Ideea revenirii

După primii ani de reașezare în Italia, când grijile vieții cotidiene începuseră, în sfârșit, să se așeze într-o anumită ordine, iar cariera didactică în Italia devenise o iluzie, a revenit în mine, tot mai apăsat, gândul întoarcerii profesionale în România. Nu mă gândeam atunci la o întoarcere definitivă în sens biografic, deși poate nici această idee nu-mi era cu totul străină. Mă gândeam mai ales la catedră: la cursurile pe care le lăsasem în condiții excelente, la studenții care îmi dovediseră că știau să găsească în mine un sprijin și la sentimentul că adevărata mea identitate rămânea legată de învățământ și de cercetare.

În anii aceia, România se schimba repede și confuz. Perioada de stază din anii ’80 luase brusc sfârșit, iar porțile se deschiseseră, aproape fără discernământ, tuturor. Pentru cei plecați, țara redevenea accesibilă, dar nu și transparentă. Puteai reveni fizic, însă nu știai dacă mai exista cu adevărat un loc pentru tine în instituțiile pe care le părăsiseși cândva.

Cu toate acestea, gândul meu mergea firesc spre Politehnica din București. Acolo mă formasem, acolo predasem, acolo se afla centrul biografiei mele universitare. Am privit astfel anii 1993 și 1994 ca pe o posibilă punte între cele două vieți ale mele: cea de dinaintea emigrării și cea începută, cu atâtea dificultăți, în Italia. Aveam speranța, poate naivă, că o revenire la Politehnica ar fi putut reface o continuitate ruptă brutal de istorie.

Prima tentativă eșuată

Foarte curând aveam să înțeleg că întoarcerea nu înseamnă niciodată reluarea pură a trecutului. Oamenii se schimbaseră, echilibrele se schimbaseră, iar eu însumi nu mai eram cel care plecase. Am scris Rectoratului Politehnicii, anunțând că aș dori să-mi reiau activitatea didactică, întreruptă cu trei ani în urmă. Răspunsul a venit relativ repede: doamna prorector Adelaida Mateescu mă felicita pentru decizie și mă asigura că postul meu de șef de lucrări mă așteaptă. Mi-am dat seama imediat că nu aceasta era calea de urmat.

La următoarea mea vizită în România, am trecut pe la Politehnică. I-am întâlnit pe foștii mei colegi, între care și N.T., fostul meu student, ajuns profesor și șef al Catedrei de Calculatoare. El a propus o soluție administrativă: să se alcătuiască o normă de profesor din cursuri disponibile, apoi norma să fie scoasă la concurs. Eu urma să mă înscriu și, în felul acesta, să revin în catedră ca profesor.

Din capul locului au apărut însă problemele. Cursurile mele vechi fuseseră preluate de alții: Compilatoare, Limbaje formale, Inginerie software. Nu am vrut să supăr pe nimeni și am propus să predau cursuri noi, pe care le aveam în minte după anii petrecuți în Italia. Soluția găsită de N.T. a fost să includă în normă un curs disponibil, „Complemente avansate în știința calculatoarelor”, și încă un curs de programare de la o altă facultate din Politehnică.

În 1994, în noile state de funcțiuni figura o poziție de profesor gândită pentru mine. Dar la ședința Consiliului profesoral al Facultății de Automatică și Calculatoare, votul asupra revenirii mele a fost negativ. Consiliul avea patruzeci și doi de membri, iar aprobarea ar fi necesitat cel puțin douăzeci și unu de voturi „pentru”. În ziua respectivă au fost prezenți treizeci și trei de membri, dintre care numai optsprezece au votat pentru. Propunerea a fost respinsă și astfel nu am mai putut reveni în Facultatea de Automatică. Decanul, T.D., un fost coleg de catedră promovat după 1989 ca revoluționar, ar fi putut interveni cerând reluarea votului când prezența ar fi fost mai aproape de 100%, cum s-a întâmplat în alte universități în situații similare, dar nu a făcut-o, semn că era de acord cu verdictul.

Decizia m-a luat prin surprindere, nu-mi venea să cred, și într-un fel m-a amuzat. Nu mă așteptam ca foștii mei colegi de facultate să voteze împotriva revenirii mele. Mai târziu, discutând cu unii colegi de la Catedra de Automatică, am înțeles că opoziția venise, bine organizată, chiar din Catedra de Calculatoare, adică de la oameni pe care îi știam pe toți și pe care îi crezusem prieteni. Dacă lucrurile au stat într-adevăr așa, privirea mea retrospectivă devine cu atât mai amară.

Universitatea Ovidius îmi oferă o șansă

Ușa Politehnicii nu se deschisese așa cum sperasem, deci ar fi trebuit să mă liniștesc. Viața putea continua așa cum mi-o organizasem în acei patru ani din Italia. Dar întorsăturile vieții, acelea independente de voința noastră, m-au obligat să privesc către o altă posibilitate. Ea venea, într-un fel, tot dinspre centrul consacrat al biografiei mele universitare, dar dintr-o margine a țării care avea să devină, pentru o vreme importantă pentru mine, noul meu centru de activitate didactică: Universitatea Ovidius din Constanța. Cum s-a întâmplat?

Când foștii mei studenți au aflat de refuzul Automaticii de a mă reprimi, am primit mai multe telefoane. Printre ele s-a numărat și unul de la A.A., fost student din generația 1981, care de câțiva ani preda informatică la Facultatea de Matematică-Informatică a Universității Ovidius, o universitate recent înființată. Comentând cu colegii această întâmplare a mea, decanul facultății, S.S., un matematician cunoscut, specialist în domeniul ecuațiilor diferențiale, s-a arătat interesat de posibilitatea de a mă avea profesor în Catedra de Informatică și Analiză Numerică, proaspăt înființată.

S.S. a luat legătura cu mine și, împreună, am căzut de acord asupra procedurii prin care aș fi putut fi angajat ca profesor la Universitatea Ovidius. Concursul pentru postul de profesor a avut o comisie alcătuită din profesori matematicieni specializați în informatică, de la Facultatea de Matematică a Universității din București. Ministerul a aprobat numirea și, ca profesor titular, mi-am început cursurile la Constanța în februarie 1995. Colaborarea mea cu Universitatea Ovidius a început foarte bine.

File de istorie

Puțini sunt cei care știu că, în locul unde în acei ani ’90 se afla sediul Universității Ovidius, pe Bulevardul Mamaia 124, fostul Bulevard Lenin, fusese mai întâi o școală generală, devenită ulterior Institut Pedagogic. Scopul inițial al institutului era pregătirea profesorilor pentru gimnaziu. Instituția a avut apoi un traiect sinuos, cu secții tehnice succesive, până la înființarea Universității din Constanța după Revoluție, în martie 1990.

În acest cadru instituțional încă tânăr avea să apară și șansa mea de a participa la consolidarea informaticii constănțene. Nu era o universitate cu tradiții vechi, dar tocmai această tinerețe crea un spațiu de inițiativă.

Problemele începutului

Intrarea mea în colectivul Facultății de Matematică-Informatică avea loc la puțini ani după înființarea universității. Organizarea și structurile erau proaspete, profesorii se cunoșteau de relativ puțină vreme, totul era încă precar. S.S. făcea eforturi să închege colectivul și mai ales să-l întărească prin profesori de valoare.

În afara mea, a reușit să-l convingă pe Cristian Calude, absolvent de excepție al Facultății de Matematică a Universității din București, profesor de informatică teoretică la University of Auckland, în Noua Zeelandă, să vină să predea la Constanța. Ni s-a alăturat apoi Horia Georgescu, profesor de vârsta mea, specializat în informatică teoretică și procese concurente. Toți trei aveam un regim special: era suficient să ne ținem orele, prezența permanentă la catedră nefiind obligatorie.

Amestecul dintre matematică și informatică produce aproape întotdeauna tensiuni într-un context universitar. Se întâmplase la Universitatea din București și avea să se întâmple și la Constanța. Am menținut relații corecte cu toți colegii, dar era limpede că existau reticențe, invidii și orgolii. Mi-am dat seama că era nevoie de tinere cadre didactice, cu vocație de profesorat și cu dorință de învățare. Așa i-am remarcat, în anul IV la care țineam primele cursuri, pe Aurelian N. și pe Crenguța Bogdan, primii doi din an. Aurelian, după masterat, s-a hotărât să își continue studiile în Israel. S-a întors mai târziu la Ovidius, cu un doctorat în Anglia, și are o frumoasă carieră de profesor în informatică teoretică. Dar adevărata revelație a fost Crenguța, care s-a dovedit o alegere mai mult decât fericită.

Cursuri, studenți și încercarea de a construi ceva durabil

La Universitatea Ovidius am predat, în funcție de planul de învățământ al momentului, cursuri strâns legate de formația și experiența mea: programare, limbaje formale, construcția compilatoarelor, proiectarea și implementarea sistemelor, iar mai târziu discipline legate de ingineria software modernă și de programarea orientată pe obiecte. Nu am venit la Constanța numai cu materialul pe care îl predasem înainte de plecarea din țară, ci și cu ceea ce învățasem în Italia, prin contactul cu proiecte reale și cu firme de software.

Pentru studenții de la Ovidius, informatica era încă un domeniu aflat în curs de definire. Mulți veneau dintr-o solidă formație matematică, dar le lipseau reflexele inginerești necesare proiectării software-ului. A trebuit să adaptez cursurile în permanență. Nu era suficient să prezint noțiuni formale, algoritmi, gramatici sau modele abstracte. Trebuia să arăt și cum se leagă toate aceste elemente de construcția efectivă a programelor, de arhitectura sistemelor și de disciplina proiectării software.

Aceasta a fost una dintre satisfacțiile mele reale la Constanța. Lucram într-un mediu care era încă în construcție. Tocmai această precaritate oferea și o libertate pe care, poate, nu aș mai fi avut-o la București. Puteam influența direcția anumitor cursuri, propune teme, insista asupra unor standarde și identifica printre studenți pe cei care aveau nu numai inteligență, ci și vocație pentru o carieră academică.

Un sprijin important pentru mine a fost Crenguța. Venind din matematică, cu o formație riguroasă și cu o sensibilitate specială pentru modelarea conceptuală, ea făcea parte dintre acei oameni care justificau efortul meu de a merge periodic la Constanța pentru a preda.

În anii petrecuți la Ovidius, un alt stimulent puternic a venit din entuziasmul lui Mircea Dorin Popovici, pe care îl voi numi, în cele ce urmează, Mircea. Mircea nu fusese studentul meu; era absolvent de matematică al Universității din București și, în momentul sosirii mele la Ovidius, era deja asistent universitar, tot mai atras de programarea calculatoarelor în Pascal și C, de grafica pe calculator și de realitatea virtuală.

Autor deja al mai multor cărți de programare scrise împreună cu tatăl său — un cunoscut profesor de matematică din Constanța, la Academia Navală „Mircea cel Bătrân” — Mircea avea o remarcabilă dexteritate practică în lucrul cu calculatoarele. A ales să își pregătească doctoratul sub conducerea mea, în domeniul informaticii, devenind astfel primul meu doctorand.

Împreună am ales pentru teza lui de doctorat o temă dificilă, care mă interesa și pe mine în mod profund, situată la limita dintre modelarea conceptuală, spațiile virtuale, sistemele multi-agent și aplicațiile în cultură și educație: modelarea spațiului în universurile virtuale.

Nota mea dominantă la Ovidius a devenit legătura dintre teorie și practică: de la fundamente la construcție, de la idei la produse, de la curs la profesie. Veneam din informatica teoretică, din compilatoare, limbaje formale și modele abstracte, dar trăisem destul în lumea proiectelor software ca să știu că un absolvent nu poate rămâne numai în zona formalismelor.

Viața de profesor la Ovidius

O problemă aparte a fost aclimatizarea mea la Constanța, în perioadele în care mergeam acolo pentru cursuri. Nu era vorba doar de distanță, ci de ritmul unei vieți duble, pe care trebuia să o duc între Italia și România. De două ori pe semestru veneam în țară pentru aproape o lună, luându-mi concediu de la îndatoririle mele din Italia. Timpul acesta trebuia împărțit cu grijă: câteva zile la București, cu mama, apoi Constanța, unde mă aștepta o viață comprimată și intensă.

Orarul meu era organizat modular, în blocuri compacte. În loc să predau săptămână de săptămână, cum ar fi fost normal pentru un profesor prezent permanent în facultate, îmi concentram cursurile în perioadele în care ajungeam la Constanța. Un orar păstrat din primul semestru al anului universitar 2002–2003 arată foarte bine această situație: în două săptămâni succesive țineam cursuri de Programare OO I, OOP Languages I și Programare Internet, uneori de dimineața până seara, cu ore întinse până la 20:00 și chiar cu studenți chemați sâmbăta la facultate.

Era un regim obositor, aproape de campanie militară. În câteva zile trebuia să fac ceea ce alții făceau în luni. Intram dimineața în facultate și ieșeam seara târziu, după ore succesive, discuții cu studenții, întrebări, lămuriri, mici improvizații administrative și inevitabila uzură fizică pe care o aduce o asemenea concentrare.

În această organizare, Crenguța a avut un rol esențial. Reușisem s-o implic în orele de seminar ale cursurilor mele încă din perioada în care era la masterat, apoi, după angajarea ei ca asistentă la catedră, devenise sprijinul meu cel mai constant la Constanța. Ea organiza venirile mele, se îngrijea să existe o sală disponibilă pe durata șederii mele, ținea legătura cu studenții și participa la cursurile mele din dorința de a învăța cât mai mult.

Seara ajungeam la căminul-hotel al universității, aflat într-un loc de o frumusețe neașteptată, între Constanța și Mamaia, pe un promontoriu natural. Clădirea era nouă și splendid poziționată deasupra mării. După zilele compacte și obositoare din facultate, întoarcerea acolo avea ceva liniștitor. Veneam încărcat de orele zilei, cu vocea obosită și cu mintea încă plină de cursuri, dar priveliștea locului mă ajuta să mă desprind treptat de tensiunea programului.

Apoi venea dimineața, cu răsăritul soarelui din mare, unul dintre privilegiile litoralului românesc. Prin peretele de sticlă care mărginea holul căminului la fiecare etaj, lumina roșiatică a soarelui ne aduna uneori pe fotoliile din hol, cu privirea pierdută în fața mării strălucitoare.

Distracțiile erau rare. În perioadele în care veneam la Constanța, timpul nu era de plajă. Au fost totuși una sau două ocazii, cred în mai sau iunie, când venisem pentru examene și am prins vreme frumoasă, cu soare cald. Atunci am cedat tentației unei partide de înot cu Mircea Popovici, care era și el bun înotător.

Ne urcam în „Săgeata Roșie”, o Dacie 1300 veche, despre care era o minune că mai circula, și mergeam în nordul stațiunii Mamaia, dincolo de Mamaia-Sat, unde plaja era pustie, nu erau salvamari, iar apa era extrem de curată. Ne dezbrăcam și ne avântam în larg, înotând voinicește. Cred că îl depășeam pe Mircea, dar era normal: eram conducătorul lui de doctorat și nu avea voie, totuși, să mă depășească.

Mircea și serile de lucru la cămin

În ultimii ani petrecuți la Ovidius, o parte importantă din timpul meu de acolo a fost legată de Mircea și de teza lui de doctorat. Mircea nu-mi fusese student, ci era deja asistent la universitate, venit dinspre matematică și atras tot mai mult de informatică, de grafica pe calculator și de realitatea virtuală. Deja autor al unor cărți de programare, scrise împreună cu tatăl său, un cunoscut profesor de matematică din Constanța, de la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, Mircea avea dexteritatea lucrului practic la calculator. Alesesem împreună o temă dificilă, care mă interesa, aflată la limita dintre modelarea conceptuală, spațiile virtuale, sistemele multi-agent și aplicațiile în cultură și educație: modelarea spațiului în universuri virtuale.

Ideea mă interesa pentru că se apropia de o preocupare mai veche a mea: trecerea de la real la virtual și apoi întoarcerea din virtual spre real, ceea ce în alte contexte aveam să formulez prin schema R2V2R. În realitatea virtuală, această trecere însemna modelarea unui obiect, a unui actor sau a unui utilizator sub forma unei entități virtuale; apoi, prin percepții, decizii și acțiuni, această entitate putea influența din nou comportamentul mediului și, indirect, experiența utilizatorului real. Era aceeași mișcare conceptuală care mă atrăgea și în alte domenii: lumea reală este transpusă într-un model informațional, modelul capătă o anumită autonomie, iar rezultatele prelucrării lui se întorc asupra lumii reale.

Seara, după zilele compacte de cursuri, Mircea venea la căminul-hotel al universității și ne așezam să lucrăm. Buchiseam capitol cu capitol: ce trebuie spus, în ce ordine, ce este esențial, ce rămâne doar exemplu tehnologic, cum se leagă aplicațiile de model, cum se poate transforma o intuiție bună într-o propoziție clară și apoi într-un capitol coerent, cum se reprezintă modelul în UML, pe atunci la începuturile lui de standard.

În acea perioadă, Mircea era în contact cu grupul de cercetare în realitate virtuală de la Brest. De acolo veneau impulsuri importante: proiecte, aplicații, colaborări, idei despre medii virtuale educaționale și despre agenți capabili să joace roluri într-un spațiu virtual. Unele articole scrise atunci mă aveau și pe mine coautor, alături de colegii francezi. Unele au fost acceptate la conferințe, altele nu. Dar toate au contribuit la maturizarea tezei.

Unul dintre aceste texte, The Virtual Environment – Another Approach, propunea tratarea mediului virtual ca un spațiu multidimensional populat de entități care interacționează prin fluxuri de informație. Nu mai era vorba doar despre o scenă 3D, construită geometric și populată cu obiecte vizibile, ci despre un mediu în care fiecare entitate are câmpuri de percepție și de acțiune, poate emite stimuli, poate recepționa informații și poate intra în legături informaționale cu alte entități. În această perspectivă, obiectul virtual nu mai este doar o formă desenată în spațiu, ci o prezență capabilă să participe la dinamica mediului.

Lucrul cu Mircea a fost pentru mine una dintre părțile bune ale ultimilor ani de la Ovidius. Într-un context instituțional care devenea tot mai apăsător, aceste seri de lucru dădeau încă sens prezenței mele la Constanța. Simțeam că, dincolo de cursuri și de tensiunile facultății, se construia totuși ceva durabil: o teză, o direcție de cercetare și, poate, o continuitate intelectuală.

CITTI 2000 – încercarea de a aduce Ovidius într-un circuit național

Un episod care merită păstrat în această pagină este conferința Informatica Teoretică și Tehnologii Informatice — CITTI 2000, pe care am organizat-o la Constanța. Îmi doream ca Universitatea Ovidius să nu rămână doar o instituție tânără care își rezolvă problemele interne, ci să intre într-un circuit intelectual mai larg. Conferința a adus la Constanța specialiști în informatică și informatică teoretică din toată țara și a arătat că acolo se putea construi un pol universitar real.

Tematica era foarte largă și reflecta momentul de tranziție al informaticii românești de la fundamentele teoretice la tehnologiile informatice moderne: limbaje formale, automate, calculabilitate, complexitate, programare, ingineria programării, baze de date, rețele, Internet, arhitecturi distribuite, inteligență artificială, învățământ și informatică, sisteme multimedia și realitate virtuală.

Privită retrospectiv, CITTI 2000 a fost și o declarație de intenție. Ea arăta ce doream să fie informatica la Ovidius: nu o anexă a matematicii, nici o simplă disciplină practică, ci un domeniu larg, în care fundamentele, tehnologiile și aplicațiile se susțin reciproc.

Providența se manifestă pe holul din CD: o punte către FILS.

Episodul care avea să facă posibilă trecerea mea la FILS s-a petrecut încă în timpul perioadei Ovidius, când nimic nu era decis și când eu continuam să mă împart între Italia, București și Constanța. Nu a fost începutul propriu-zis al etapei FILS, ci o întâmplare intermediară, aproape providențială, care a creat o punte între o colaborare ce avea să se încheie dureros și o nouă formă de revenire la Politehnica.

În mod curios, aproape în același timp în care legătura mea cu Universitatea Ovidius se apropia de sfârșit, se deschidea, fără să o caut, o altă posibilitate. Dacă Ovidius fusese pentru mine o revenire pe jumătate în universitatea românească, FILS avea să devină, într-un fel, o revenire mai firească la Politehnica din București, dar nu prin poarta prin care încercasem să intru în 1994.

Întâmplarea s-a petrecut în toamna anului 2003. Mă aflam la Politehnica, în corpul de clădiri al Automaticii, cu ocazia unor examene de doctorat la care făceam parte din comisie. Traversam holul mare din CD, când m-am auzit strigat. M-am întors și l-am văzut pe vechiul meu prieten Paul Cristea, pe care îl știam încă din anii studenției mele, când era asistentul nostru la Electrotehnică.

— Luchi, providența mi te-a scos în cale. Trebuie să mă salvezi! mi-a spus el, cu sufletul la gură.

— Fii calm, Paul. Ce s-a întâmplat? am încercat să-l liniștesc.

— Studenții din ultimul an de la FILS, secția engleză, unde eu sunt responsabil, vor să intre în grevă pentru că nu au făcut cursuri serioase de programare.

Paul mi-a explicat că studenții veniseră la FILS convinși că vor face Calculatoare, dar fuseseră încărcați cu tot felul de cursuri de electrotehnică, mai apropiate de formația lui Paul decât de așteptările lor profesionale. Se apropiau de sfârșitul studiilor și aveau impresia că nu primiseră tocmai pregătirea software de care aveau nevoie.

— Dar nu îi cunosc. Ce vrei să le spun? am încercat eu să mă informez.

— Nu are importanță. Orice le spui tu este bine, mă linguși Paul.

L-am întrebat unde îi găsesc. Erau în Polizu, în sala F202, pe care o ocupaseră în semn de protest. M-am dus direct în Polizu și, într-adevăr, i-am găsit. Erau un grup de șase-șapte studenți înscriși la FILS, filiera engleză, specializarea Calculatoare, care, în afara cursului de programare din anul I, același pentru toate facultățile din Politehnica, nu mai avuseseră niciun curs serios de programare în patru ani. Trebuiau să își aleagă temele proiectelor de diplomă, dar, din nou, teme de software nu existau.

I-am anunțat că eram acolo la decizia conducerii departamentului și că rolul meu era să îi „învăț software în câteva zile”. Au înțeles ironia din tonul meu, dar au acceptat să pună mâna pe cărți și note de curs și, în lipsa mea, să învețe ghidați de la distanță. Le-am spus că îi voi învăța Java, un limbaj la modă în acei ani. După câteva ore de curs, în care am încercat să le transmit în pilule minimul necesar, am fixat cu fiecare dintre ei tema proiectului de diplomă, de prezentat în iunie 2004, și m-am întors în Italia.

M-am întors relativ repede, în sesiune, pentru examene și pentru demararea lucrului la proiecte, toate de programare. Atunci am înțeles calitatea acestui grup de studenți, un soi de bureți de absorbit cunoștințe. Nu puteam să nu mă las antrenat de entuziasmul lor și i-am asistat cât am putut, între plecări și reveniri de la Constanța, la realizarea proiectelor.

Unul dintre ei, Radu D., avea un apartament în zona Pieței Domenii, în care stătea singur. I-a invitat pe colegi să se mute la el și cele trei camere s-au transformat într-o mică „fabrică de software”. Se stătea pe canapele, pe jos, pe unde se apuca. Se beau cafele și Pepsi-Cola și, în liniște, se lucra. Eram entuziast.

A trecut și semestrul al doilea și a trebuit să vin la examenul lor de diplomă ca îndrumător de proiect. S-au prezentat foarte bine, iar Paul Cristea, șeful comisiei, m-a luat deoparte ca să-mi spună:

— Luchi, trebuie să te întorci în Politehnică. Ce cauți tu la Constanța? Aici este locul tău.

Știa tot ce se întâmplase cu zece ani în urmă, când încercasem să revin la Automatică, așa că a continuat:

— Nu pot să te aduc la Automatică, dar la FILS am această posibilitate.

I-am mulțumit, dar i-am explicat că nu pot lăsa activitatea mea de la Ovidius, așa cum nu puteam să o las nici pe cea din Italia. Deci, cu riscul de a fi și mai încărcat, acceptam doar cu condiția să fiu lăsat să-mi organizez singur programul. Paul s-a pus pe lucru și, până în toamnă, totul era gata: norma, concursul, aprobările.

La ora aceea nu știam ce avea să se întâmple în toamnă la Ovidius. Toată vara m-am ocupat de pregătirea celor două rânduri de cursuri, încercând, pe cât se putea, să fie cât mai asemănătoare. În august am fost înștiințat de Crenguța despre manevra de la decanatul Facultății de Matematică și Informatică și de la Departamentul de Informatică și Analiză Numerică. Fusese chemată la Poliție să dea declarație în legătură cu delegațiile pentru ridicarea salariului meu și cu prezența mea la cursuri.

Nu mi-a trebuit mai mult ca să rup cu Universitatea Ovidius prin cererea de demisie. Fără acest episod nedemn, aș fi continuat colaborarea cu ei la plata cu ora, asigurându-le tot ajutorul de care aveau nevoie.

De la 15 septembrie 2004 am fost angajat ca profesor la FILS. Coincidența calendaristică este semnificativă: la Ovidius cerusem încetarea contractului începând cu 6 septembrie 2004, iar la numai câteva zile după aceea începea o nouă etapă a vieții mele universitare. Ușa care se închisese la Constanța se redeschidea, neașteptat, la București.

Așa s-a încheiat etapa Ovidius și a început etapa FILS. Nu printr-un plan pregătit dinainte, ci printr-o succesiune de întâmplări în care am recunoscut, încă o dată, felul ciudat în care viața îți închide o ușă tocmai când îți pregătește alta. La Constanța devenisem incomod; la București, câțiva studenți aveau nevoie urgentă de ceea ce știam să le dau. Pentru un profesor, acesta era cel mai bun motiv să continue.

Ovidius a rămas pentru mine o revenire pe jumătate în învățămant: nu m-am întors cu totul în România, nici nu aveam intenția, de altfel, nu m-am stabilit la Constanța și nu am aparținut niciodată pe deplin acelui loc. Dar, pentru aproape zece ani, am fost acolo suficient ca să predau, să formez studenți, să sprijin tineri asistenți, să conduc doctorate, să organizez o conferință națională și să încerc să dau informaticii constănțene o direcție. Puțin a lipsit să formăm acolo o școală doctorală în informatică. Erau necesari trei conducători de doctorat: eu, Calude și ...? Al treilea îl găsisem, dar s-a retras în ultimul moment. Trebuia găsit un altul. Nu a mai fost timp...

Sfârșitul a fost amar, dar nu poate anula ceea ce s-a construit. Faptul că, aproape în același timp, FILS mi-a deschis o altă poartă spre Politehnica arată că providența a vrut ca această etapă nu se fi încheiat printr-o netă înfrângere, ci printr-o schimbare de locație, pentru mine chiar avantajoasă. La Constanța devenisem incomod conducerii, iar la București, câțiva studenți aveau nevoie urgentă de ceea ce știam să le dau. Pentru un profesor, acesta era cel mai bun motiv să continue să predea.