Începutul prieteniei

Pe Nicu l-am cunoscut în primul an la Facultatea de Energetică a Politehnicii din București. Eram abia intrați în lumea aceea nouă, austeră și promițătoare, în care fiecare încerca să-și găsească locul. Ne observasem la cursuri, iar între noi s-a creat repede o formă de complicitate. Ca de obicei, eu am fost cel care a făcut primul pas. Poate că picăturile mele de sânge ardelenesc recunoscuseră în el un frate mai mare venit de peste munți. La cursuri stăteam unul lângă altul și luam notițe cu sârg: eu caligrafic, el cu un scris aproape imposibil de descifrat.

După anul întâi, drumurile noastre academice s-au despărțit. Eu am fost selectat pentru grupele nou-înființatei specializări Automatică, iar Nicu a rămas pe drumul lui inițial. Ni se alăturase între timp și F., un coleg cu câțiva ani mai mare, pe care îl tratam amândoi cu o anumită deferență. Și el trecuse la Automatică. Cu Nicu însă, după primul an, întâlnirile s-au mutat în afara facultății. Prietenia noastră nu mai depindea de orar, cursuri sau laboratoare.

Nicu era dintr-o comună din județul Sibiu, aflată aproximativ la aceeași distanță de Sibiu, Sebeș și Alba Iulia. Era de statură mijlocie, cu ten măsliniu, nas ușor cârn, păr șaten care începuse să se retragă de pe fruntea boltită și ochi verzi-căprui, foarte vii. Venea dintr-o familie de țărani. Învățase la școala din sat, urmase apoi o școală tehnică și se hotărâse să dea la facultate. Nu-și făcea din origine niciun complex și niciun titlu de glorie. Era calm, atent și reflexiv, cu o modestie care nu-i ascundea inteligența.

Stătea la cămin împreună cu alți colegi ardeleni. Știa să asculte fără să te grăbească și fără să transforme discuția într-o lecție. Nu te analiza și nu te corecta la fiecare pas. Uneori era suficient că se afla lângă tine.

Venea des la mine acasă, mai ales la sfârșit de săptămână. Ai mei îl cunoșteau și îl apreciau, îl invitau să rămână la masă, iar prezența lui devenise firească. Tata prețuia în mod deosebit ceea ce numea, cu simpatie, ardeleanul din Nicu: cumpătarea, seriozitatea și felul lui așezat de a privi lucrurile.

În preajma lui, propriile mele neliniști păreau mai puțin complicate. El venea dintr-o lume diferită de a mea și o purta cu sine fără ostentație: satul, dealurile, munca și răbdarea. Nu încerca să-mi demonstreze nimic. Tocmai de aceea aveam multe de învățat de la el.

O prietenie greu de definit

Prietenia noastră a avut, mai ales la început, o intensitate pe care nu știam să o explic. Când rămâneam singuri, unele glume sfătoase ale lui îmi trezeau o afecțiune pe care o exprimam uneori prin îmbrățișări spontane. Nicu le primea cu naturalețe, fără să mă respingă și fără să mă facă să mă simt ridicol. În anii aceia, relațiile noastre cu fetele erau sporadice, iar nevoia mea de apropiere se amesteca încă cu multe nelămuriri ale tinereții.

Mai târziu m-am întrebat ce căutam, de fapt, în apropierea lui: siguranță, înțelegere, tandrețe sau prezența unui prieten mai echilibrat decât mine. Nu eram însă gelos când îmi povestea despre aventurile lui cu fete. Dimpotrivă, mă străduiam să-l sfătuiesc, eu, marele specialist fără experiență, cum să iasă din încurcăturile sentimentale.

Dacă și-a dat seama cât de importantă era pentru mine această prietenie, Nicu nu a făcut din asta o problemă. A avut delicatețea de a nu ironiza vulnerabilitatea mea. Cu timpul, efuziunile s-au potolit, dar încrederea dintre noi a rămas. Nu era nevoie de o definiție mai complicată: fusese și continua să fie o prietenie adevărată.

Moartea tatălui meu

În ianuarie, când eram în anul al doilea, tata a murit. Avea numai 45 de ani. Moartea lui a venit într-un moment în care, după anii de tensiune și neînțelegeri, începuserăm să ne apropiem din nou. Intrarea mea la facultate îl liniștise; era mulțumit că trecusem bine de primul an și că începeam să-mi găsesc drumul. Tocmai când relația noastră părea să se așeze, el a dispărut.

Mama a insistat să nu stau acasă în timpul pregătirilor pentru înmormântare. M-am dus la Nicu, la cămin. Eram complet debusolat și nu-mi puteam imagina viața fără tata. Nicu nu mi-a spus vorbe mari. A rămas cu mine, m-a ascultat și a venit la înmormântare. Îl cunoscuse pe tata și fusese primit în casa noastră. Prezența lui în acele zile este unul dintre lucrurile pe care nu le-am uitat.

Drumul spre Groapa Florii

În vara de după anul al treilea, Nicu m-a invitat să petrec câteva zile la el acasă. Am ajuns cu trenul la Sibiu, apoi am luat un autobuz RATA spre comuna lui, aflată aproape de hotarul cu județul Alba. Soarele se apropia de asfințit când am coborât. Nicu mă aștepta, mi-a luat rucsacul în spate și mi-a spus cu un aer misterios:

— Avem de mers. Trecem mai întâi pe la sora mea, în sat, apoi mergem acasă, în Groapa Florii.

Știam că avea o soră, dar nu aflasem mare lucru despre familia lui. Nicu era discret, iar eu nu-l întrebasem. Sora lui ne-a întâmpinat în poartă cu un copil în brațe și altul de mână. Auzise sosind autobuzul RATA și ne ieșise în cale. În curte, un cățel alb-pătat ne-a întâmpinat vesel. Ne-a poftit în casă, dar Nicu se grăbea: trebuia să ajungem la Groapa Florii înainte de întuneric.

Am părăsit drumul asfaltat și am urcat pe o potecă printre livezi de meri și pruni. De pe culme se vedeau coline după coline, spinări largi acoperite de pășuni verzi, aprinse de roșeața apusului.

— Ce fericire să trăiești într-un asemenea rai, am spus eu, cu entuziasmul turistului venit de la oraș.

Nicu m-a privit lung.

— Tu ești aici turist. Eu am trăit aici. E frumos, dar e o condamnare să fii atât de izolat. Tata n-ar fi trebuit s-o aducă pe mama în pustietatea asta.

Eram prieteni de trei ani și descopeream că nu știam aproape nimic despre tensiunile familiei lui. Nu-mi povestise, iar eu nu întrebasem. Atunci am înțeles pentru prima dată că tăcerea lui nu era numai o trăsătură de caracter; ascundea și o istorie pe care o purta singur.

Groapa Florii

Am coborât într-o văiugă și am urcat dealul de vizavi. Pe un tăpșan dintre două coline am văzut o casă țărănească și un hambar, cu două luminițe la ferestre care se luptau cu primele stele. Imaginea era atât de frumoasă încât încăpățânarea mea de orășean a revenit:

— Tot cred că este un rai.

— Ai să vezi că nu este chiar așa, mi-a răspuns Nicu.

Tatăl lui moștenise casa din sat, unde locuia acum sora lui, și această gospodărie izolată, fără electricitate și apă curentă. După plecarea copiilor, se retrăsese aici cu soția, o vacă și câteva găini. El spunea că se simțea bine. Din ceea ce îmi povestea Nicu, mama lui acceptase viața de acolo fără aceeași bucurie.

Când ne-au auzit, părinții lui au ieșit să ne întâmpine. Mama lui Nicu m-a impresionat imediat. Era o femeie frumoasă, cu aceiași ochi verzi-căprui și același ten ca al fiului. Părea mult mai tânără decât era. Tatăl, domnul T., avea înfățișarea unui om mai vârstnic: mergea cu bastonul, trăgea un picior și vorbea puțin.

În casă, la lumina opaițului, încăperea păstra ceva dintr-o lume veche: tavan cu bârne, mobilă țărănească, perdeluțe înflorate și o masă mare de lemn. Mama lui a pus pe masă mâncare pregătită în gospodărie. Totul era simplu și făcut cu grijă.

După cină am ieșit afară, ca Nicu să-și fumeze țigara. Ne-am întins pe iarbă și am privit bolta întunecată, străpunsă de stele și sprijinită parcă pe colinele din jur. Stelele păreau mai apropiate decât la București. Vorbeam puțin și tăceam mult. Cu Nicu, tăcerea nu era apăsătoare.

Părinții lui au vrut să-mi ofere dormitorul lor, dar am preferat să dorm în hambar, pe o saltea de paie, aproape de locul lui Nicu. Mirosul de fân cosit era îmbătător. Dimineața m-au trezit cocoșul și găinile, într-o lume în care ziua începea fără ceas deșteptător.

Cele trei zile

În cele trei zile petrecute la Groapa Florii ne-am plimbat pe dealuri și am vorbit mai mult decât de obicei. Nicu îmi arăta locurile copilăriei: unde dusese oile la păscut, unde se adăposteau ciutele și poiana în care își făcuse planuri să plece cândva din acel loc. Pentru mine, peisajul era aproape idilic. Pentru el, frumusețea rămânea amestecată cu amintirea izolării.

La plecare, Nicu m-a condus până la autobuzul spre Sibiu. Nu se petrecuse nimic spectaculos în acele zile, dar îl cunoșteam mai bine. Înțelesesem ceva din discreția lui și din tristețea ascunsă sub calmul său. Eram mândru că Nicu mă alesese tocmai pe mine pentru a-mi arăta locurile copilăriei sale. Când ne-am revăzut toamna la București, eram mai apropiați decât înainte.

Moartea mamei lui Nicu

La scurt timp am aflat că mama lui murise de cancer la stomac. Nicu mi-a spus abia după ce se întorsese de la înmormântare. Nu avusesem posibilitatea să-i fiu alături așa cum fusese el lângă mine la moartea tatălui meu. Am simțit pentru prima dată că prietenia poate cuprinde și asemenea dezechilibre: unul este prezent la timp, celălalt află prea târziu.

Excursia ratată în Făgăraș

Din acea perioadă îmi amintesc și un episod în care Nicu intră doar indirect, prin absența lui. Împreună cu F. hotărâserăm ca, înainte de începerea cursurilor, să facem toți trei o excursie în Munții Făgăraș. Eu colindasem mulți munți, dar în Făgăraș nu ajunsesem încă. Pentru Nicu erau munți apropiați: putea veni de acasă până la punctul nostru de întâlnire, în gara din Sebeșu de Sus. Eu și F. urma să sosim cu un tren personal dinspre Brașov.

Planul era ambițios. Voiam să urcăm pe Valea Moașei până la Cabana Suru, iar în zilele următoare să continuăm pe creastă spre Negoiu, Bâlea, Moldoveanu și Urlea. Mă documentasem din ghidul Munților Făgăraș și știam că aveam de mers aproximativ patru ore până la cabană. Apele Moașei coborau în cascade, iar traseul era descris ca abrupt și sălbatic. Tocmai asta mă atrăgea.

Ajunși la Sebeșu de Sus, eu și F. ne-am așezat pe o bancă, la umbră, și am scos merindele din rucsacuri. Era o zi neobișnuit de caldă pentru septembrie. Cișmeaua gării dădea apă rece, venită parcă direct din munte, și ne-am răcorit spălându-ne până la brâu. A trecut primul tren dinspre Sibiu, apoi al doilea. Nicu nu a apărut.

Pe la trei și jumătate am hotărât că nu mai puteam aștepta. Ziua se scurtase, iar până la cabană aveam câteva ore de urcuș. Am pornit doar noi doi, cu încrederea nechibzuită a tinereții. Muntele era acoperit de nori, dar aveam bocanci buni, pelerine improvizate din celofan gros și lanterne. Ploaia, ne spuneam, nu ne putea opri.

Ploaia a venit repede. Urcușul s-a dovedit mai greu decât îmi imaginasem, iar înserarea ne-a prins încă departe de cabană. Când am ieșit dintre copaci, ploaia s-a transformat în ninsoare. Fasciculele lanternelor se pierdeau în fulgii deși, iar cărarea se mai ghicea cu greu printre stânci. F. mergea înainte fără să se plângă. Eu începeam să rămân fără puteri.

La un moment dat m-am prăbușit lângă o stâncă și i-am spus că nu mai continui. Nu-mi mai fusese niciodată atât de frică pe munte. F. a încercat mai întâi să mă convingă cu vorba bună. Când a văzut că nu reușește, mi-a luat rucsacul și l-a prins în față, peste al lui. Apoi m-a ridicat aproape cu forța:

— Am să te iau și pe tine în cârcă, dacă nu mergi pe picioarele tale.

Îl știam suficient de hotărât ca să-l cred. Fără rucsac, am făcut câțiva pași, apoi încă vreo câțiva. După aproximativ zece minute am auzit lătratul câinilor. Prin ninsoare au apărut luminile Cabanei Suru. Cabana era ocupată de lucrători de la un drum forestier, dar s-au găsit și pentru noi două paturi. A doua zi, F., îngrijorat de starea mea, a hotărât să coborâm. Ajunși din nou în gară, am privit masivul strălucind în soare, cu crestele proaspăt înzăpezite.

Nu-mi mai amintesc ce explicație ne-a dat Nicu pentru faptul că nu venise. Știu doar că nu ne-am supărat pe el. Poate că ar fi trebuit să fim mai puțin îngăduitori; poate că el avusese un motiv serios. După atâția ani nu mai pot reconstitui împrejurarea. Episodul a rămas mai ales o aventură trăită cu F. și dovada că, în prietenia cu Nicu, o întâlnire ratată nu schimba legătura dintre noi.

Căsătoria

La banchetul de absolvire, Nicu a invitat-o la dans și pe P., o colegă pe care o cunoștea din primul an. Era o fată drăguță, cultivată și calmă. Au dansat apoi împreună aproape toată seara, iar după terminarea facultății relația lor a continuat. Nicu, îndrăgostit, îmi povestea despre vizitele în casa ei și despre rezervele părinților față de o căsătorie cu un băiat venit de la țară.

P. nu a renunțat la alegerea ei, iar părinții au acceptat în cele din urmă căsătoria. Am fost la nuntă împreună cu mama, printre puținii invitați din partea mirelui. M-am bucurat pentru ei, deși aveam impresia că diferențele dintre cele două familii nu dispăruseră.

După căsătorie, Nicu a locuit o vreme împreună cu socrii. Din ceea ce îmi povestea, conviețuirea nu era ușoară, iar el simțea că originea lui rămânea privită cu rezervă. După nașterea fiului, Nicu și P. au cumpărat un apartament cu două camere în Berceni. Mutarea s-a amânat însă, deoarece P. nu voia să-și lase părinții singuri. Nu cunosc toate împrejurările vieții lor de familie, dar știu că Nicu resimțea această situație.

Anii maturității

Profesional, Nicu s-a descurcat foarte bine. Pentru a rămâne în București, aproape de familie, a renunțat la meseria pentru care se pregătise inițial și a ajuns într-un post de conducere într-un mare centru de calcul. Era inteligent, echilibrat și priceput în relațiile cu oamenii.

Treptat, ne-am văzut mai rar. Eu treceam uneori pe la centrul de calcul, iar întâlnirile cu familiile au devenit sporadice. Prietenia nu mai avea prezența aproape zilnică din studenție, dar nu dispăruse. O consideram amândoi o legătură care nu trebuia confirmată la fiecare întâlnire.

Despărțirea

Nicu a fost singurul prieten căruia, în august 1989, i-am spus că intenționam să rămân în străinătate. Cu o zi înainte de plecare am trecut pe la el. Nu voiam să afle de la alții o hotărâre care avea să-mi schimbe viața.

Ne-am îmbrățișat cu speranța că ne vom revedea curând. Îmi amintesc tristețea de pe chipul lui, dar nu vreau să-i atribui astăzi o presimțire pe care poate nu a avut-o. Pentru amândoi era, pur și simplu, o despărțire al cărei termen nu-l puteam cunoaște.

Boala

La începutul anilor ’90 am aflat că Nicu avea cancer de colon și trebuia operat. La prima vizită în țară m-am dus să-l văd la Spitalul Fundeni. Fusese operat de curând de un chirurg foarte bun și l-am găsit optimist. Plimbându-ne pe coridoare, făcea glume și vorbea despre viitor. Nu știam dacă nu-i era teamă sau dacă, în felul lui obișnuit, nu voia să mi-o arate, ca să nu mă îngrijoreze.

După un timp, la Roma, m-am întâlnit cu doi colegi de-ai lui, cărora Nicu le dăduse numărul meu de telefon. La o cafea, mi-au spus cu reproș:

— Dumneavoastră, cel mai bun prieten al lui Nicu, l-ați lăsat singur în situația lui? Ce fel de prieten îi sunteți?

Am rămas uluit. Nu știam ce se întâmplase. Abia la următoarea vizită în București am aflat mai multe.

Singurătatea din Berceni

După operație, Nicu se mutase singur în apartamentul din Berceni. Din ceea ce am înțeles atunci, el luase această hotărâre pentru a nu îngreuna viața celor din locuința comună, unde și soacra sa avea serioase probleme de sănătate. Nu cunosc în întregime motivele și tensiunile dintre ei. Fiul îi ducea mâncare, iar Nicu vorbea despre băiat cu multă mândrie.

M-am dus să-l văd. Mi-a arătat punga pe care o purta sub cămașă și a încercat să facă haz de situație. Chiar bolnav, se străduia să-i scutească pe ceilalți de greutatea suferinței sale. Reproșul colegilor lui mă urmărea. Înțelegeam că, deși îl purtasem mereu în gând, nu știusem la timp cât de singur ajunsese să fie.

Înmormântarea

Nu a mai trecut mult și Nicu a murit. A fost înmormântat în cimitirul din Berceni. Eram atunci în țară, la Constanța, și am venit de urgență la București. M-am simțit stingher printre colegii lui și rudele lui P. Aș fi vrut să fi putut rămâne câteva clipe singur cu el, ca să-mi iau rămas-bun fără martori.

La masa de pomenire, organizată în apartamentul din Berceni, l-am cunoscut în sfârșit mai bine pe fiul lor. Îi urmărisem de la distanță evoluția ca student la Automatică, prin colegii mei, care îmi spuneau că era foarte bun. Discuția cu el mi-a confirmat mândria cu care Nicu vorbea despre băiat.

Regăsirea mormântului

După moartea lui, în fiecare an, la 14 august, de ziua sa de naștere, îi aprind acasă o lumânare. O vreme am mers și la mormânt când ajungeam la București. Mai târziu nu l-am mai găsit: cimitirul se schimbase, aleile semănau între ele, iar eu nu reținusem reperele.

Recent, P. m-a condus din nou la mormânt. Mi-a spus că îi mai vorbește uneori lui Nicu și că Nicu continuă să fie prezent în viața ei. Nu s-a recăsătorit și locuiește în casa părinților. Fiul lor, căsătorit și cu copii, a plecat din țară, dar ea a rămas la București.

Ce a rămas

Nu știu dacă Nicu a înțeles vreodată cât de importantă a fost pentru mine prietenia lui. Poate că nici eu nu am înțeles la timp că, în anii tinereții, el îmi oferise un spațiu de încredere în care puteam fi neliniștit și nesigur fără să fiu judecat. Mai târziu, distanța și împrejurările vieții ne-au făcut să fim mai puțin prezenți unul pentru celălalt decât am fi dorit.

Când mă gândesc la Nicu, nu-l văd însă bolnav și nici singur în apartamentul din Berceni, așa cum l-am văzut ultima dată. Îl văd la Groapa Florii, întins pe iarbă, fumând și privind cerul. Vorbea puțin și tăcea mult, iar eu, la fel. Cu el, tăcerea nu cerea explicații. Poate că aceasta este forma în care prietenia lui a rămas cu mine: într-o tăcere afectuoasă.