Trenul porni încet din gara Gliwice. Sprijinit la fereastra compartimentului gol în care mă găseam, i-am făcut cu mâna Elsei, care rămăsese pe peron, cu silueta ei delicată și cu zâmbetul pe buze. Ea mi-a răspuns fluturând mâna, ca și cum ar fi vrut să-mi promită că ne vom revedea. Am privit-o până când silueta ei a dispărut în depărtare, odată cu trenul.

În compartimentul gol, m-am așezat, încercând să mă relaxez: mi-am scos pantofii și m-am întins confortabil. Deși respirația mi se calmase, gândurile continuau să zboare neliniștite, ca niște păsări care nu găsesc unde să se așeze. Mi se întorceau în minte, ca amintiri tulburi și dezordonate, tot ce se întâmplase în ultimele zile.

În vizită la Elsa

De câteva luni eram în câmpul muncii, lucram la fabrică, iar acesta era primul meu concediu. Fusese scurtat la doar o săptămână de zile lucrătoare, deoarece nu aveam încă vechimea necesară pentru cele două săptămâni regulamentare. M-am hotărât să fac o excursie într-una dintre țările socialiste, singurele pe care aveam voie să le vizitez dacă aveam o invitație. Am ales să mă duc în Polonia, să văd Cracovia și Varșovia, dar scopul nemărturisit era însă să o revăd pe Elsa, firește, numai dacă ea era de acord. I-am scris, iar răspunsul ei, plin de entuziasm și însoțit de invitație oficială, m-a convins că va fi o călătorie memorabilă.

Ca să nu pierd ocazia traversării Ungariei cu trenul, am decis să mă opresc două zile la Budapesta și apoi să trec granița în Polonia. Și iată-mă acum, la sfârșitul vacanței din 1967, în drum spre Varșovia, ultima mea oprire, după trei zile pline petrecute la Gliwice, în compania Elsei și a familiei sale.

Orașul Gliwice în sine nu m-a impresionat prea mult, dar împrejurimile ascundeau locuri pline de farmec.

Cracovia, în schimb, m-a cucerit. Iubitor de istorie cum eram, am plecat hotărât să vizitez catedrala, castelul regal de pe Wawel, Rynek Główny — piața centrală a orașului — plină de turiști și umbre medievale, toate destinații turistice la care visam să ajung. Am colindat repede prin toate aceste locuri, pentru că aveam doar câteva ore înainte să mă întorc cu trenul navetiștilor la Gliwice. Am rămas cu imaginea unui oraș care respiră istorie, cu străduțele lui pavate și cu aerul său nobil, un muzeu deschis, cu ecouri de trăsuri și parfum de secole trecute.

Într-o altă zi, Elsa și prietenul ei, Vlad, m-au dus la Chorzów un mare oraș de lângă Katowice. Am petrecut câteva ore in Spodek - un complex de arene multifuncționale , în Parcul Silezian, un domeniu uriaș, cu planetariu și teleferic din care orașul se vedea ca in palmă. Cred că au ales acel loc tocmai ca să mă bine dispună și să-mi arate „locurile de suflet” ale Sileziei.

Toate păreau bune și frumoase, numai că acest prieten — sau logodnic — al Elsei, un tip de altfel civilizat și cu care se putea discuta inteligent pe teme variate, nu reușea să-mi fie simpatic; în adâncul meu nu-l plăceam. Nu era treaba mea, desigur: el trebuia să-i placă Elsei, nu mie. Dar, în gândurile mele, unde Elsa avea un loc special, îl înlocuiam cu un bărbat mai potrivit pentru ea, cu trăsături mai... apropiate de ale mele.

Vlad era inginer de sunet la radioul local din Opole, un oraș nu departe de Gliwice. Fuma mult, se pricepea la muzica modernă, știa să spună bancuri, dar antisemitismul lui declarat mă neliniștea. Considera că toate problemele Poloniei, sărăcia în primul rând, se trăgeau de la evreii rămași în țară după război. Aveam să înțeleg, în vizitele următoare în Polonia — în 1968, 1969 și 1973 — că antisemitismul nu era doar opinia lui Vlad, ci o stare de spirit reală în țară, întreținută prin propagandă și de presiunea politică asupra populației. Atmosfera aceasta, mai ales în mediile urbane și intelectuale, semăna teamă și suspiciune în societate și ducea la stigmatizarea evreilor. Antisemitismul devenise aproape o politică de stat, o scuză pentru frustrările colective. Vlad, ca mulți alții, căzuse în această capcană. De altfel, cu doar câteva luni înainte de a ajunge eu acolo, Polonia rupsese relațiile diplomatice cu Israelul după războiul israelo-arab din 1967. Evreii rămași în poziții publice au fost atunci marginalizați sau siliți să emigreze.

Știam că problema evreilor din Polonia datează de secole și este extrem de complexă. De când, în Evul Mediu, conducătorii Poloniei deschiseseră porțile țării tuturor evreilor prigoniți în restul Europei, cota evreilor în populația permisivei Polonii ajunsese la aproape 10% înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, această cotă reducându-se dramatic după război. Desigur, eu nu cunoșteam multe aspecte ale conviețuirii polonezilor cu evreii de-a lungul secolelor, pe care însă polonezii le știau, dar îmi era dificil să înțeleg cum, în 1967, o populație minoritară sub 0,1% putea cauza probleme unei țări întregi.

În liniștea compartimentului gol, am lăsat aceste gânduri întunecate să se stingă și m-am întors în urmă cu un an, la amintirea primei întâlniri cu Elsa, când, pentru o seară, am simțit că lumea este a mea. Ce seară magică a fost aceea...

„Nostalgia Canaglia”

În vara lui 1966, după susținerea examenului de diplomă la Politehnică și înaintea stagiului militar ce urma să înceapă în septembrie, m-am hotărât să plec la mare de unul singur. Ca de altfel în ultimii ani de facultate, nu aveam nicio combinație care să-mi îndulcească, prin prezența ei, vacanța. Am închiriat o cameră în Soveja și, în fiecare dimineață, mergeam cu troleibuzul la plaja din Mamaia. Ziua o petreceam pe plajă, mâncam prânzul la cantina de pe plajă, seara cinam într-un restaurant de pe faleză și apoi mă retrăgeam în Soveja cu ultimele troleibuze. A doua zi o luam de la capăt cu același program: plajă, cantină, plajă, restaurant, somn.

Într-o seară, la grădina-restaurant unde obișnuiam să iau cina, și-a făcut apariția un grup gălăgios de polonezi, în majoritate fete. Chelnerii s-au grăbit să pregătească o masă lungă pentru instalarea grupului. Ca de obicei, în asemenea ocazii, curiozitatea e mare și privirile tuturor se îndreptau spre preparativele personalului, dar și spre polonezi. Și eu priveam atent grupul, concentrându-mă fără prea mult entuziasm asupra fetelor. Tinere, drăguțe, dar cam dolofane pentru gustul meu — bondoace, coapse groase, nasuri pătlăgele, cu trăsături care nu-mi păreau deloc rafinate. Întotdeauna am fost un cusurgiu în ce privește femeile, căutând acel ideal feminin care exista doar în mintea mea.

Și atunci am văzut-o pe ea: o siluetă blondă, într-un deux-pièces brodat cu flori de dantelă roz. Când și-a întors fața spre mine, am simțit că timpul s-a oprit: ochi mari, albaștri, un nas ușor cârn și buze roșii, cărnoase. Corpul aproape perfect: picioare lungi, frumos conturate și cu glezne subțiri, sâni rotunzi și generoși, poate doar o umbră de burtică — dar cusurgiul din mine amuțise. „Asta da poloneză!”, mi-am spus în sinea mea. „Putea trece ușor drept suedeză!”

Nu-mi mai puteam lua ochii de la ea. Cred că, la un moment dat, m-a observat și ea: un singuratec la masă, privind-o insistent. Mi-a zâmbit ușor și și-a continuat conversația cu glas tare, în polonă, cu ceilalți din grup.

Când orchestra a început să cânte, m-am dus direct la masa ei, invitând-o la dans. Cu un gest rapid, am cerut voie grupului să o „răpesc” pentru câteva minute. Apoi m-am adresat direct ei. Ea a zâmbit și a acceptat fără ezitare, probabil dornică să danseze, indiferent cu cine. Pe ring, am descoperit că ne sincronizam bine, deși niciunul dintre noi nu era balerin expert.

— „Luca”, m-am prezentat.

— „Elsa”, îmi răspunse.

Am încercat să găsim o limbă de comunicare și ea, din proprie inițiativă, îmi vorbi rusește, cu o naturalețe care m-a surprins. „E bine”, mi-am zis, „rusă e limba universală pentru Est”, așa că i-am răspuns rusește, reproșându-mi în gând că nu-mi dădusem silința să învăț mai bine limba rusă în liceu. După primul dans, i-am cerut voie și pentru al doilea, și ea acceptă, apoi încă unul, până ce orchestra a făcut pauza obișnuită.

La gândul că se va întoarce printre colegele ei și poate altcineva mi-o va fura la următoarea repriză de dans, am invitat-o să ne plimbăm pe faleză, chiar la marginea grădinii-restaurant. A acceptat și am pornit agale pe asfaltul falezei, printre grupurile de turiști. Îmi displăcea aglomerația, așa că i-am propus să coborâm pe plajă. Ne-am descălțat și, ținând sandalele în mână, am intrat desculți prin nisipul fin, traversând plaja spre mare.

Ajunși pe mal, apa caldă și luna plină dădeau un farmec aparte momentului: ne-am bălăcit picioarele sub o lună plină cocoțată ca o enormă medalie de argint pe cerul plin de stele, care se reflecta striat pe suprafața mării. Valurile mici, care se rostogoleau molcom, ni se urcau spre genunchi, udându-mi mie pantalonii suflecați și apropiindu-se periculos de fusta Elsei. Când un val s-a profilat mai înalt, venind dinspre larg, am ridicat-o în brațe, prefăcându-mă că o „salvez” de o baie involuntară — în realitate, doar pentru a-i simți sânii lipindu-se de pieptul meu. Nu s-a împotrivit, și atunci am prins curaj. Am luat-o de mână, ajutând-o să iasă din apă și să pășească pe nisipul umed. Timpul trecuse pe nesimțite și am decis să ne întoarcem la grădină pentru o altă repriză de dans.

Pe drum, mi-a povestit că e profesoară de limbă rusă în Gliwice, că locuiește cu părinții și că fusese de mai multe ori la specializare în Moscova. Vorbea o rusă impecabilă, știa toți clasicii ruși. Eu, jenat, mi-am cerut scuze pentru stângăciile mele în a vorbi rusește.

— „Vorbești destul de bine, nu-ți face griji”, mi-a spus, „important este să ne înțelegem.”

Auzind-o, am tras-o ușor spre mine, cu intenția de a o săruta în semn de mulțumire. S-a întors brusc, iar buzele mele au atins doar părul ei. Atunci i-am cuprins fața între palme și am reușit să o sărut. Nu s-a opus, dar privirea ei mustrătoare mi-a spus că depășisem o limită.

Când ne-am întors la restaurant, colegii de grup ai Elsei o așteptau în picioare, pregătiți de plecare. Am aflat că a doua zi urmau să ia avionul de la Mihai Kogălniceanu spre Varșovia. Am privit-o pe Elsa cu disperare:

— „De ce nu mi-ai spus că pleci mâine?”, i-am șoptit.

— „Schimba ceva dacă îți spuneam? A fost frumos așa”, mi-a răspuns cu o dulceață care m-a dezarmat.

A cerut o bucată de hârtie și un creion, mi-a scris adresa ei:

— „Scrie-mi. Așa voi afla și eu adresa ta”, îmi spuse, dându-mi mâna de la revedere.

De față cu colegii ei nu puteam să o sărut, așa că i-am ținut mâna între ale mele mai mult decât s-ar fi cuvenit după canoanele politeții.

Din această întâlnire mi-a rămas un regret discret — nu atât pentru ceva greșit făcut, cât pentru caracterul efemer al întâlnirii. Dar tocmai această efemeritate i-a dat farmecul ei irepetabil.

După un an

Ajuns acasă, la București, am simțit nevoia să nu las firul acestei întâlniri să se piardă. Ea îmi dădea un sentiment de autonomie și maturitate. Mi-am luat din bibliotecă dicționarul româno-rus și, cu el în față, i-am scris Elsei. A răspuns prompt, cu o căldură ce m-a făcut să cred că ceva rămăsese între noi. Apoi i-am mai trimis o scrisoare și ea mi-a răspuns din nou. Am început să corespondăm regulat, scrisori scurte și la obiect din partea mea, mai lungi și mai detaliate din partea ei. Mă invita să-i fac o vizită și eu acceptam. Cu timpul, printre rândurile scrisorilor a apărut un personaj nou: Vlad. L-am acceptat cu durere, dar nu puteam fi absurd și să-mi închipui că Elsa, după o seară petrecută împreună, făcuse o pasiune pentru mine sau că nu putea fi curtată în țara ei.

Și astfel trecu anul. An greu pentru mine. După trei luni de armată, a trebuit să fiu operat pentru o pietricică îndărătnică la rinichi, reformat de armată și să încep, fără niciun entuziasm, serviciul la fabrică. O excursie în străinătate venea pentru mine ca un balsam pentru rănile lăsate de acest an. Și iată, totul părea că merge bine. Era prima mea ieșire din țară și mă descurcam acceptabil. Deja îmi propuneam să repet această experiență în anii următori.

Andrzej

Trecusem deja de Częstochowa, iar trenul înainta imperturbabil, de-a lungul Vistulei, spre Varșovia. Eram singur în compartiment și aproape ațipisem, când ușa s-a deschis și a intrat un tânăr în uniformă.

— „Pot să mă așez?”, m-a întrebat în polonă, cu un zâmbet respectuos.

I-am făcut semn că da și mi-am tras picioarele de pe banchetă pentru a-i face loc. Am rămas câteva minute tăcuți, fiecare pierdut în gândurile lui, privind cum câmpia mazoviană se derula monoton dincolo de geam.

Cu coada ochiului îl observam: subțirel, nu prea înalt, cu o figură deschisă, veselă, aproape copilărească. Îmbrăcat impecabil în uniformă gri, îngrijită, părea să fie elev al unei școli de ofițeri. Cred că și el mă urmărea și simțeam că ar fi vrut să intrăm în vorbă.

A rupt el tăcerea, întrebându-mă ceva în polonă. Din răspunsul meu și-a dat seama imediat că sunt străin și a trecut la o limbă comună. M-a întrebat dacă eram pentru prima dată la Varșovia, ce aș vrea să vizitez, dacă aveam hotel rezervat și cât timp urma să rămân.

Întrebările lui erau firești, dar aveau și o căldură personală, ușor neașteptată. A vrut să știe din ce țară vin, ce profesie am, dacă sunt căsătorit. Surprins că nu aveam niciun plan de cazare, s-a oferit să mă ajute. Era deschis, serviabil, iar curiozitatea lui se transforma treptat într-o formă de atenție care mă intriga.

Am aflat că era originar din Gdynia, că făcea școala de ofițeri la Varșovia și că cunoștea bine orașul. Ajunși pe la prânz în Gara Centrală, mi-a luat valiza și, cu aplombul unui localnic sigur pe el, m-a condus spre un hotel.

După oboseala drumului, mi-a sugerat să mă odihnesc și să fac un duș înainte de a ieși în oraș. Tonul lui avea ceva imperios, dar și ceva stângaci, ca și cum nu știa exact cât poate îndrăzni într-o întâlnire atât de recentă.

În camera de hotel, atmosfera a devenit repede ambiguă. Ceea ce eu interpretasem la început ca ospitalitate și dorință de a ajuta s-a dovedit a fi și altceva: o apropiere personală, exprimată fără prea multă prudență. Nu eram pregătit pentru o asemenea situație și am înțeles că trebuia să stabilesc limpede limitele.

I-am spus, pe un ton cât am putut de calm, că nu împărtășesc acea orientare și că nu vreau să duc momentul mai departe. A fost surprins. Crezuse, probabil, că acceptarea ajutorului lui și curiozitatea mea politicoasă însemnau o disponibilitate pe care eu nu o aveam.

Pentru a rupe tensiunea, am scos din valiză o mică sticlă de coniac Murfatlar, pe care o adusesem ca eventual cadou pentru gazdă, și am început să vorbim. Discuția, stânjenită la început, s-a transformat treptat într-o confesiune. Andrzej mi-a vorbit despre singurătate, despre nesiguranțele lui, despre sentimentul de a trăi o parte importantă a propriei identități sub semnul prudenței și al ascunderii.

L-am ascultat cu o jenă pe care nu știam atunci să o ascund, dar și cu o compasiune reală. Veneam dintr-o lume în care asemenea subiecte erau tratate cu teamă, prejudecată sau ironie. Întâlnirea cu el mă obliga să văd nu o categorie abstractă, ci un om concret, vulnerabil, prins între dorința de a fi acceptat și frica de respingere.

Discuția s-a destins. Andrzej părea liniștit că putuse spune măcar o parte din ce purta cu el, iar eu, deși încă încurcat, simțeam că episodul nu trebuia judecat simplist. Spre seară, s-a ridicat să plece. Mi-a explicat ce trebuie să fac cu hotelul dacă voiam să mai rămân și mi-a promis că a doua zi mă va scoate în oraș.

Plimbare prin Varșovia cu Andrzej și Marek

A doua zi dimineață, Andrzej mă aștepta jos, la recepție, împreună cu un prieten, Marek, un tip blond, cu ochi albaștri, de o frumusețe nordică evidentă. Cei doi păreau bine sudați și între ei exista o complicitate ușor de observat.

În Parcul Regal Łazienki, un domeniu uriaș, de aproape 80 de hectare, ne-am plimbat printre grădini, palate și statui și am admirat statuia lui Jan III Sobieski. Totul respira un calm aristocratic și o ordine vegetală care-mi plăceau.

În parcul Wilanów, la sud de oraș, am găsit o altă bijuterie barocă: palatul de vară al regelui Jan Sobieski. Nu l-am putut vedea pe îndelete, dar mi-a rămas în minte ca una dintre imaginile luminoase ale Varșoviei.

Ziua s-a încheiat la o cafenea modestă, pe strada Miodowa, lângă Calea Regală. Acolo am ascultat muzică occidentală de contrabandă, am vorbit despre Polonia, România, armată, femei și, pe ocolite, despre lucruri pe care niciunul nu le numea direct. Îi priveam pe Andrzej și Marek și mă gândeam cât de complicat trebuie să fie să trăiești în ascuns ceea ce pentru tine este firesc.

După un alt an

După întoarcerea la București, am păstrat corespondența atât cu Elsa, cât și cu Andrzej, schimbându-ne scrisori la Crăciun sau Paști. Povestindu-i mamei despre ce văzusem în Polonia în acele câteva zile și arătându-i fotografiile făcute, am simțit că ar fi interesată să facă o excursie împreună cu mine în vara următoare.

După golul lăsat de tata, plecat dintre noi cu cinci ani în urmă, mama rămăsese singură și, din salariul ei, mă susținuse să termin facultatea. Poate și de aceea am simțit mereu nevoia să-i ofer ceva inedit: călătoria noastră împreună în Polonia. Dar decizia ei a fost cu adevărat influențată de... o vulpe.

În acei ani, din ce în ce mai mulți polonezi își completau veniturile crescând animale pentru blană, în special vulpi albe și argintii, dar și nurci, pe care le vindeau apoi. Românii care călătoreau în Polonia se întorceau adesea cu astfel de blănuri; unii chiar le revindeau pe piața românească. Trebuie spus că standardul de viață era cu mult mai bun în România față de Polonia sau chiar față de Ungaria, iar piața românească era extrem de râvnită de producătorii polonezi.

Ideea de a-și cumpăra o blană de vulpe albă din Polonia a decis-o pe mama să mă însoțească în a doua excursie a mea în Polonia. Cum aveam la dispoziție două săptămâni de concediu, am decis să ne oprim și în Praga înainte de a ne continua excursia în Polonia. I-am scris lui Elsa despre planul nostru și despre dorința mamei, iar ea ne-a trimis adresa unui crescător de animale din împrejurimile Gdańskului, așa că acest oraș a devenit o vizită obligatorie în itinerariul nostru. Și, dacă mergeam la Gdańsk, nu se putea să nu vedem Malborkul cu vestigiile cavalerilor teutoni. În drum spre Gdańsk urma să ne oprim la Gliwice pentru a lua bani de la Elsa, cu care mama să-și cumpere blănurile.

Ai putea să te întrebi: „Bani de la Elsa? Cum așa?” Ei bine, Elsa mă anunțase încă din iarnă că urma să vină în iunie în România împreună cu Vlad, cu mașina, pentru a-i arăta acestuia Mamaia, locul care îi plăcuse atât de mult cu un an înainte. Mi-a cerut dacă îi pot procura două cojoace cu piele întoarsă, tip Alain Delon, care se fabricau de calitate în Orăștie și erau foarte căutate de mulți români după filmul A fost cândva un hoț. Mi-a trimis și măsurile. Am folosit toate conexiunile mele din Sibiu și, cu puțin noroc, am reușit să cumpăr cele două cojoace, când sezonul lor se încheiase.

Când Elsa și Vlad au trecut prin București, au venit la noi acasă să probeze cojoacele — le veneau perfect. Am petrecut două zile împreună, arătându-le orașul, după care ei au plecat la mare. La despărțire, m-au invitat să vin în Polonia împreună cu mama, iar înțelegerea fusese ca ei să-mi recupereze costul cojoacelor în zloți atunci când ne-am întâlnit la Gliwice.

După ce am stabilit itinerariul și datele opririlor, i-am informat pe prietenii polonezi despre planurile noastre. Elsa ne-a promis găzduire la Gliwice, iar Andrzej ne-a comunicat când ne putem vedea cu el și cu Marek în Gdańsk, ei fiind atunci în vacanță.

Am pornit împreună cu mama la începutul lui august 1968, primul popas fiind Praga. Am vizitat Palatul Regal, catedrala și piața cu ceas, plimbându-ne pe străduțele medievale. Atmosfera era calmă, iar locuitorii și turiștii își vedeau de treburile lor. Nimic nu anunța invazia trupelor Pactului de la Varșovia, ce avea să vină două săptămâni mai târziu. Nimeni nu-și imagina ce va urma, mai ales după semnarea acordului la nivel înalt dintre țările Pactului. Se părea că pericolul trecuse. Nu sovieticii, ci mai degrabă polonezii, nemții și ungurii au împins spre invazie. Priveam, fără să știu, un oraș înainte de furtună.

La Gliwice am stat doar o zi, suficient să ne întâlnim cu familia Elsei, care ne-a invitat la masă. Atunci am gustat pentru prima oară bere caldă cu miere și salată de castraveți cu smântână. Tot acolo, la indicațiile mamei, am cumpărat o garnitură de 35 de pahare de cristal cehoslovac: cinci tipuri diferite, câte șapte pahare din fiecare mărime, de la cele pentru lichior până la cele pentru whisky. Un al șaptelea pahar era destinat să fie spart în timpul transportului sau să aibă vreun defect, dar niciunul nu s-a spart pe tot parcursul excursiei.

Gdańsk

Cu un tren de noapte personal, am traversat Polonia de la sud la nord, ajungând în zori la Gdańsk. Aveam o întâlnire la hotel cu producătorul de blănuri, care a venit cu un sac plin de articole variate, din care mama a ales o căciulă și un guler din vulpe albă ca neaua și patru nurci maro pentru o eșarfă bogată.

Ziua următoare aveam întâlnire cu Andrzej și Marek. Așteptam cu nerăbdare ca mama să-i cunoască și sunt bucuros să spun că i-a plăcut imediat de ei: erau glumeți, deschiși și serviabili. Întâlnirile noastre cu prietenii mei polonezi, râsetele lor, ușoara stângăcie de la început și deschiderea lor autentică după aceea ne-au făcut să ne simțim bine primiți, nu niște străini. Am cutreierat orașul împreună, admirând zidurile și clădirile încărcate de istorie. Gdańsk mi s-a părut, la acea primă vedere, un oraș cu suflet germanic și amintiri baltice, un loc în care istoria respira din fiecare zid de cărămidă roșie, iar timpul părea să fi lăsat urme încă vizibile pe fațadele clădirilor masive. Plimbându-mă pe străzile pietruite, printre clădiri cu frontoane înalte, simțeam o lumină rece și un vânt cărat de mare, care-mi aducea în minte povești cu corăbii și negustori hanseatici.

După-amiaza petrecută de toți patru pe malul Mării Baltice mi-a rămas vie în minte: o plajă organizată impecabil, cu șezlonguri și umbrele, o atmosferă occidentală care contrasta frapant cu cele cunoscute în România acelor ani.

Mi-a rămas întipărită în minte o joacă pe nisip între Andrzej și Marek, o hârjoneală aparent banală, dar în care se simțea o complicitate pe care eu o observam mai limpede decât mama. Pentru ea era doar o scenă de vacanță, doi tineri care se comportau copilărește pe plajă. Pentru mine, după episodul de la Varșovia, gesturile lor aveau o altă semnificație: spuneau, fără cuvinte, ceva despre o apropiere pe care societatea de atunci îi obliga să o țină sub un văl de prudență.

Malbork

Despărțindu-ne de băieți, cu promisiunea de a ne revedea cândva în viitor, a doua zi am vizitat Malbork. Ieșind din gara impunătoare, în cărămidă roșie — ca tot ce are rădăcini istorice în acea parte a Poloniei — cetatea Malbork ne-a apărut după câteva minute de mers în față, o fortăreață semeață, roșie și enigmatică: o carte de piatră despre cavalerii teutonici medievali și bătălii pentru putere pe malurile Prusiei. Zidurile groase păreau să ascundă ecouri ale unui trecut care m-a fascinat dintotdeauna.

Prima mea amintire despre Ordinul Teutonic este din filmul propagandistic stalinist al lui Eisenstein, Alexandr Nevski, unde ordinul era prezentat în linii groase, caricaturale și cu dispreț. Mai târziu, când cunoștințele mele istorice s-au amplificat, am înțeles expansiunea impresionantă a Ordinului spre nord, de-a lungul malului meridional al Mării Baltice, ca o veritabilă cruciadă împotriva necredincioșilor prusieni și a ortodocșilor ruși. Ca rezultat al acestei „civilizări” teutonice se poate vedea apariția țărilor baltice moderne — civilizații cu influențe teutone puternice, diferite de statele dezvoltate în spațiul slav.

Bătălia de la Grunwald a pus capăt expansiunii ordinului, iar la un secol după templieri și cavalerii teutonici au trebuit să-și accepte declinul. Am pășit printre umbrele galeriei teutone cu respectul cuvenit unei măreții uitate și m-am lăsat copleșit de dimensiunile acestui simbol de piatră al voinței, disciplinei și cruzimii medievale.

Câte din aceste rădăcini nu au pompat seva în trunchiul nefiresc al nazismului? Câte dintre aceste rădăcini simbolice nu au hrănit mitul ordinii dure, al supremației și al misiunii istorice? Nu știu. Dar, la Malbork, asemenea întrebări se ridică aproape singure.

A propos, trec brusc de la subiecte serioase la unul frivol. În aceste două excursii în Polonia am descoperit și rădăcinile unor preferințe personale.

Mi-am format modele estetice legate de cum arată fetele din nordul și sudul Poloniei. În nord, în special pe lângă Gdańsk, am văzut fete cu trăsături mai „nemțești”: musculoase, cu picioare puternice și fețe ceva mai pătrățoase, bucălate, ca și cum iarna lungă și munca grea din acele regiuni le-ar fi modelat într-un fel aparte. În contrast, femeile din sud mi s-au părut mult mai „slave” în înfățișare — longiline, cu picioare subțiri și fețe mai alungite, unele chiar blonde cu adevărat, cum erau, în imaginația comună, chipurile feminine din acele meleaguri. E o diferență care îmi vorbește despre amestecul de culturi și despre istoria zbuciumată a țării, unde frontierele au pendulat de la nord la sud și de la vest la est, influențele etnice s-au suprapus și au lăsat urme nu doar în piatră și literatură, ci chiar în portretul oamenilor. Desigur, asta era doar o părere personală, un fel de sedimentare după hărțuirea vizuală a memoriei și poate să nu fie universal valabilă, dar pentru mine a conturat o imagine vie a diversității pe care o avea Polonia de atunci.

Relații rătăcite

Grija pe care mi-a arătat-o Andrzej în timpul șederii mele la Varșovia n-am uitat-o: prezență, ajutor discret, gesturi simple. După momentul ambiguu din hotel, am rămas totuși cu un sentiment de prietenie față de el, tocmai pentru că am înțeles că dincolo de stângăcia situației se afla un om vulnerabil, nu o intenție agresivă.

Dezamăgirea lui era reală, dar nu am simțit nevoia să o transform într-o judecată. Întâlnirea cu Andrzej m-a obligat să privesc mai atent zidul pe care îl ridicăm, aproape mecanic, între „noi” și „ei”. Veneam dintr-o educație în care homosexualitatea era înconjurată de frică, ironie și tăcere. El mi-a pus în față, fără să-și propună poate, propriile mele limite și prejudecăți.

Privind retrospectiv, episodul a devenit pentru mine o lecție de maturizare. Am înțeles că libertatea personală înseamnă și dreptul de a spune limpede „nu”, fără dispreț și fără umilirea celuilalt. Am înțeles, în același timp, că o relație refuzată poate lăsa totuși o urmă umană importantă, dacă în ea a existat sinceritate, vulnerabilitate și o minimă disponibilitate de a asculta.

După timpul petrecut în Gdańsk, legătura cu Andrzej s-a pierdut — nu din vina noastră, ci din cauza schimbărilor pe care viața ni le-a adus. Îmi pare rău că nu am păstrat contactul. Nu știu dacă mai trăiește, pentru că adresele și telefoanele aflate cândva în posesia mea nu mai sunt valabile. Dacă l-aș întâlni acum, prima mea întrebare ar fi despre viața lui într-o Polonie conservatoare, unde poliția a organizat razii în localurile pentru homosexuali. A fost nevoit să se limiteze la gesturi discrete, prudență și tăcere sau a înfruntat deschis prejudecățile unei societăți care considera iubirea între bărbați un păcat?

Corespondența cu Elsa a continuat sporadic mai mulți ani, până când m-am mutat în Italia. După aceea, n-am mai știut nimic unii despre alții. Ea mi-a pierdut urma, iar eu am... uitat-o. În realitate, nu puteam să uit nimic din ce a fost. Dar viața mea s-a schimbat radical după plecare: alte priorități, alte corespondențe, alte limbi în locul rusei, alte, mereu diferite, amorezări. Când amintirile poloneze îmi treceau cu viteză prin minte, îmi dădeam seama cât de mult am evoluat — nu numai în bine — și câte lucruri s-au schimbat în viața mea între timp.

Elsa m-a regăsit la un moment dat și am schimbat cu ea câteva mesaje, dar, după aceea, a urmat din nou liniștea. Rusa mea se epuizase între timp, timpul disponibil se scurtase. Cred că ar trebui să reflectez mai profund asupra acestui proces care s-a întâmplat cu mai toți foștii mei prieteni și cunoscuți. Despărțirile ne evocă întotdeauna o nostalgie dulce-amară a unor momente efemere, dar de multe ori „magice”, care marchează clipele-cheie din viața noastră trecută, fiind file de aur ale cărții tinereții noastre, la care revii mereu cu drag, cu inima strânsă și cu gândul iscoditor, dar și cu zâmbetul pe buze, chiar dacă simți și o mică înțepătură de regret.

Oricum, despărțiri sau nu, amintirile rămân un etalon al posibilităților și eșecurilor trecute, al iubirilor și prieteniilor pierdute sau imposibile. Ele evocă o perioadă în care lumea părea plină de promisiuni, chiar dacă în realitate nu era așa. Timpul estompează culorile întunecate și face să vibreze doar culorile vii, împletite cu dor, recunoștință și o melancolie dulce-amară.