O altă cale profesională

În paralel cu proiectele de programare, s-a deschis o altă cale prin care îmi puteam folosi experiența profesională: cursurile de informatică.

DEC și Roberto Galanti

Roberto Galanti lucra la Digital Equipment Corporation — DEC —, una dintre marile companii de calculatoare ale epocii.

Compania își câștigase notorietatea pe piața minicalculatoarelor încă de la începutul anilor 1960. Seriile PDP, îndeosebi PDP-8 și PDP-11, se număraseră printre cele mai mari succese ale firmei. Mai târziu, sistemele VAX „supermini”, apărute la sfârșitul anilor 1970, fuseseră concepute pentru a înlocui treptat PDP-11. Pe măsură ce microcalculatoarele s-au perfecționat, mai ales odată cu răspândirea calculatoarelor personale performante, piața minicalculatoarelor s-a restrâns rapid.

În perioada despre care povestesc, la începutul anilor 1990, DEC se afla deja în criză, iar vânzările de minicalculatoare se prăbușiseră. Continuau însă activitățile de promovare a produselor și cursurile destinate celor care cumpăraseră sau mai doreau să cumpere echipamente DEC. Roberto Galanti lucra în acest sector: promova produsele companiei și organiza cursuri de perfecționare pentru utilizatorii echipamentelor și sistemelor sale.

Nu mai țin minte cu certitudine cum am ajuns să-l cunosc pe Roberto Galanti. Este posibil ca el să mă fi contactat ca răspuns la unul dintre numeroasele anunțuri pe care le publicam în ziare, mai ales în Il Messaggero, care avea pagini dedicate micii publicități. În acele anunțuri îmi ofeream serviciile ca profesor de programare în Pascal și C.

În acei ani, asemenea anunțuri apăreau destul de des. Companiile căutau profesori pentru cursurile de programare destinate angajaților lor, dar oamenii capabili să țină asemenea cursuri nu se găseau ușor. Informatizarea se răspândea rapid în Italia, în timp ce numărul celor care îi puteau pregăti pe noii utilizatori și programatori era încă redus.

Roberto Galanti era un tânăr prezentabil, cu barbă neagră și cu o mare plăcere de a vorbi și de a le explica altora ceea ce avea în minte. Când ne întâlneam, el era cel care vorbea, iar eu cel care ascultam. Mi-a explicat situația din DEC Italia în privința promovării echipamentelor și a sistemelor de operare. Avea nevoie de specialiști capabili să explice utilizarea acestor echipamente și a software-ului de bază. M-a întrebat dacă l-aș putea ajuta cu unele cursuri de programare. În situația mea, era firesc să accept.

În România lucrasem cu minicalculatoare PDP-11 și cu clonele lor românești: CORAL, care implementa arhitectura PDP-11, și Independent 100, care emula setul de instrucțiuni PDP-11. Nu eram însă specialist în sistemul de operare RSX-11M și cu atât mai puțin în sistemele VMS, apărute mai recent. Eram totuși convins că puteam recupera repede. Mi-am declarat disponibilitatea cu condiția să primesc documentația DEC pentru aceste cursuri, minimul necesar pentru a le pregăti cu seriozitate.

După ce am primit documentația, m-am apucat de lucru și mi-am pregătit propriile cursuri, pornind de la structura materialelor DEC. Mi-am cumpărat cărți despre Pascal și C, sperând să găsesc abordări mai recente decât cele folosite în cursurile mele din România. În plus, cursurile trebuiau să aibă un suport vizual proiectat pe ecran, lucru cu care nu eram obișnuit: în România predam la tablă, cu creta.

Așa am început să țin cursuri de câteva zile sau de o săptămână în sediile DEC din Roma și, uneori, la sediile clienților, dacă aceștia dispuneau de săli adecvate.

IBIFORM

Mulți angajați ai DEC, simțind declinul companiei, o părăseau. Printre ei s-a aflat și Roberto Galanti. Încercările DEC de a intra pe piața stațiilor de lucru și a serverelor de fișiere veniseră prea târziu pentru a mai salva compania.

După plecare, Roberto Galanti a înființat, împreună cu un asociat, o mică societate.

Era o situație caracteristică acelei perioade. În jurul marilor producători de calculatoare apăreau numeroase firme mici, create de foști angajați care cunoșteau echipamentele, păstraseră legături cu beneficiarii și puteau obține condiții comerciale avantajoase. Unele vindeau calculatoare, altele asigurau instalarea, întreținerea, dezvoltarea programelor sau pregătirea personalului.

Societatea lui Galanti se numea IBIFORM și dispunea de o sală de curs într-o zonă elegantă a Romei. Erau instalate aproximativ zece calculatoare, suficiente pentru un grup restrâns de participanți. Acolo am început să predau Pascal, apoi limbajul C și cursuri despre sistemele de operare ale calculatoarelor Digital.

Din nou în fața unei clase

Pentru mine, revenirea în fața unei clase a fost firească. Predasem timp de aproape douăzeci de ani la Politehnica din București. Știam să organizez materia, să explic noțiunile dificile și să observ când cei din fața mea nu înțeleseseră, chiar dacă nu puneau întrebări.

Trebuia, desigur, să predau în italiană, o limbă pe care încă o învățam. La început nu îmi era ușor să găsesc imediat cuvântul potrivit sau să răspund spontan unei întrebări. Limbajul tehnic îmi era însă familiar, iar logica unei explicații bine construite nu depindea de țara în care era prezentată.

Pregăteam cu grijă cursurile și mă străduiam să nu las nesiguranța lingvistică să afecteze claritatea conținutului. Experiența didactică acumulată în România compensa, în bună măsură, ezitările mele în italiană.

Cursuri în afara Romei

Nu toate cursurile aveau loc la sediul societății din Roma. Uneori eram trimis în provincie, la firme în care angajații trebuiau instruiți direct pe echipamentele pe care urmau să lucreze.

Astfel am început să cunosc o Italie diferită atât de cea văzută de un turist, cât și de cea cunoscută de un emigrant rămas între Caritas, pensiune și birourile administrației. Intram în întreprinderi, discutam cu tehnicieni și directori și întâlneam tineri care încercau să-și însușească o profesie nouă.

Deplasările acestea îmi arătau felul concret în care informatizarea pătrundea în economia italiană. Nu era un proces uniform. Unele firme dispuneau de echipamente moderne și de personal bine pregătit; altele cumpăraseră calculatoare fără să știe încă foarte clar cum urmau să le folosească.

O activitate discontinuă

La început, cursurile nu formau o activitate continuă. Unul putea dura câteva zile, altul câteva săptămâni, după care urma o perioadă fără nicio solicitare.

Tocmai de aceea, ele puteau fi combinate cu proiectele de programare și cu alte colaborări. Pentru mine, această alternanță nu era o alegere, ci o necesitate. Nu aveam încă un loc de muncă stabil și trebuia să-mi construiesc venitul din mai multe surse.

Uneori lucram la un program, alteori pregăteam un curs sau plecam pentru câteva zile într-un alt oraș. Viața profesională nu mai avea continuitatea previzibilă pe care o cunoscusem la București. Era alcătuită din proiecte, intervale de așteptare, telefoane și contracte de scurtă durată.

Fiecare curs devenea, fără să-mi dau seama atunci, o probă pentru următorul.

SOFOS

După aproximativ un an, tot din universul Digital, s-a ivit o altă oportunitate pentru mine. Barbara B., o angajată DEC de origine libaneză, stabilită de multă vreme în Italia împreună cu familia, auzise despre mine de la Roberto Galanti și a dorit să mă cunoască.

La întâlnire a venit împreună cu sora ei, Marie-Laure B., și cu Paolo P., un bărbat micuț, blond, cu nas acvilin, care fuma neîncetat niște „trabucuri”. Paolo era patronul societății SOFOS, o SRL care avea ca obiect de activitate creazione di software. Firma fusese înființată de curând și, în afară de patron, o avea pe Marie-Laure ca secretară și responsabilă cu administrația și finanțele. Evident, aveau nevoie de angajați care să creeze, într-adevăr, software.

Paolo mi-a explicat că numele societății provenea din greaca veche, limbă pe care o prețuia foarte mult, și că reunea mai multe sensuri: potrivit, înțelept, perspicace, cunoscător, sensibil. L-am crezut; eu nu știam nimic despre greaca veche.

Numele începe să circule

Treptat, numele meu a început să circule de la o firmă la alta. Cineva care participase la un curs mă recomanda unui coleg; un responsabil cu pregătirea personalului vorbea despre mine unei alte societăți.

Într-un mediu profesional încă restrâns, recomandările personale valorau adesea mai mult decât un curriculum vitae. Nu era suficient să fi fost profesor sau să fi publicat cărți. Conta ceea ce reușeai să demonstrezi în fața participanților, într-o sală de curs din Roma sau într-o întreprindere din provincie.

Un curs pentru deținuții de la Rebibbia

Prezența mea la Rebibbia și cursurile de informatică pe care Roberto C. mă rugase să le țin pentru oamenii săi de la depozitul vestimentar au făcut ca despre mine să afle și noul capelan al penitenciarului, Don Sandro Spriano, un preot sever, temut nu numai de deținuți, ci și de agenți. A vrut să mă cunoască, a cerut referințe despre mine de la Roberto și apoi a hotărât să mă angajeze pentru a ține un curs de informatică de câteva zile pentru deținuți. Mi-a lăsat libertatea de a alege subiectele, dar mi-a explicat și anumite restricții: puteam vorbi cu deținuții despre orice, însă nu despre problemele lor cu justiția.

A fost o experiență intensă, dar greu de redat după atâția ani. Grupul era eterogen ca vârstă și origine socială. Toți erau extrem de disciplinați; nu puneau întrebări nici măcar atunci când îi îndemnam să o facă. Nu eram pregătit pentru un asemenea auditoriu.

Îmi amintesc mai ales un deținut în vârstă, cu o barbă albă, îngrijită. Părea un intelectual, era respectat de ceilalți și dădea impresia că înțelege ceea ce explicam, astfel încât, în timpul cursului, ajunsesem să mă adresez mai ales lui. În pauze se apropia de mine și îmi vorbea despre experiența sa cu calculatoarele, care nu era deloc banală.

La sfârșitul cursului am primit mulțumiri din partea tuturor. Am vrut să-i adresez deținutului în vârstă o încurajare:

— Cu ceea ce știți, când veți ieși, veți putea foarte bine să lucrați în informatică.

— Nu voi ieși niciodată. Sunt condamnat definitiv la închisoare pe viață.

Răspunsul lui m-a lovit ca o măciucă. Uitasem unde mă aflam, uitasem cui mă adresam și încălcasem tocmai regula care îmi fusese explicată.

Roberto C. m-a ajutat, ori de câte ori a putut, să găsesc noi colaborări. Apreciind progresele mele în italiană și cunoștințele mele de informatică, m-a recomandat unor colegi din alte penitenciare din jurul Romei, la Velletri și Latina, unde am mers să le explic agenților cum se folosesc calculatoarele.

Privind retrospectiv, îmi plăcea să spun că mă aflam pe drumul cel bun spre informatizarea penitenciarelor italiene. Alte împrejurări m-au îndepărtat însă de acest domeniu, iar penitenciarele au mai avut de așteptat.

Întoarcerea la Datamat

La un moment dat, Datamat, firma de la care așteptasem zadarnic un răspuns după interviul de angajare din 1989, a început să mă solicite pentru cursuri de specializare destinate propriilor angajați.

Nu o singură dată, ci în mod repetat.

Au urmat zeci de cursuri, organizate de la o săptămână la alta. Datamat a devenit colaborarea mea cea mai constantă în acest domeniu și, prin ea, am ajuns să lucrez și cu alte societăți importante.

Era o răsturnare pe care nu aș fi putut-o prevedea după interviul rămas fără răspuns. Datamat nu mă angajase, dar ajunsese să aibă nevoie de mine ca profesor.

Alte colaborări

Datamat nu a fost singurul beneficiar al cursurilor mele. În anii următori am colaborat, direct sau prin firme de formare și consultanță, cu Dataspazio, Selenia, Telespazio, Olivetti Ricerca din Bari, CNR, Systech și Sincro Consulting. Uneori țineam cursurile la sediul societății care le organiza; alteori eram trimis direct la beneficiarul final.

Temele s-au extins treptat de la Pascal, C și sistemele de operare la Java, UML, proiectarea orientată pe obiecte, CORBA, J2EE, servicii Web, arhitecturi orientate pe servicii, inginerie software și managementul proiectelor. O prezentare sistematică a acestor cursuri și a materialelor păstrate se află în pagina Cursuri de formare profesională în Italia.

Învățând pentru a putea preda

Temele cursurilor s-au diversificat odată cu tehnologia. De la limbaje de programare și sisteme de operare am trecut la metode de dezvoltare, tehnologii software moderne și, mai târziu, la internet.

Trebuia să învăț permanent pentru a putea preda subiecte aflate uneori abia la începutul răspândirii lor. Nu era suficient să cunosc manualul unui produs. Trebuia să înțeleg locul noii tehnologii într-un ansamblu mai larg, avantajele ei, limitele și legătura cu ceea ce participanții știau deja.

Experiența acumulată în România s-a dovedit decisivă. Pregătirea noastră fusese în mare măsură teoretică și universitară. Uneori avusesem impresia că știm multe lucruri care nu își găseau o aplicare imediată. În Italia, tocmai această bază largă îmi permitea să trec de la un subiect la altul, să înțeleg repede noile tehnologii și să le prezint într-o formă coerentă.

Teoria pusă la lucru

A trebuit, desigur, să mă adaptez. Firmele nu doreau demonstrații academice, ci răspunsuri la probleme concrete. Participanții trebuiau să poată folosi imediat ceea ce învățaseră.

Am învățat să selectez teoria necesară, să renunț la detaliile care nu aveau o utilitate imediată și să construiesc exemple apropiate de activitatea celor din sală. Nu am abandonat rigoarea cu care fusesem obișnuit, dar am început să o pun în slujba eficienței practice.

Această adaptare mi-a influențat mai târziu și felul de a preda la universitate. Contactul cu firmele și cu problemele lor reale m-a obligat să privesc altfel raportul dintre concepte, tehnologii și utilizarea lor efectivă.

O rețea de colaborări

Nu am fost angajat de o singură societate. Am lucrat pentru mai multe firme, uneori în paralel, fără ca acest lucru să fie ascuns. Fiecare mă solicita atunci când avea nevoie de un anumit curs sau de o competență pe care nu o găsea în interior.

În locul carierei liniare pe care o avusesem la București, se construia treptat o rețea de colaborări. Era o formulă profesională mai nesigură, dar îmi oferea și libertatea de a pătrunde în medii foarte diferite și de a intra în contact cu tehnologii care se schimbau rapid.

La început fusesem emigrantul care căuta orice ocazie de a lucra. După un timp, firmele au început să mă caute ele pe mine.

Schimbarea nu se produsese printr-un gest spectaculos, ci prin fiecare curs pregătit cu seriozitate, prin fiecare recomandare și prin încrederea câștigată de la o săptămână la alta.

Înapoi sus