată a României către structurile euro-atlantice.

Pentru alții, dimpotrivă, Iliescu este asociat cu deturnarea Revoluției, cu supraviețuirea vechilor reflexe ale nomenclaturii comuniste, cu reprimarea Pieței Universității, cu mineriadele, cu întârzierea reformelor și cu ambiguitățile morale ale tranziției. I se reproșează că nu a rupt mai ferm cu trecutul și că, în jurul puterii instalate după 1989, s-au refăcut rapid rețele de influență, interese și privilegii. Privatizările controversate și risipirea unei părți importante din moștenirea industrială a regimului Ceaușescu au rămas, pentru mulți, semnele cele mai dureroase ale acelei perioade.

Nu cred că asemenea judecăți pot fi tranșate simplu. Iliescu nu a fost un geniu politic și nici un om providențial, dar nici nu poate fi redus la o caricatură. A învățat democrația din mers, ca aproape toți românii de atunci, cu ezitări, limite și greșeli, unele grave. Rămâne deschisă întrebarea dacă, în condițiile concrete ale României de la începutul anilor ’90, era cu adevărat posibilă o direcție radical diferită. Putem imagina alternative, dar nu putem ști cu certitudine dacă ele ar fi dus la un rezultat mai bun.

Dincolo de controverse, experiența mea directă cu Ion Iliescu a rămas aceea a unui om deschis, politicos, cultivat și dispus să asculte. Avea la bază lecturi de cărți importante, pasiuni culturale, interes pentru literatură, muzică, balet și idei, și știa să întrețină o conversație fără ostentație. Chiar după ce a devenit președinte, în întâlnirile noastre a păstrat o anumită simplitate a contactului personal, care m-a surprins de fiecare dată. Politicianul Ion Iliescu va rămâne, inevitabil, în seama istoriei și a disputelor ei. Omul Ion Iliescu, așa cum l-am cunoscut eu, a fost un interlocutor cordial, inteligent, cu virtuți și slăbiciuni, dar cu o căldură umană pe care nu pot să i-o neg.