Sosirea la Reșița și practica

Practica la Reșița a avut loc în vara lui 1964, după anul al treilea de facultate. Din activitatea propriu-zisă din uzină nu mi-au rămas prea multe lucruri precise. Ca în multe practici studențești din acei ani, noi eram mai degrabă spectatori tolerați decât un ajutor real. Trebuia să ne prezentăm zilnic la secția unde eram repartizați, să observăm, să luăm note și să completăm conștiincios caietele de practică, iar la sfârșit să ne prezentăm la colocviu.

În schimb, mi-a rămas foarte bine impresia drumului și a locului. Am plecat singur, cu foile de drum primite de la BTT. Călătoria cu trenul a fost lungă și obositoare, dar avea ceva din emoția unei prime desprinderi adevărate de viața obișnuită. Ajuns la Reșița, aveam adresa școlii profesionale de ucenici unde urma să fim cazați. Clădirea, masivă și austeră, aparținea lumii industriale a orașului și anunța de la început tonul acelei veri.

Reșița ni se înfățișa înainte de toate ca un oraș al uzinelor. Fumul, zgomotul, disciplina programului și severitatea peisajului industrial îi dădeau o identitate foarte puternică. Pentru contextul istoric al orașului, al uzinelor, al școlii profesionale și al amenajărilor hidrotehnice din zonă, vezi și pagina separată Reșița: orașul, uzinele și împrejurimile.

Viața în cămin

Cazarea noastră era în clădirea școlii profesionale. Coridoarele ei lungi, câteva clase transformate provizoriu în dormitoare și întreaga atmosferă de internat industrial păstrau ceva din disciplina pentru care fuseseră gândite. Una dintre clase a fost rezervată fetelor, iar noi, băieții, ne-am împărțit în alte două săli. Alegerea patului a devenit încă din prima zi o mică decizie importantă: fiecare voia să rămână lângă prieteni, iar o lună întreagă de conviețuire dădea dintr-odată greutate acestor amănunte.

Mâncam la cantina uzinei; mâncarea era comestibilă, dar nu grozavă. Centrul Reșiței nu era departe de căminul nostru, așa că, dacă voiam, puteam să ieșim la plimbare seara. În weekenduri încercam să ne planificăm excursii ca să cunoaștem împrejurimile sau, dacă ploua, rămâneam în oraș ca să jucăm cărți în cămin ori să ieșim la restaurantul cu grădină din apropiere. La restaurant cânta o mică orchestră și se putea dansa, evident, cu cele câteva colege foarte solicitate la dans.

Serile studențești

Adevărata noastră viață de studenți începea însă seara. După drumuri, glume și oboseala zilei, apăreau și cântecele. Colegul Cristi G. își lua chitara și, în dormitor sau pe coridor, se încingeau mici concerte improvizate, cu cântece studențești și golănești, cântate cu mult mai mult entuziasm decât talent. În jurul acestor seri curgeau și sticlele de bere, și coniacul Milcov, care pe atunci ni se părea aproape obligatoriu pentru buna dispoziție. Unele cântece erau vesele și naive, altele absurde sau cu umor gros, altele chiar ușor obscene, dar toate făceau parte din atmosfera acelor seri. Dintre ele, trei mi-au rămas în minte. Nu le garantez autenticitatea, memoria mea nu este grozavă, după cum nu le cunosc copyright-ul, în caz că el există.

Cântecele serilor

Le reproduc în forma păstrată de memoria mea, ca pe un document de epocă și un fragment sonor al vieții studențești.

Eu nu eram deloc obișnuit cu băutura. Nu numai că mă amețeam repede, dar într-una din acele seri mi s-a făcut rău de-a binelea și am vomat. A fost o lecție practică, mai memorabilă decât cele din uzină: din acel moment, coniacul a rămas pentru mine legat de o greață de neuitat. Nici astăzi nu-l pot bea fără să simt aceeași repulsie.

Secu și Văliug

Din ieșirile noastre la Secu și la Văliug nu mai păstrez aproape nimic precis, doar atmosfera lor. La vârsta aceea nu aveam încă reflexul de a fixa lucrurile în memorie, ca și cum aș fi știut că după zeci de ani voi încerca să le chem înapoi. Trăiam pur și simplu momentul. De aceea au rămas mai curând stările decât întâmplările.

La Secu am mers pe jos, fiind vorba de o distanță mică față de Reșița. La Văliug mergeam cu autobuzul. În rest, ordinea excursiilor, vorbele schimbate pe drum și micile episoade s-au șters. Dar îmi amintesc foarte bine contrastul. Reșița era pentru noi orașul uzinelor, al practicii și al disciplinei impuse de program. Tocmai de aceea, ieșirile spre lacuri aveau ceva de eliberare. Era de ajuns să părăsim orașul și să ne apropiem de pădure, de apă și de munte pentru ca atmosfera să se schimbe.

Nu-mi mai amintesc dacă la Văliug am zăbovit mai mult decât la Secu și nici ce am făcut anume acolo. Probabil mergeam, vorbeam, glumeam sau pur și simplu stăteam privind apa. Dar tocmai această simplitate a rămas plăcută în amintire. Pentru câteva ore, practica își pierdea caracterul obligatoriu și căpăta ceva din aerul unei vacanțe. De aceea Secul și Văliugul au rămas legate, în memoria mea, de vara aceea de la Reșița: nu ca niște excursii cu întâmplări spectaculoase, ci ca momente de destindere, de lumină și de răgaz.

Galerie

Locul practicii

Lacul Secu

Lacul Văliug

Episoade

• Renate — o întâlnire începută la un concert de la Sala Palatului și continuată în timpul practicii de la Reșița, cu excursia de pe Semenic.

Este foarte posibil ca, odată cu alte fotografii sau cu alte asocieri de memorie, să mai iasă la lumină și alte fragmente din vara aceea.