De la Fiumicino la Termini

Drumul de la Fiumicino la Roma, într-un autobuz plin de turiști gălăgioși, mi-a dat răgazul necesar să-mi pun gândurile în ordine și să-mi fac un plan. Privind pe fereastră la peisajele necunoscute, îmi era clar că fiecare metru parcurs mă aducea mai aproape de un viitor complet incert. Încercam să-mi imaginez pașii următori, deși mă simțeam pierdut într-un oraș complet necunoscut. Doamna amabilă de lângă mine, din avion, îmi sugerase să iau autobuzul până la Stazione Termini, gara Romei. De acolo, primul meu drum trebuia să fie la Biroul de Informații din gară, pentru a afla cum să ajung cât mai repede la lagărul de refugiați de la Latina. Informațiile pe care mi le oferise ea păreau a fi un fir subțire de speranță, o direcție clară în haosul în care mă aflam.

Latina, poarta închisă

Lagărul din Latina a fost instituit în timpul Războiului Rece, după revoluția din Ungaria. Era cel mai mare centru de refugiați care, timp de decenii, fusese poarta de ieșire pentru cei fugiți din Europa de Est, un loc în care speranțele renășteau înainte de a se îndrepta către lumi noi: SUA, Canada sau Australia. De peste treizeci de ani, centrul a primit în jur de 80.000 de persoane care au fugit din țările est-europene și care au rămas câteva luni în acest „sat anormal”, un soi de ghetou în interiorul orașului Latina, înainte de a pleca spre destinația visată. Un râu uman de femei, copii și bărbați care au ajuns în Italia fără nimic, după călătorii riscante, pline de pericole, cu ochii plini de oboseală, dar și de speranță. Speram și eu că, odată ajuns acolo, voi avea o șansă să-mi încep o viață nouă. Gândul acesta era singurul fir de care mă agățam.

Pe măsură ce autobuzul se apropia de Roma, simțeam că fiecare kilometru mă apropia de un viitor pe care nici măcar nu puteam să mi-l imaginez încă. Când am ajuns la Stazione Termini, m-am grăbit să ajung la Biroul de Informații doar pentru a afla o veste care m-a lăsat fără suflare: din considerații geopolitice legate de destinderea între Est și Vest, lagărul de la Latina fusese închis recent pentru noii refugiați, iar procesul de emigrare devenise pentru ei mult mai complicat. Candidații la emigrare trebuiau acum să-și găsească singuri un rost în Roma, așteptând interviul care urma să fie programat abia peste câteva luni. Planul meu, deja fragil, începea să se destrame, firul de care mă agățasem se rupsese. Această schimbare bruscă mi-a zdruncinat încrederea într-un viitor mai bun, iar optimismul s-a transformat rapid într-o panică tăcută.

Pensiunea Di Rienzo

Complet dezorientat, cu ajutorul Biroului de Informații, mi-am găsit cel mai ieftin loc posibil, la pensiunea de o stea Di Rienzo, pe strada Principe Amedeo, aproape de gară, unde, cu doar 25.000 de lire pe noapte, aveam o cămăruță care făcea exact cât plăteam. Era la ultimul etaj al unei clădiri umbertiene, masive, de patru etaje. Ascunsă într-un colț al unui coridor întunecos, camera mea era o cușcă minusculă, cu pereți de placaj și o ușă scundă și strâmtă care scârțâia jalnic de fiecare dată când intram în cameră strecurându-mă prin ea. Patul, prea mic pentru mine, și chiuveta cu apa ei clocită, imposibil de băut, îmi aminteau constant de precaritatea situației mele. Singura fereastră dădea într-o curte interioară, de unde ajungea mirosul greu de mâncare de la restaurantul de la parterul clădirii. În ciuda căldurii care provenea din supraîncălzirea acoperișului și care mă toropea atât ziua, cât și noaptea, preferam să țin geamul închis, mai ales când mi-era foame, ceea ce practic se întâmpla tot timpul.

Din acea primă perioadă romană mi-a rămas și un mic cartonaș al pensiunii. Privit astăzi, el nu mai este doar o adresă tipărită pe o bucată de hârtie, ci una dintre primele dovezi materiale ale precarității în care intram. Numele pensiunii, numărul de telefon, apropierea de Termini și adresa din Via Principe Amedeo fixau pe hârtie ceea ce pentru mine era, atunci, o soluție de supraviețuire de la o zi la alta.

Aveam mai puțin de 200.000 de lire italiene în buzunar și nicio perspectivă concretă pentru emigrare în viitorul apropiat. Mă simțeam încolțit de disperare, iar gândul întoarcerii în țară părea singura soluție. M-am dus imediat la Agenția TAROM din via Bissolati ca să-mi schimb data biletului de întoarcere, dar m-au refuzat, pentru că biletul avea o dată fixă, la o lună distanță. Mă simțeam prins într-o capcană.

Am realizat astfel că trebuie să rămân în Roma, să mă înscriu la Consulatul SUA pentru emigrare și să mă înarmez cu răbdare. Dar cum aveam să supraviețuiesc cu doar 98 de dolari în buzunar, bani care îmi ajungeau doar pentru trei nopți la pensiune?

Caritas

Tot la Biroul de Informații aflasem de Caritas Italiana, o organizație a Bisericii Catolice Italiene care promovează caritatea în societate, oferind ajutor refugiaților și celor nevoiași: mâncare, haine, asistență medicală și juridică, ba chiar și un acoperiș deasupra capului în cazuri extreme. Fondată în 1971, scopul său este de a anima, coordona și susține inițiative de inspirație creștină. Am alergat să-mi fac o fotografie pentru legitimația Caritas, ca să pot beneficia de aceste servicii. Aveam nevoie, în primul rând, de mâncare.

Legitimația Caritas a rămas pentru mine un mic pașaport al supraviețuirii. Pe una dintre pagini se află fotografia făcută în grabă, lângă numele dactilografiat și numărul de referință; pe celelalte pagini s-au adunat, lună după lună, ștampilele care îmi prelungeau accesul la serviciile organizației. Nu era un act de identitate în sens juridic, dar în primele luni de Roma a funcționat ca o confirmare minimă că existam acolo și că aveam dreptul măcar la o masă caldă.

Ștampilele spun mai sec decât aș putea spune eu cât s-a prelungit provizoratul: legitimația a fost eliberată la 31 august 1989, iar vizele lunare au continuat până la sfârșitul lui decembrie 1990, adică până în pragul anului 1991. Ceea ce în prima zi îmi păruse doar o soluție de avarie devenise, treptat, o rutină a așteptării.

Am aflat de două cantine Caritas în Roma. Una era pe Colle Oppio, în Via delle Sette Sale, destul de aproape de gară, deci de pensiunea mea, unde puteam lua prânzul. Cealaltă era în via Dandolo, foarte departe de locuința mea, unde puteam lua cina. Încercând să beneficiez de ambele cantine într-o singură zi, mi-am dat seama că mersul pe jos până în via Dandolo și înapoi dura mai mult de o oră, fără autobuzele necesare, care m-ar fi costat banii pe care nu-i aveam, și, când ajungeam acasă, foamea acută revenea. Așa că m-am mulțumit doar cu prânzul de la Caritas, iar seara mă descurcam cu un sandviș.

Anca

Acum mâncarea nu mai era problema principală, ci situația mea ca refugiat nerecunoscut de autoritățile italiene, care mi se părea fără ieșire. Ar fi trebuit să cer azil politic în Italia și aș fi obținut din partea autorităților italiene un ajutor, dar eu voiam să mă duc în Statele Unite și pentru asta trebuia să aștept câteva luni. Având în vedere toate aceste neajunsuri, trebuia să găsesc o modalitate de a-mi asigura traiul. Va trebui să îmi caut un mijloc de subzistență. I-am cerut ajutor patronului pensiunii, un om amabil, care mi-a permis să rămân acolo cât timp am nevoie și să plătesc când voi avea cu ce. De altfel, o cameră ca a mea nu era râvnită de turiști. După ce am discutat cu el, unica soluție care mi-a rămas era să cer ajutorul mătușii mele, Anca, din New York, cea care mă îndemnase an de an să fac acest pas nebunesc. Așa că am sunat-o cu taxă inversă. Când a aflat că ajunsesem în Italia, a fost copleșită de emoție și m-a asigurat că îmi va trimite banii necesari ca să supraviețuiesc până la emigrare.

„Stai liniștit, odihnește-te. Bucură-te de Roma, căci atunci când vei ajunge la New York, va trebui să muncești din greu”, mi-a spus cu o voce caldă, dar fermă.

Trei zile mai târziu, am primit 500 de dolari la Banca American Express din Piazza di Spagna. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi plătesc datoriile către patronul pensiunii.

Cererea la Consulatul SUA

În paralel, după ce am strâns toate documentele necesare, m-am prezentat la Centrul pentru emigranți, administrat de Consulatul SUA, și am depus cererea de emigrare. Am aflat de la ghișeu și de la alți români în situația mea că interviul ar putea fi programat abia peste cinci luni. Eram obligat să prind rădăcini în acest oraș străin și, deși nu știam cât timp voi rămâne aici, Roma era piatra de hotar între trecutul meu și un viitor nesigur. Orașul, cu toată agitația și frumusețea lui, devenise scena unde îmi așteptam viitorul, cu speranță, dar și cu teamă că poate nu voi reuși niciodată să ajung acolo unde îmi doream cu adevărat.

Paginile desprinse din acest capitol

În forma inițială, acest capitol continua cu multe episoade ale aceleiași perioade romane. Pe măsură ce textul a crescut, ele au devenit însă prea ample pentru a rămâne toate într-o singură pagină. De aceea, le-am desprins în pagini separate, păstrându-le ca părți ale aceleiași etape memorialistice.

• Primele tentative de organizare a noii vieți
  HIAS, Joint, ajutorul Ancăi, întâlnirea cu Alessandro Panella și trenciul Burberry — primele încercări de a transforma provizoratul roman într-un drum posibil.
• Giovanni M. și permisul de ședere
  Un fost comisar de poliție, o italiană stâlcită, problema urgentă a șederii legale și prima discuție despre o posibilă societate de informatică.
• Roma așteptării
  Plimbările prin Roma din primele luni ale emigrării: Santa Maria Maggiore, Grădina Portocalilor, San Giovanni in Laterano, doamna cu cățelul și chipul lui Corneliu Zelea Codreanu pe zidurile orașului.
• Casa lui Sirio
  Mutarea din pensiunea Di Rienzo într-o locuință mai stabilă, portretul lui Sirio și ritmul zilnic al vieții de emigrant la Roma.
• Aventuri academice în Italia
  La Sapienza, un „Fuori, fuori!” umilitor, întâlnirea cu Corrado Böhm, echivalarea diplomei și încercarea nereușită de reintrare în mediul universitar italian.
• Primul job în Italia
  EUR Microcomputer, Carlo, cartierul EUR, Rebibbia, Turbo Pascal, dBase III și prima reintrare concretă în competența profesională.
• Datamat: telefonul care nu a venit
  O întâlnire promițătoare cu una dintre firmele importante ale informaticii italiene și o așteptare rămasă fără răspuns.

Încheiere

Aici se oprește nucleul propriu-zis al purgatoriului: sosirea, pierderea planului inițial, descoperirea precarității, prima dependență de ajutorul altora și depunerea cererii pentru emigrarea americană. Din acest punct înainte, Roma nu mai este doar locul șocului inițial, ci devine un spațiu al încercărilor succesive: oameni, instituții, străzi, monumente, telefoane, promisiuni, cursuri, slujbe și eșecuri.

Purgatoriul nu se terminase. Dar începuse să se transforme. Nu mai era doar foame, cameră sordidă și panică tăcută; devenea, treptat, o muncă de adaptare. În acel adăpost provizoriu numit Roma, aveam încă în față America, dar începusem fără să vreau să adun materialele unei vieți italiene.

Mai departe: Primele tentative de organizare a noii vieți.

Înapoi: „Plecarea din țară” · Înapoi la „Emigrarea” · Înapoi la „Memorii” · Sus