Doi ani după refuz
În iunie 1992 am plecat la New York împreună cu fiul meu, Alti. Cu numai doi ani înainte, Statele Unite îmi refuzaseră viza de emigrant. Atunci, după plecarea din România, privisem Italia ca pe o etapă provizorie, o sală de așteptare înaintea Americii. Interviul de la consulat pusese însă capăt acelui proiect.
Acum nu mai ceream să fiu primit pentru totdeauna. Voiam numai să petrec câteva săptămâni la mătușa mea și să ajung la editura care urma să-mi publice volumul. Pentru obținerea vizei a fost suficient, practic, să indic adresa Ancăi din New York. Ceea ce cu doi ani înainte fusese imposibil devenise deodată o simplă formalitate.
Nu puteam să nu simt ironia situației. Când dorisem să mă stabilesc în America, poarta mi se închisese. Acum, când viața mea începea să se lege în Italia, aceeași poartă se deschidea fără împotrivire.
Începutul unei cărți
Povestea cărții nu a început la New York și nici la sediul Prentice Hall. A început în 1987, când am trimis la cea de-a noua Conferință Internațională de Inginerie Software, organizată la Monterey, în California, lucrarea INTERFORM: A CAD System for Program Development. În ea încercam să reunesc ideile dezvoltate în anii anteriori despre proiectarea sistematică a programelor, interformă și construirea unui mediu integrat de lucru. Lucrarea a fost acceptată, dar eu nu am putut participa la conferință; în condițiile de atunci, ieșirea mea din țară nu era posibilă.
Lucrarea a atras atenția lui Meir Lehman și a lui Ed Yourdon. Pentru mine, aflat într-o țară în care contactul cu lumea științifică occidentală era dificil și supus atâtor constrângeri, interesul lor avea o semnificație aparte. Nu era numai aprecierea unei lucrări acceptate la o conferință internațională, ci confirmarea faptului că ideile la care lucrasem ani întregi puteau interesa comunitatea științifică din afara României.
La 17 august 1987 am primit o scrisoare de la Ed Yourdon. Îmi propunea să dezvolt lucrarea într-o carte care să apară în colecția sa de la Prentice Hall. Scrisoarea aceea a schimbat dimensiunea proiectului. Nu mai era vorba să adun câteva articole sub aceeași copertă, ci să construiesc o prezentare coerentă a unei concepții asupra dezvoltării software: procesul, produsul aflat în evoluție, instrumentele, oamenii și regulile care îi leagă.
Anii scrierii
Au urmat aproape doi ani de muncă. Zilele erau dedicate echipei și proiectului INTERFORM. Lucram cu tinerii mei colaboratori la sistemul care trebuia să transforme ideile teoretice într-un mediu real de proiectare. Seara reveneam la manuscris. Trebuia să desprind din articole, contracte, cursuri și experiența laboratorului o construcție unitară, inteligibilă pentru un cititor care nu cunoscuse drumul nostru.
Am scris cartea în România ultimilor ani ai regimului comunist. Iernile aduceau întreruperi dese de curent, iar unele pagini au fost scrise la lumina lumânării. Imaginea poate părea astăzi prea simbolică, dar pentru mine a fost o realitate concretă: încercam să descriu un mediu informatic integrat, destinat unei tehnologii a viitorului, într-o cameră rece în care lumina se putea opri fără avertisment.
În primăvara anului 1989, manuscrisul era gata. Nici trimiterea lui în străinătate nu era un gest simplu. După dificultățile și supravegherea care însoțeau asemenea contacte, el a reușit să ajungă la editură prin Adrian Davidoviciu. Odată expediat, aveam sentimentul că partea mea esențială fusese încheiată. Cartea plecase spre o lume în care eu nu știam dacă voi ajunge vreodată.
O carte rămasă în urmă
Câteva luni mai târziu am plecat din România. În graba și tensiunea emigrării, am lăsat în urmă laboratorul, echipa tânără care lucrase alături de mine și proiectul INTERFORM. Am lăsat, într-un fel, și cartea.
Primii ani din Italia nu au avut nimic din liniștea necesară urmăririi unui proces editorial. Încercam să obțin acte, să găsesc de lucru și să-mi reconstruiesc existența la Roma. Legătura cu Prentice Hall s-a rupt. Timp de aproape doi ani, editura m-a căutat fără să mă găsească. Adresele vechi nu mai erau valabile, iar eu dispărusem din locurile în care un editor american s-ar fi putut gândi să mă caute. Nu mă ascundeam; pur și simplu ieșisem din harta lor.
Regăsirea editurii
Când legătura s-a refăcut, în Italia, am aflat cât de mult încercaseră să dea de mine. Editorul cu care am comunicat a fost Paul W. Becker, acquisitions editor la Prentice Hall, un om simpatic și foarte îndatoritor. Nu mi-a transformat dispariția într-un reproș. A făcut, dimpotrivă, tot ce se putea pentru ca lucrurile să reintre în normal.
Mi-au trimis șpalturile la Roma. Le-am citit și le-am corectat într-o viață cu totul diferită de aceea în care scrisesem manuscrisul. Paginile acelea veneau din București, din laborator, din serile fără lumină și dintr-o lume pe care o părăsisem.
Textul era gata. Mai rămâneau actele finale și alegerea coperții. Editura pregătise mai multe variante, iar eu trebuia să decid. Astăzi, câteva imagini ar ajunge într-o clipă pe ecran, iar documentele ar putea fi semnate de la distanță. În 1992 nu exista încă această lume. Prentice Hall dorea prezența mea fizică. După doi ani în care nu mă putuseră găsi, oamenii editurii așteptau ca autorul să apară, în sfârșit, în fața lor.
Luca Dan Șerbănați,
Integrating Tools for Software Development,
Yourdon Computing Series, Prentice Hall,
Englewood Cliffs, New Jersey, 1992,
ISBN 0-13-468471-0.
Pagina dedicată volumului
O combinație fericită
Călătoria nu era însă numai o obligație editorială. Alti împlinea în iunie doisprezece ani. Mătușa mea Anca și soțul ei, Tibi, erau nașii lui. Aveam astfel un motiv familial la fel de puternic pentru a ajunge la New York. Urma să-i sărbătorim ziua împreună, iar el avea să cunoască orașul pe care îl văzuse până atunci numai în imagini.
Era, cum aveam să spun mai târziu, o combinație fericită. Eu mergeam să închei drumul unei cărți, iar fiul meu își sărbătorea cei doisprezece ani alături de nașii săi. O deplasare care ar fi putut rămâne strict profesională se transforma într-o călătorie făcută împreună.
La Anca și Tibi
La New York am locuit la Anca și Tibi, la etajul al paisprezecelea al unui bloc de pe Second Avenue, în Upper East Side, Manhattan. De la fereastra apartamentului, privirea ajungea până la Empire State Building și Central Park. Anca și Tibi ne-au oferit dormitorul lor, retrăgându-se în salon. Trăia încă tanti Itu, care avea camera ei. Casa lor a devenit punctul nostru de plecare spre oraș, dar și locul în care călătoria își recăpăta, seara, dimensiunea familială. După anii mei italieni de instabilitate, viața lor îmi apărea bine așezată, organizată în jurul unor deprinderi păstrate cu consecvență.
Printre aceste deprinderi se afla tenisul. Îi vedeam mergând la antrenament și îi fotografiam pe teren. Anca juca energic, concentrată asupra fiecărei mingi, iar Tibi îi împărtășea această disciplină. Era un amănunt simplu al vieții lor cotidiene, dar tocmai asemenea amănunte dădeau consistență șederii noastre: nu eram doar turiști într-un oraș uriaș, ci oaspeții unor oameni apropiați, pentru câteva săptămâni integrați în ritmul lor.
Drumul în New Jersey
Într-una dintre zile, vărul meu ne-a luat cu mașina și am plecat spre New Jersey. Nu-mi mai amintesc traseul în toate detaliile, dar îmi amintesc limpede destinația: Prentice Hall, la Englewood Cliffs, New Jersey 07632.
Nu am făcut nicio fotografie la sediul editurii. Aparatul era cu mine în timpul plimbărilor, dar acolo nu m-am gândit la fotografii. Eram preocupat de întâlnire, de documentele pe care trebuia să le semnez și de coperta pe care trebuia să o aleg. După lunga tăcere dintre noi, simplul fapt că mă aflam în clădirea editurii avea ceva neverosimil.
Manuscrisul plecase spre America pe când viața mea avea încă un cadru previzibil. Între timp, eu trecusem prin plecarea din țară, prin refuzul american și prin începuturile nesigure din Italia. Cartea rămăsese undeva pe traseu, ca un obiect al unei vieți anterioare, așteptând să fiu din nou găsit.
Am semnat actele și am ales coperta dintre variantele pregătite. Acestea erau lucrurile pe care editura le așteptase. Din acel moment, tipărirea s-a desfășurat foarte repede, iar volumul a apărut în același an.
Orașul pe care îl vedeam împreună
După întâlnirea de la Prentice Hall, New Yorkul nu a devenit fundalul unei excursii organizate, ci orașul pe care îl descopeream împreună cu Alti. Mergeam pe străzile Manhattanului, printre clădirile pe care le știam din filme, și priveam fluxul continuu de oameni și mașini. În fotografiile de atunci apar marile artere, dar și colțuri fără importanță turistică, păstrate numai pentru că ne opriserăm acolo într-o anumită zi.
Orașul se schimba atunci când îl priveam de pe apă. Manhattanul devenea o masă compactă de clădiri, deasupra căreia turnurile World Trade Center se ridicau ca un reper firesc. Nu aveam cum să bănuim că, peste numai nouă ani, ele aveau să dispară. În fotografiile mele, ele apar încă liniștite, simple elemente ale panoramei.
Am ajuns și la baza turnurilor. Privite de aproape, scara lor depășea aproape capacitatea aparatului de fotografiat. În piața complexului ne-am întâlnit cu Dragoș și Kathy. Atunci era doar una dintre zilele călătoriei; fotografiile au căpătat mai târziu o încărcătură pe care nu o puteau avea în 1992.
Un muzeu pentru Alti
Vizita la muzeul naval amenajat pe portavionul Intrepid a fost aleasă pentru Alti. La doisprezece ani, apropierea de o navă uriașă, de avioanele așezate pe punte, de elicoptere și instalații de artilerie avea o putere de atracție pe care un muzeu convențional nu o putea avea.
M-am lăsat și eu prins de spectacolul tehnicii. Portavionul nu era prezentat prin desene și machete, ci putea fi străbătut. Într-una dintre fotografii, Alti apare doar ca o siluetă îndepărtată pe punte. Este suficient pentru a păstra adevărul amintirii fără ca el să devină subiectul public al paginii.
Sfatul Ancăi
Anca m-a sfătuit să văd și o galerie din Manhattan despre care eu știam foarte puțin: The Frick Collection. Am urmat recomandarea ei și am descoperit o bijuterie. Tablouri europene de mare valoare, sculpturi, mobilier și obiecte de artă erau păstrate în fosta reședință a colecționarului, într-un spațiu care își păstrase caracterul de casă.
Nu era un muzeu în care să străbați kilometri de săli până când oboseala începe să se așeze între tine și opere. Totul avea proporții omenești și o eleganță intimă. Mi-a amintit de Galleria Borghese din Roma: nu prin identitatea colecțiilor, ci prin acel acord rar dintre valoarea operelor și frumusețea locului care le adăpostește.
Nu am fotografii de la Frick. Unele dintre cele mai puternice imagini ale călătoriei au rămas numai în memorie.
Ce a rămas
Călătoria din iunie 1992 a unit lucruri care, privite separat, păreau să aparțină unor vieți diferite. Alti și-a sărbătorit cei doisprezece ani alături de nașii săi și a descoperit New Yorkul. Eu am regăsit o editură care mă căutase aproape doi ani și am încheiat drumul unei cărți începute înaintea emigrării.
M-am întors în Italia după ce semnasem actele și alesesem coperta. De acolo înainte, tipărirea a fost rapidă. America, care mă refuzase ca emigrant, primea în același an cartea mea. Nu era destinația pe care mi-o imaginasem când plecasem din România, dar devenise locul în care o parte importantă a muncii mele își găsea, în sfârșit, forma definitivă.