Când am plecat din România, în vara anului 1989, Italia nu era, în planul meu, destinația finală. Formal, plecam ca turist, cu o viză pentru o excursie. În realitate, plecam cu un gând care depășea cu mult marginile unei călătorii obișnuite: voiam să nu mă mai întorc și speram să ajung, pe un drum sau altul, în Statele Unite.

Vara aceea era, fără ca cineva să poată ști cu certitudine, ultima vară a comunismului est-european. În Polonia, Solidarność câștigase alegerile parțial libere; în Ungaria, frontiera cu Austria începea să se deschidă; în România, zidul părea încă de nezdruncinat, dar aerul devenise tot mai greu de respirat. Eram profesor la Politehnica din București, autor de cărți, om cu o biografie profesională respectabilă pe hârtie. Și totuși, ca mulți dintre cei din jurul meu, simțeam că trăiesc sub un clopot de sticlă din care aerul era scos încet, cu metodă, de zeci de ani.

America era pentru mine mai mult decât o țară. Era numele unui orizont. Îmi imaginam că acolo aș fi putut continua, într-o lume liberă, ceea ce încercasem să fac în România: să predau, să cercetez, să scriu, să lucrez în domeniul calculatoarelor și al ingineriei software. Aveam deja o identitate profesională, chiar dacă formată într-un sistem închis. Speram că, odată ajuns în Statele Unite, această identitate va putea fi recunoscută și reluată într-un cadru mai normal.

În mintea mea, Italia era o punte. Urma să fie locul de trecere dintre o viață devenită tot mai greu de suportat și alta pe care mi-o imaginam mai demnă, mai liberă și, poate, mai potrivită cu ceea ce eram. Ca mulți est-europeni din acei ani, știam de vechiul circuit al refugiaților care trecuseră prin Italia spre America, Canada sau Australia. Numele lagărului de la Latina avea încă, pentru noi, o rezonanță aproape mitică.

Latina, poarta care nu mai exista

Latina nu era, în imaginarul est-european, doar un centru administrativ. Era o anticameră a Occidentului. De-a lungul Războiului Rece, trecuseră pe acolo oameni care fugiseră din țările comuniste și așteptau să fie preluați într-un program de emigrare. Pentru ei, exilul, oricât de dureros, căpătase acolo o formă recognoscibilă: dosare, interviuri, liste, așteptări, apoi plecarea spre o țară de reinstalare.

Când am ajuns la Roma, am aflat însă că această poartă nu mai exista cu adevărat pentru generația mea. Ajunsesem prea târziu. Mecanismul care funcționase vreme de decenii se dezmembra chiar în momentul în care eu îmi sprijineam pe el proiectul de viață. Războiul Rece se termina, iar pentru lume aceasta era, desigur, o veste bună. Pentru un om aflat pe drum, însă, sfârșitul unui mecanism istoric putea însemna dispariția singurei căi pe care o cunoscuse.

Aceasta a fost prima lecție dură a emigrării: istoria poate produce libertate la scară mare și, în același timp, poate închide uși pentru indivizi. Eu plecasem din România ca să mă salvez dintr-o lume care se sfârșea; dar tocmai sfârșitul ei îmi făcea mai nesigur statutul de refugiat.

Centrul pentru emigranți

În septembrie 1989 am depus cererea de emigrare la centrul pentru emigranți administrat de Consulatul Statelor Unite la Roma. De la ghișeu mi s-a spus, cu o amabilitate profesională și fără vreo urmă de surpriză, că interviul ar putea fi programat abia peste câteva luni. Nu eram singurul. În sălile de așteptare și în jurul clădirii se adunaseră mulți români: profesori, ingineri, medici, muncitori, oameni cu biografii diferite, dar cu aceeași expresie amestecată de speranță și neliniște.

Acolo, în așteptare, se năștea o mică societate provizorie. Ne împrieteneam cum se împrietenesc oamenii care împart o nesiguranță lungă: prin zvonuri, comparații de dosare, povești despre cei acceptați și cei respinși, informații culese de la ghișee sau de la cei veniți mai demult. Fiecare avea o versiune despre criteriile americanilor, despre șanse, despre pericole, despre ce trebuia spus și ce trebuia evitat.

Aveam, în plus față de ceilalți, un sprijin la distanță: mătușa mea Anca, stabilită la New York împreună cu soțul ei, doctorul Tiberiu. Ea făcuse tot ce îi stătuse în putință: îmi trimisese bani, mă sfătuise, îmi scrisese scrisori de încurajare. Printre sfaturile ei se numărase și acela de a merge la organizațiile evreiești din Roma, care ajutau emigranții veniți din Est. Deși nu eram evreu, Anca știa că aceste organizații aveau experiență, contacte și bunăvoință față de oameni care fugeau din spatele Cortinei de Fier. M-am dus. M-au primit cu căldură, m-au sfătuit, m-au ajutat să înțeleg procedurile. Dar la interviul consular nu putea merge nimeni în locul meu.

Povestea Ancăi și a lui Tibi merită spusă separat: este o poveste despre Târgu Mureș, despre o dragoste care a trecut peste granițele trasate de familie și istorie, despre Auschwitz, Cleveland și New York, despre mese de joc care adunau neamul și despre golul lăsat în urmă de o plecare. Ea poate fi citită aici.

Roma de așteptare

Lunile acelea au avut o culoare cenușie, chiar dacă se petreceau într-unul dintre cele mai frumoase orașe ale lumii. Roma nu era pentru mine un oraș de vacanță. Nu o trăiam ca turist, ci ca om suspendat între două decizii: cea pe care o luasem eu, de a nu mă întoarce, și cea pe care urmau să o ia alții, hotărând dacă voi putea pleca mai departe.

Mergeam la Caritas, completam formulare, căutam informații, încercam să îmi traduc biografia într-o limbă și într-un context care nu erau ale mele. Aveam în urmă o carieră universitară, cărți, cercetări, studenți, dar toate acestea trebuiau acum explicate ca și cum ar fi fost piese disparate ale unui dosar. În fața unui funcționar, trecutul unui om încetează să mai fie o viață și devine o succesiune de rubrici.

În același timp, printre românii aflați în așteptarea vizei americane circulau povești greu de verificat. Unii fuseseră acceptați, alții așteptau, alții dispăruseră spre alte soluții. Asemenea povești hrăneau speranța, dar și suspiciunea. În emigrare, zvonul devine o formă de hrană psihologică: nu satură, dar te face să mai reziști o zi.

Revoluția care a schimbat dosarele

Apoi, în decembrie 1989, lumea s-a răsturnat. România pe care o părăsisem cu câteva luni înainte nu mai era, cel puțin în aparență, aceeași. Căderea lui Ceaușescu, execuția grăbită din ziua de Crăciun, apariția noii puteri conduse de Ion Iliescu și Petre Roman schimbau nu numai destinul țării, ci și felul în care noi, cei aflați în Occident, puteam fi priviți.

Pentru milioane de oameni din România, sfârșitul dictaturii a fost o eliberare. Pentru cei aflați deja în afara țării și angajați într-o procedură de emigrare politică, el a fost și o complicație. Până atunci, un român plecat din țara lui Ceaușescu putea fi încadrat relativ ușor în logica Războiului Rece: cine fugea din comunism confirma, prin însăși fuga lui, eșecul sistemului comunist. După decembrie 1989, această logică se tulbura.

România devenise, în ochii Occidentului, o țară aflată în tranziție. Dar ce fel de tranziție era aceea? O ruptură reală sau o schimbare de decor? O deschidere democratică sau o rearanjare a vechilor structuri? Noi, cei plecați, nu știam. Nici Occidentul nu știa cu adevărat. Istoria nu ne limpezise situația; o făcuse doar mai ambiguă.

Vizita lui James Baker

În cele din urmă am primit programarea pentru 13 februarie 1990. Cu două zile înainte, pe 11 februarie, secretarul de stat american James Baker a făcut o vizită la București și s-a întâlnit cu Ion Iliescu și Petre Roman. Pentru mine, această coincidență de calendar avea să capete, mai târziu, o semnificație apăsătoare.

Mesajul american era prudent, dar deschis: Statele Unite priveau noua Românie ca pe o țară care putea fi susținută, cu condiția ca evoluția ei spre pluralism politic și respectarea drepturilor omului să se confirme. Pentru diplomație, aceasta era o poziție firească. Pentru mine, însă, însemna că România începea să fie scoasă din vechea categorie a dictaturilor fără ieșire și mutată într-o categorie mai ambiguă: aceea a țărilor în tranziție.

Aici se afla problema. Eu ceream protecție și emigrare într-un moment în care țara mea începea să fie privită ca recuperabilă politic. Plecasem prea târziu pentru a mai fi refugiatul tipic al Războiului Rece și prea devreme pentru ca Occidentul să înțeleagă dezamăgirile și violențele care aveau să urmeze în România postrevoluționară.

Interviul

Interviul de la Roma s-a desfășurat în limba română. Interlocutorul meu era un domn în vârstă, probabil evreu, politicos, dar distant. Atmosfera nu a fost ostilă, însă nici caldă. La început m-a surprins plăcut faptul că vorbea românește. Apoi am înțeles că nu era un semn de apropiere, ci de competență: știa exact ce întreabă și cum să interpreteze răspunsurile.

M-a întrebat ce făcusem în România, dacă fusesem membru de partid, dacă îi cunoscusem pe Ion Iliescu și pe Petre Roman. Am răspuns simplu și exact. Fusesem profesor la Politehnică. Da, fusesem membru de partid, pentru că în acea lume, fără carnetul roșu, nu puteai rămâne profesor universitar. Da, îl cunoscusem pe Iliescu, ca director de editură la care publicasem cărți. Pe Petre Roman îl cunoșteam ca pe un coleg de la Politehnică, în sensul larg și banal al cuvântului: ne salutam pe coridor, dar nu aveam o relație apropiată.

Am simțit că interesul lui se oprea mai ales asupra lui Petre Roman. Poate că numele lui, devenit brusc important după decembrie 1989, schimba percepția asupra oricui putea spune că îl cunoscuse. Eu nu aveam însă ce inventa. Nu-l cunoscusem îndeaproape. Nu fusesem apropiat de el. Nu puteam transforma o simplă apartenență la același mediu universitar într-o relație politică.

Interviul nu a durat mult. Nu a existat o confruntare, nu am fost prins într-o contradicție, nu mi s-a reproșat nimic limpede. Totul s-a desfășurat în limitele unei politeți reci, administrative. Tocmai această răceală avea să facă verdictul mai greu de suportat.

Refuzul

Câteva zile mai târziu am primit răspunsul: refuzat. Fără explicații. Fără un motiv invocat. Un plic alb cu un „nu” înăuntru. Nu mi s-a spus că aș fi mințit, nu mi s-a spus că aș fi periculos, nu mi s-a spus că nu sunt eligibil dintr-un motiv precis. Mi s-a spus, de fapt, aproape nimic.

Uneori, tocmai lipsa explicației apasă mai greu decât explicația însăși. Un refuz motivat poate fi discutat, contestat măcar în sinea ta. Un refuz nemotivat rămâne ca o ușă închisă fără clanță. Nu știi dacă ai fost respins pentru ceea ce ai spus, pentru ceea ce ai fost, pentru ceea ce se presupunea că ai fost sau pentru ceva care nu avea aproape nicio legătură cu tine.

Pentru mine, acel „nu” nu era doar un eșec administrativ. Era prăbușirea unei proiecții de viitor. Îmi imaginasem că în America aș putea continua o carieră universitară, poate sprijinită de cartea de specialitate care urma să apară la Prentice Hall. Nu era o fantezie fără temei, ci una dintre puținele continuități pe care le puteam imagina pentru mine. Refuzul tăia scurt această ipoteză.

Cei acceptați și întrebarea inevitabilă

Refuzul a fost cu atât mai greu de înțeles cu cât, în lunile dinaintea interviului, îi văzusem pe alții. La masa de la Caritas circulau istorii, confesiuni și zvonuri. Știam persoane care fuseseră acceptate. Unele nu păreau deloc exemple limpezi de victime ale regimului. Se vorbea despre oameni care lucraseră în locuri unde nu ajungeai fără relații și compromisuri, despre trecuturi ambigue, despre apropieri greu de verificat.

Nu spun aceasta din invidie. O spun pentru a reda starea mea de atunci. Când vezi că alții trec, iar tu ești oprit fără explicație, nedumerirea se transformă aproape inevitabil în suspiciune. Dacă aceia puteau fi acceptați, de ce eu nu? Ce anume din dosarul meu cântărise împotriva mea?

Nu am cum să știu nici astăzi. Pot doar să presupun. Poate că eram un caz prost încadrat. Prea legat de vechiul sistem pentru a fi perceput ca victimă evidentă: profesor universitar, membru de partid, om care publicase cărți și avusese contacte profesionale cu persoane devenite, între timp, importante politic. În același timp, nu eram nici un reprezentant al noii puteri, nici un om care se putea întoarce fără probleme într-o țară încă tulbure. Eram, pur și simplu, între categorii.

Zona gri a istoriei

Privind în urmă, cred că nu am fost respins printr-un mare act solemn, nici printr-o decizie politică spectaculoasă luată special în cazul meu. Cred mai degrabă că am căzut într-o zonă gri a istoriei. Plecasem prea târziu pentru a mai fi judecat ca refugiat tipic al Războiului Rece și prea devreme pentru ca imaginea României postrevoluționare să se deterioreze din nou în ochii Occidentului.

Mai târziu aveau să vină Piața Universității, mineriadele, dezamăgirile și suspiciunile tot mai mari față de noua putere. Dar în februarie 1990, pentru administrația americană, România putea părea încă o țară în tranziție promițătoare. Într-o asemenea logică, cazul meu devenea incomod. Nu eram nici destul de disident, nici destul de persecutat vizibil, nici destul de rupt de sistemul din care plecasem.

Aceasta este una dintre nedreptățile subtile ale marilor schimbări istorice. Ele creează categorii noi înainte ca viețile oamenilor să poată intra limpede în ele. Pentru diplomație există formule: tranziție, reformă, deschidere, normalizare. Pentru individ există doar consecințe: o viză acordată sau refuzată, o viață care se deschide sau se închide.

Italia încetează să mai fie sală de așteptare

După refuz, Italia a încetat treptat să mai fie doar locul în care așteptam America. Nu s-a întâmplat într-o singură zi, dar acel 13 februarie 1990 a fost momentul în care direcția mea de viață a început să se schimbe. Când drumul american s-a închis, am fost obligat să privesc mai atent spre locul în care mă aflam.

Roma nu mai putea fi doar o paranteză. Trebuia să devină, măcar provizoriu, realitate. Trebuia să găsesc de lucru, să îmi refac statutul, să învăț limba, să transform contactele întâmplătoare în posibilități și posibilitățile în activitate concretă. America rămânea un „ce-ar fi fost dacă”, dar viața mea se muta, fără să îmi ceară acordul deplin, în Italia.

Într-un anumit sens, refuzul american m-a forțat să mă opresc. Nu să renunț, ci să încetez să mai trăiesc exclusiv în funcție de o destinație îndepărtată. A trebuit să încep să construiesc acolo unde mă aflam, cu materialele pe care le aveam, cu oamenii pe care îi întâlneam, cu șansele mici și imperfecte care apăreau în jurul meu.

1992 — același om, altă situație

În 1992 am mers totuși în America. Nu ca imigrant, ci ca autor. Cartea apăruse la Prentice Hall și trebuia să avizez coperta. Am obținut viza fără dificultate, invocând vizita la mătușa mea Anca din New York, ceea ce era perfect adevărat. Consulatul american nu a ridicat nicio obiecție.

Am intrat în Statele Unite, am văzut New York-ul, m-am întâlnit cu Anca, care în 1989 făcuse tot posibilul să mă ajute de la distanță. Am mers la sediul editurii, am discutat coperta cărții, am băut o cafea cu editorii mei americani. Era același om, aceeași țară de destinație, dar altă calitate administrativă: turist și autor, nu solicitant de azil.

Ironia era completă. Sistemul care îmi închisese ușa când ceream să intru pentru a-mi reconstrui viața mi-o deschidea fără ezitare când veneam pentru o vizită scurtă, cu o carte în mână. Nu era o contradicție pentru administrație. Era doar funcționarea normală a categoriilor ei. Pentru mine însă, diferența dintre cele două situații spunea foarte mult.

America rămasă în ipoteză

Pentru mine, America a rămas de atunci mai ales o ipoteză. Nu o rană deschisă, nu o obsesie, ci o întrebare care revine uneori: cum ar fi fost dacă? Cum s-ar fi așezat viața mea dacă interviul ar fi avut loc cu câteva luni mai devreme? Dacă România nu s-ar fi schimbat exact atunci? Dacă numele și contactele mele nu ar fi fost citite într-o lumină ambiguă?

Nu există răspunsuri la asemenea întrebări. Există doar vieți care se construiesc pe drumurile rămase deschise, nu pe cele închise. America a rămas în biografia mea ca o ușă care s-a închis politicos, fără explicații. Italia, în schimb, a devenit locul unde a trebuit să continui.

Nu am ajuns să-mi schimb complet opinia formată atunci despre politica externă americană. Mi s-a părut, și mi se pare încă, că principiile invocate public ca descendente din Constituția americană se supun adesea intereselor de moment. Anumite politici ale Statelor Unite — cele legate de imigrație, securitate națională sau intervenții militare în străinătate, justificate uneori prin principii internaționale fluturate cu prea multă ușurință — intră adesea în conflict cu standardele internaționale privind drepturile omului. Nu o spun ca pe o judecată născută doar din resentiment personal. Viața a mers înainte. Dar episodul acela m-a făcut să văd mai limpede felul în care deciziile geopolitice, formulate în limbajul marilor principii, pot trece peste destine individuale fără să le ia cu adevărat în seamă.

Este important să nu se înțeleagă de aici că încerc, retrospectiv, să devalorizez America pentru că nu am ajuns atunci acolo. Nu este povestea vulpii care declară strugurii acri pentru că nu îi poate ajunge. În 1989 și 1990, America era pentru mine un orizont real și dorit. Refuzul m-a durut tocmai pentru că acel orizont conta. Ceea ce s-a schimbat mai târziu nu a fost valoarea acelei lumi în sine, ci felul în care am înțeles raportul dintre proiectele personale și logica rece a statelor. Am continuat să admir multe lucruri din civilizația americană, dar nu am mai putut confunda această admirație cu încrederea în inocența politicii ei externe.

Tot răul spre bine

Și totuși, cum spune românul, tot răul spre bine. Dacă aș fi emigrat în Statele Unite în 1990, poate că nu aș fi putut reveni atât de ușor în România după Revoluție ca să-mi văd mama. Poate că nu aș fi reluat, din 1994, cursurile la universitățile românești. Poate că nu aș fi construit viața pe care am construit-o între Italia și România, între două lumi pe care le cunosc și le înțeleg. Nici nu sunt sigur că m-aș fi adaptat ușor condițiilor de viață și mentalității din Statele Unite. Spiritul european îmi este, probabil, mai apropiat.

Viața aceasta, așezată între Roma și București, între activitatea profesională italiană și revenirea periodică în universitatea românească, ar fi fost mult mai greu de imaginat dintr-un apartament din New York. Funcționarul acela în vârstă, care notase ceva pe hârtia lui când rostisem numele lui Petre Roman, m-a trimis, fără să știe, pe un alt drum. Nu mai bun sau mai rău în absolut — dar al meu.

De aceea, episodul de la Consulatul american nu este pentru mine doar o amintire administrativă. Este una dintre acele clipe în care Istoria Mare intră într-o cameră mică și schimbă viața unui om printr-o singură propoziție. Pentru cei mari, istoria se exprimă prin doctrine, rapoarte și gesturi diplomatice. Pentru cei mici, ea poate lua forma unei fraze rostite fără patos, dar cu efect nemilos: „Cererea dumneavoastră este respinsă.”