De ce această pagină

Nu sunt muzicolog și nu încerc aici să scriu o analiză tehnică a simfoniilor lui Bruckner. Pagina aceasta aparține mai curând memoriei mele de ascultător. Așa cum am păstrat în amintire audițiile de la Conservator, cu atmosfera lor de inițiere muzicală, simt nevoia să păstrez și întâlnirea târzie cu interpretările lui Sergiu Celibidache ale simfoniilor lui Anton Bruckner.

În aceste interpretări nu m-a atras numai muzica lui Bruckner, ci felul în care Celibidache o lasă să se construiască în timp. La el, simfonia nu pare să înainteze spre un efect imediat, ci să se ridice treptat, ca o arhitectură sonoră în care fiecare plan, fiecare pauză și fiecare acumulare își găsesc locul. Ascultarea cere răbdare, dar tocmai această răbdare deschide un alt fel de înțelegere.

Pentru mine, Bruckner dirijat de Celibidache nu este doar un repertoriu preferat, ci o experiență de concentrare. Într-o lume grăbită, aceste interpretări impun un alt timp: un timp lent, interior, aproape ritualic, în care muzica nu se consumă, ci se contemplă. De aceea am vrut să existe pe site o pagină separată despre ele.

Celibidache și arta ascultării

Sergiu Celibidache a avut întotdeauna ceva greu de încadrat. Nu era doar un mare dirijor român afirmat în marile săli ale Europei, ci și un muzician pentru care actul interpretării părea inseparabil de o anumită filosofie a timpului, a sunetului și a ascultării. La el, muzica nu era un obiect care trebuia livrat publicului, ci un fenomen care trebuia lăsat să se nască.

De aici vine, probabil, impresia de încetineală pe care o au uneori ascultătorii grăbiți. Dar în Bruckner această încetineală nu este lipsă de energie. Ea este spațiu de respirație. Celibidache nu împinge muzica din urmă, nu o silește să ajungă repede la culminații. O lasă să se așeze, să se organizeze și să se înalțe.

Într-o epocă dominată de înregistrări, de comparații rapide și de consum muzical accelerat, Celibidache rămâne un caz aparte. Interpretările sale cer timp, iar acest timp nu este un simplu adaos exterior. El face parte din însăși forma muzicii.

Bruckner ca arhitectură sonoră

Muzica lui Bruckner mi se pare una dintre cele mai potrivite pentru felul de a dirija al lui Celibidache. Simfoniile lui nu sunt construite ca simple succesiuni de teme, ci ca mari edificii sonore. Există în ele ceva de catedrală, nu în sens decorativ, ci în sensul unei construcții care se ridică pe verticală, prin reveniri, suprapuneri, tensiuni și rezolvări lente.

La Bruckner, timpul muzical este vast. Temele se întorc, blocurile orchestrale se așază unele peste altele, tăcerile capătă greutate, iar finalurile nu sunt simple concluzii, ci revelații ale întregului parcurs. Celibidache pare să fi înțeles această dimensiune în felul lui propriu. El nu dramatizează excesiv, ci construiește, iar mie marile culminații îmi dau impresia unui catharsis în sens aristotelian.

În aceste interpretări, fiecare acumulare sonoră are nevoie de un spațiu al ei. Dacă este grăbită, își pierde sensul. Dacă este lăsată să respire, capătă o forță aproape fizică. De aceea, la Celibidache, ascultătorul nu este doar martorul unei execuții muzicale, ci participantul la o construcție care se desfășoară în timp real.

Câteva audiții comentate

Nu vreau să transform această pagină într-un catalog complet al interpretărilor lui Celibidache din Bruckner. Unele simfonii pot fi comentate mai amplu, altele doar menționate. Prefer să notez aici câteva audiții care m-au impresionat, păstrând urma unei experiențe personale de ascultare, fără să stabilesc o ierarhie critică.

Am ales deocamdată începuturile Simfoniilor a VII-a și a IV-a, precum și Adagio-ul Simfoniei a IX-a. Ele lasă să se audă trei ipostaze diferite ale aceleiași arte a construcției: deschiderea unui spațiu, desfășurarea amplă a unei arhitecturi și stingerea ei într-o liniște care nu mai are nevoie de concluzie. Mai târziu voi adăuga Adagio-ul Simfoniei a VII-a și marile acumulări din Simfonia a VIII-a.

Observațiile de mai jos sunt impresiile subiective ale unui ascultător fără pregătire muzicologică. În plus, audiția printr-un computer sau un telefon și printr-o sursă online comprimată nu poate reda întocmai timbrul, dinamica și spațialitatea înregistrării. Fragmentele au, așadar, rolul unei invitații la ascultare și nu înlocuiesc audiția în condiții de bună calitate.

Nu reproduc aici fișierul audio al înregistrării. Playerul folosește o sursă externă și pornește direct de la pasajul ales.

Simfonia a VII-a – începutul

Am ales începutul Simfoniei a VII-a pentru că aici se simte imediat felul în care Celibidache lasă muzica să se nască din tăcere. Tema nu este lansată spectaculos, ci apare treptat, cu o respirație largă, ca începutul unei construcții care are nevoie de timp pentru a-și revela arhitectura.

La un dirijor grăbit, începutul poate părea doar expunerea unei teme. La Celibidache, însă, el devine o intrare într-un spațiu. Orchestra nu descrie încă un conflict, nu anunță o dramă imediată, ci deschide un orizont. Totul pare suspendat între așteptare și împlinire.

Simfonia a IV-a – începutul

Dacă Simfonia a VII-a deschide un spațiu solemn și meditativ, începutul Simfoniei a IV-a are pentru mine un caracter mai narativ și mai luminos. Am impresia că începe invocarea unor vremuri mărețe, irepetabile, în maniera solemnă a începutului Iliadei. Bruckner îmi apare aici ca un rapsod al orchestrei — un Homer compozitor:

„Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse.”

— Homer, Iliada, Cântul I, traducere de George Murnu

Aici se simte foarte bine felul în care Celibidache construiește treptat atmosfera, fără grabă, lăsând orchestrei timp să deseneze acel peisaj interior pe care Bruckner îl sugerează încă din primele măsuri. Peste tremoloul pianissimo al coardelor, cornul expune motivul inițial al simfoniei: o chemare largă, ca un semnal venit din depărtarea timpurilor.

Tema cornului apare și aici ca deschiderea unui orizont. Totul pare să pornească dintr-o liniște încărcată de posibilitate. La Celibidache, această pagină nu este idilică în sens superficial, ci vastă, respirată amplu, cu o noblețe calmă care face din începutul simfoniei o adevărată invitație la contemplarea unei legende muzicale.

Simfonia a IX-a – Adagio

În Adagio-ul Simfoniei a IX-a, experiența timpului capătă o gravitate și mai mare. Simfonia a rămas neterminată, iar această a treia mișcare este ultima pe care Bruckner a dus-o la capăt. În interpretarea lui Celibidache, muzica nu pare să caute o concluzie triumfală, ci să se desprindă treptat de tensiunea acumulată.

Am ales mișcarea integrală, nu un pasaj izolat, fiindcă marile ei acumulări și descătușări succesive, culminând cu revenirea finală la liniște, își pierd sensul atunci când sunt desprinse de întreg. Cele aproape 31 de minute cer răbdare, dar tocmai această durată face perceptibilă construcția lui Celibidache: fiecare treaptă pregătește ceea ce urmează, iar tăcerea de la sfârșit pare să continue muzica.

Locul acestei pagini în memoriile mele

Am ezitat să includ o asemenea pagină pe site, pentru că ea nu povestește direct un episod al vieții mele. Totuși, există și amintiri care nu sunt legate de un loc precis sau de o întâmplare anume, ci de o formă de ascultare. Interpretările lui Celibidache din Bruckner fac parte pentru mine din această categorie.

Ele aparțin unei memorii culturale personale: felul în care, la un moment dat al vieții, anumite lucrări muzicale au început să însemne mai mult decât plăcerea audiției. Au devenit exerciții de răbdare, de concentrare și de acceptare a unui timp mai adânc decât timpul obișnuit. De aceea, pagina aceasta își are locul între textele mele memorialistice.

Legături

• Înapoi la Maturitatea
• Înapoi la Memorii
• Audiții Wagner la Conservator