În lunile de început ale șederii mele la Roma, fiecare întâlnire care putea deschide o cale profesională căpăta o importanță aproape disproporționată. Nu aveam încă un loc de muncă stabil și nu știam dacă Italia va rămâne doar o etapă spre America sau va deveni, prin forța împrejurărilor, țara în care urma să îmi reconstruiesc viața. În această stare de așteptare, cu un picior în trecutul românesc și cu celălalt într-un viitor încă nedeslușit, numele unei firme ca Datamat Ingegneria dei Sistemi S.p.A. suna ca o posibilă intrare într-o lume profesională reală.

Recomandarea lui Giovanni M.

Legătura cu Datamat a venit prin Giovanni M., cunoștința mea câștigată în urma intervenției Ancăi, printr-un pacient al lor, A. Panella, prieten cu Giovanni. Ca fost comisar de poliție, Giovanni cunoștea bine multe medii profesionale italiene și avea relații personale cu oameni importanți, printre care și proprietarii firmei Datamat. În felul său cordial și eficient, Giovanni a aranjat o întâlnire care nu avea încă un caracter formal de angajare, ci mai curând unul de cunoaștere. Pentru mine însă, orice asemenea întâlnire însemna mult. În emigrare, o ușă întredeschisă poate părea, pentru câteva zile, aproape o poartă.

Datamat era, în acei ani, una dintre societățile italiene importante din domeniul informaticii și al sistemelor informatice. Specializată în dezvoltarea și implementarea de soluții ICT, integrare de sisteme și proiecte software în sectoare extrem de specializate și critice din domeniile Apărare și Spațiu, Bancar și Finanțe, Telecomunicații și Administrație Publică. Datamat s-a născut din inițiativa a patru tineri ofițeri ai Marinei Italiene care, după absolvirea facultății de Inginerie Electronică și a unor cursuri de specializare în SUA în Sisteme Real-Time Real, au fondat compania la Roma în 1971.

Sediul principal al companiei era in EUR, pe Via Laurentina - o clădire impozantă cu 9 etaje. Pentru un informatician venit din România comunistă, care lucrase în universitate și în cercetare, dar care trebuia acum să își transfere întreaga biografie într-un context nou, o întâlnire cu conducerea unei asemenea societăți putea părea începutul unei reintegrări. Nu era încă o angajare, nici măcar o promisiune fermă, dar era un semn că ceea ce știam să fac putea interesa pe cineva.

Întâlnirea a avut loc în decembrie, în biroul lui M., într-o atmosferă mai degrabă amicală decât oficială. Au fost prezenți oameni din vârful societății Datamat, între care unul dintre proprietari, pe care îl voi nota aici F.O., precum și E.C., director tehnic, inginer electronist și director al direcției de telecomunicații. A participat și Giancarlo D. L., șeful personalului, pe care îl voi nota în continuare G.D.L.

Pentru ei, întâlnirea era probabil satisfacerea unei curiozități profesionale și umane, pe lângă un semn de gentilețe pentru Giovanni. În acei ani, când țările socialiste începeau să se desprindă din îmbrățișarea moscovită, prin Italia — și deci prin Roma — circulau specialiști veritabili în informatică, aflați în căutare de joburi temporare, în așteptarea vizei pentru Statele Unite sau Canada. Ca mine, de altfel. Pentru mine întâlnirea era chiar mai mult: mă aflam în fața unor oameni care reprezentau exact lumea în care aveam nevoie să reintru — lumea firmelor, a proiectelor, a calculatoarelor folosite nu doar în teorie, ci în aplicații concrete, în sisteme, în contracte, în tehnologii care se schimbau rapid.

Un român într-o firmă italiană de informatică

Discuția a început firesc, cu evocări între Giovanni M. și ceilalți, cu amintiri comune și cu acea sociabilitate italiană care poate da unei întrevederi profesionale aerul unei conversații între vechi cunoscuți. Din când în când, atenția se întorcea spre mine. Mi se cereau detalii despre România, despre universitate, despre pregătirea inginerească, despre calculatoare și despre locul automaticii în învățământul tehnic românesc.

Am observat atunci o anumită surpriză când am explicat că în România exista de 25 de ani specializarea Automatică, având un statut comparabil cu Electronica și o origine sovietică. Am explicat, de asemenea, că formarea noastră în calculatoare, software și sisteme automate nu era deloc marginală și că eram la curent cu tot ceea ce era valoros peste ocean. În Italia, traseele universitare și profesionale erau organizate altfel, iar imaginea pe care o aveau despre Europa de Est era adesea simplificată. Trebuia să explic nu numai ce făcusem eu, ci și ce fusese posibil într-o țară pe care mulți o priveau prin clișee politice.

Încercam să transmit că nu eram un începător care căuta o reconversie, ci un om care venea cu o experiență reală în informatică, în limbaje de programare, în compilatoare, în inginerie software. Dar emigrarea șterge, pentru o vreme, evidențele. Titlurile, cărțile, articolele, anii de predare și de cercetare trebuie repuse în circulație, explicate și recunoscute într-un alt sistem de referință.

Italia și foamea de tehnologii noi

Italia acelor ani avea o nevoie evidentă de informatică aplicată. Disponibilitate de tehnică de calcul exista. Erau și fonduri de investit în noile tehnologii. Marile firme și instituțiile publice începuseră să simtă presiunea tehnologiilor noi, iar piața avea nevoie de oameni capabili să le înțeleagă, să le explice și să le aplice. În multe companii existau grupuri de consultanți, formatori și specialiști care se ocupau de perfecționarea personalului, de actualizarea cunoștințelor tehnice și de adaptarea la instrumente informatice noi.

În această atmosferă, experiența mea putea fi utilă. Venisem dintr-un mediu în care informatica fusese adesea obligată să fie inventivă din lipsă de resurse, să construiască instrumente, să adapteze limbaje și să caute soluții tehnice în condiții dificile, de asfixie intelectuală, dar tocmai de aceea poate mai penetrante în planul înțelegerii. Era o experiență diferită de cea occidentală, dar nu neapărat inferioară. Uneori constrângerea produce o înțelegere mai profundă a mecanismelor tehnice.

Nu știu cât au înțeles interlocutorii mei din această diferență. Știu însă că întâlnirea s-a încheiat bine. S-a spus că vom ține legătura. Pentru un om aflat atunci în poziția mea, asemenea cuvinte erau suficiente ca să hrănească speranța câteva săptămâni.

Colocviul de pe Via Laurentina

În decembrie 1989, G.D.L. m-a chemat la un colocviu la sediul Datamat din zona Laurentina. Era perioada vacanței de Crăciun, iar clădirea, înaltă de mai multe etaje, părea aproape goală. Îmi amintesc impresia aceea de spațiu tehnic pustiu: doar portarii, coridoarele și birourile fără agitația obișnuită a unei zile de lucru. Într-o clădire mare, construită pentru activitate intensă, liniștea de vacanță făcea întâlnirea cu G.D.L. și mai stranie.

Colocviul s-a desfășurat în engleză, completată uneori cu italiană. Nu a fost un interviu standard, cu întrebări precise și verificări tehnice. Am vorbit mult despre România, pentru că tocmai atunci, în decembrie 1989, România devenise centrul unei atenții mondiale dramatice. Căderea regimului Ceaușescu, imaginile de la televizor, incertitudinea și violența acelor zile transformaseră orice român aflat în Occident într-un martor involuntar.

Pentru mine, discuția avea o încărcătură dublă. Vorbeam despre o țară din care plecasem cu câteva luni înainte, dar care se schimba sub ochii lumii. În același timp, încercam să îmi susțin viitorul profesional într-o țară în care nu aveam încă un loc clar. România era subiectul inevitabil, dar eu aveam nevoie ca interlocutorul meu să mă vadă nu doar ca pe un român prins de istorie, ci ca pe un specialist care putea fi util. Evident, G.D.L. a înțeles că în curând urma să aflu dacă voi obține viza americană și că, în caz pozitiv, ar fi trebuit să plec.

Am discutat, firește, și despre CV-ul meu, despre experiența universitară și despre domeniile în care lucrasem. G.D.L. a fost cordial și atent. La sfârșit, mi-a spus că după Sărbători mă va chema să încep lucrul la Datamat. Pentru mine, fraza aceea a avut greutatea unei promisiuni.

Telefonul care nu a venit

Au trecut Sărbătorile. A trecut și perioada imediat următoare. Telefonul nu a venit. La început am găsit explicații rezonabile: vacanța, reorganizarea de după Crăciun, evenimentele din România, ritmul lent al marilor firme. Apoi explicațiile au început să se subțieze. Într-o viață normală, un telefon care întârzie este doar o neplăcere. În emigrare, un telefon care nu vine poate deveni o formă de destin suspendat.

Așteptarea era cu atât mai apăsătoare cu cât nu aveam multe alternative. Fiecare posibilitate profesională părea să deschidă o cale, iar fiecare tăcere părea să o închidă. Nu era doar problema unui loc de muncă. Era problema recunoașterii. Aveam nevoie ca cineva să confirme, printr-un contract, printr-o colaborare, printr-o chemare, că experiența mea putea fi transformată într-o viață nouă.

Nu știu nici astăzi de ce acel telefon nu a mai venit. Poate că Datamat nu avea atunci nevoie imediată de profilul meu. Poate că evenimentele din România au schimbat prioritățile. Poate că, într-o firmă mare, o promisiune făcută într-o clădire aproape goală, în ajun de sărbători, s-a pierdut pur și simplu printre alte urgențe. În viața unui emigrant, multe lucruri importante nu se încheie cu o explicație, ci cu o tăcere.

O promisiune uitată

Mai târziu, când situația mea profesională se schimbase deja, am avut ocazia să îl revăd pe G.D.L. și l-am întrebat direct de ce nu mă chemase atunci. Își amintea colocviul, își amintea chiar și promisiunea, dar nu își mai amintea motivul pentru care lucrurile nu continuaseră. Răspunsul lui, sincer în felul său, m-a făcut să înțeleg încă o dată diferența dintre ceea ce este decisiv pentru un om aflat în dificultate și ceea ce poate fi, pentru o instituție, doar un episod minor.

Pentru mine, acea promisiune fusese o posibilă salvare. Pentru Datamat, fusese probabil una dintre multele discuții purtate într-un an agitat. Nu era rea-voință. Era disproporția obișnuită dintre biografia unui om și memoria unei organizații. Ceea ce pentru unul poate deveni capitol de viață, pentru cealaltă parte poate rămâne o notă uitată.

Revenirea peste ani

Relația cu Datamat nu s-a încheiat însă acolo. După câțiva ani, când viața mea profesională în Italia căpătase o altă consistență, am revenit în raport cu firma într-o poziție diferită. Nu ca angajatul așteptat în zadar după Sărbători, ci ca furnizor de cunoștințe, de formare și de competențe specializate pentru angajați care trebuiau să se actualizeze în noile tehnologii informatice.

Această revenire a avut, pentru mine, o semnificație aparte. Nu repara telefonul care nu venise, dar îl așeza într-o perspectivă mai largă. Ceea ce nu se realizase atunci pe calea angajării directe s-a realizat, mai târziu, sub forma colaborării profesionale. Datamat a rămas astfel legată de biografia mea italiană nu prin eșec, ci printr-o promisiune amânată și parțial recuperată.

O lecție despre emigrare

Episodul Datamat m-a învățat ceva despre condiția emigrantului calificat. Nu este suficient să ai competențe. Trebuie să găsești locul, momentul, omul potrivit și mecanismul instituțional care să le transforme în recunoaștere. Între valoarea personală și integrarea profesională există uneori o distanță greu de parcurs.

În România, înainte de plecare, aveam deja o identitate profesională. În Italia, acea identitate trebuia reconstruită din fragmente: o întâlnire, o recomandare, un curs, un contract, o colaborare. Datamat a fost una dintre primele oglinzi în care am văzut clar această situație. Nu conta numai cine fusesem. Conta mai ales cine puteam deveni în ochii unei lumi care nu mă cunoștea.

De aceea păstrez în memoria mea acel telefon care nu a venit. Nu ca pe o rană, ci ca pe un semn al unei perioade în care fiecare promisiune părea să conțină o viață posibilă. Unele promisiuni se împlinesc, altele se pierd. Dar chiar și cele pierdute pot rămâne, peste ani, repere ale drumului prin care un om încearcă să își regăsească locul.