O întrebare veche

Prietenia masculină a fost, pentru mine, unul dintre sentimentele cele mai greu de înțeles. Am văzut-o la alții, am trăit-o intens, am recunoscut-o atunci când a apărut și am știut că îmi este necesară, dar nu am reușit niciodată să-i definesc limpede hotarele. O pot povesti prin câțiva oameni și prin câteva întâmplări care mi-au rămas aproape în memorie; când încerc însă să o explic în general, simt că o parte din adevărul ei îmi scapă. De aici pornește acest text.

Prieteniile cu femeile au ocupat un loc esențial în viața mea și mi-au dat mult de gândit. Unele s-au amestecat cu iubirea sau cu pasiunea, altele au rămas în zona afecțiunii reciproce, a admirației ori a complicității intelectuale. Chiar și atunci când erau complicate, aveam pentru ele un vocabular cunoscut. Puteam vorbi despre atracție, pasiune, tandrețe, dor, apropiere sau despărțire și, uneori, chiar despre sex. În prieteniile cu bărbații, sentimentele nu erau neapărat mai slabe, dar cuvintele potrivite păreau mai puține și mai nesigure.

Apropierea dintre doi bărbați poate reuni admirația, solidaritatea, rivalitatea, identificarea, tandrețea și nevoia de sprijin. Câtă vreme rămâne nenumită, este acceptată fără prea multe întrebări; când încercăm să o descriem, apar stânjeneala, gluma defensivă sau teama de interpretări. Nu sentimentul este incert, ci vocabularul cu care încercăm să-l exprimăm.

Ce numim prietenie

Aristotel deosebea, simplificând, prietenia întemeiată pe folos, cea născută din plăcerea de a fi împreună și prietenia întemeiată pe prețuirea celuilalt, asta fiind prietenia adevărată. Clasificarea lui rămâne utilă, dar viața nu așază oamenii în compartimente atât de curate, mai ales că sentimentele evoluează. O relație poate începe din vecinătate, din școală, din armată, dintr-o profesie sau dintr-o pasiune comună și poate deveni, fără ca cei doi să observe momentul schimbării, o legătură în care fiecare dorește binele celuilalt fără să mai aștepte un folos.

Cu mulți dintre bărbații pe care i-am cunoscut am rămas legați de împrejurarea care făcuse posibilă întâlnirea. Am avut colegi de serviciu cu care am lucrat bine ani de zile, oameni cu care am împărțit o preocupare, o călătorie, o perioadă profesională sau bucuria unei conversații. Asemenea relații pot fi sincere și importante fără să devină prietenii de o viață. Prietenia începe, poate, în clipa în care împrejurarea care a declanșat-o nu mai este suficientă pentru a o explica.

Un prieten nu este numai omul cu care îți place să petreci timpul și nici numai cel pe care te poți baza la nevoie. Este cineva în fața căruia nu trebuie să pari mereu puternic sau sigur de tine. Îți cunoaște o parte din slăbiciuni, poate chiar din ridicol, și nu folosește această cunoaștere împotriva ta. Nu te absolvă de greșeli, dar nici nu te reduce la ele. Îți oferă o formă de recunoaștere pe care familia, iubirea sau succesul profesional nu o pot înlocui pe deplin.

Un limbaj indirect

În experiența mea, prietenia dintre bărbați s-a exprimat mai ales prin fapte și gesturi. S-a construit din timp petrecut împreună, experiențe împărtășite, glume repetate până când deveneau un cod comun, ajutor oferit fără ceremonie și tăceri care nu cereau explicații. Uneori, simplul fapt că un adevărat prieten rămânea cu tine în cameră chiar după ce te purtaseși insuportabil, mergea alături de tine indiferent de iuțeala sau încetineala deplasării sau îți răspundea la telefon la orice oră valora mai mult decât o declarație de afecțiune.

Discreția în relațiile dintre bărbați are noblețea ei. Există o grijă care nu se laudă și o fidelitate care nu are nevoie să fie proclamată. Dar același limbaj indirect poate deveni și o limită. Bărbații ajung adesea să știe ce să facă pentru un prieten, dar nu și cum să-i spună ce reprezintă el pentru ei. Pot vorbi ore despre politică, profesie, femei, boli sau moarte și totuși ocolesc cu grijă propoziții simple, cum ar fi: „Țin la tine”, „Mi-a fost bine să vorbesc cu tine” ori „Am avut nevoie de tine”.

Ironia ne-a ferit de emfază în relațiile noastre masculine, așa cum ne-a ajutat să suportăm împrejurările grele. În același timp, ea a fost uneori perdeaua trasă peste vulnerabilitate. O bătaie pe umăr, o înjurătură afectuoasă, o invitație la o cafea sau întrebarea aparent banală „Ce mai faci?” au purtat sentimente pe care nu eram pregătiți să le rostim direct. Prietenia masculină nu este lipsită de emoție, dar emoția ei vorbește adesea într-un dialect camuflat.

Admirație, tandrețe și rușine

Doi bărbați se pot apropia pentru că seamănă, dar și pentru că sunt diferiți. Uneori, unul vede în celălalt ceea ce ar fi vrut să fie el însuși: mai liber, mai calm, mai firesc, mai sigur ori mai împăcat cu propria natură. Prietenul devine atunci o oglindă ciudată. Nu ne arată numai cine suntem, ci și o posibilitate a noastră care nu s-a împlinit încă.

Admirația poate cuprinde și o formă de tandrețe. Cuvântul îi incomodează pe mulți bărbați, fiindcă pare rezervat iubirii sau relației dintre părinți și copii. Totuși, există tandrețe în felul în care un prieten îți cruță o rușine, îți suportă o slăbiciune, îți păstrează o destăinuire sau te însoțește atunci când nu poate face nimic pentru tine. Este una dintre formele discrete ale grijii dintre oameni.

În educația pe care o primisem, o asemenea apropiere între bărbați nu avea un vocabular propriu. De aici venea și întrebarea dacă intensitatea ei trebuia explicată prin altceva decât prietenia. Nu am găsit o explicație unică și poate că nici nu există una. Firea omenească nu este alcătuită din sertare etanșe. Admirația, identificarea, nevoia de protecție, dorința de a fi acceptat și bucuria apropierii pot exista împreună; tocmai amestecul lor dă fiecărei prietenii forma unică.

Trei prietenii formative

Când încerc să dau un conținut concret acestor reflecții, mă întorc la Mircea, Nicu și Gabi. Ei apar aici fiindcă, în jurul fiecăruia, memoria a păstrat o poveste care luminează o vârstă a vieții mele. Legăturile cu ei s-au născut în copilărie și în tinerețe, în anii în care personalitatea mea era încă în formare, și au participat, fiecare în felul ei, la această formare.

În copilărie și în tinerețe, timpul pare nelimitat, iar apropierea se poate instala cu o pasiune și o disponibilitate greu de regăsit mai târziu. Prietenul intră într-un teritoriu încă neocupat al vieții noastre: ne vede nesiguri, entuziaști, vulnerabili și încă nehotărâți asupra omului care vom deveni. De aceea, unele prietenii ale tinereții rămân legate nu numai de omul pe care l-am cunoscut, ci și de omul care deveneam în preajma lui.

Mircea: continuitatea complicității

Mircea a fost prietenul cel mai vechi, băiatul de peste drum, crescut în același cartier al Bucureștiului și sub privirea aceleiași lumi. Ne uneau nu numai amintirea caselor și a părinților noștri, ci și cunoașterea aproape neîntreruptă a vieților pe care le duceam. Ne povesteam aventurile sentimentale și erotice, reușitele, încercările și eșecurile. Despre studiile universitare vorbeam mult mai puțin; fiecare își urma drumul într-o lume profesională proprie. În schimb, educația noastră sentimentală se desfășura aproape la vedere, fiecare devenind martorul experiențelor celuilalt.

Acest schimb nu făcea însă din prietenia noastră una confesivă. Ne informam asupra faptelor și comentam întâmplările, dar nu obișnuiam să ne spunem neliniștile cele mai intime. Discreția lui Mircea stabilea o limită pe care niciunul nu încerca să o forțeze. Continuitatea prieteniei noastre nu a însemnat, așadar, numai memoria unei copilării comune, ci și faptul că niciunul nu trebuia să-i rezume celuilalt viața: îi cunoștea deja aproape toate episoadele. Mircea mi-a arătat că prietenia se poate întemeia nu numai pe destăinuirea vieții lăuntrice, ci și pe continuitatea unei complicități trăite. Povestea lui Mircea aparține unei pagini separate.

Nicu: încrederea și ucenicia sentimentală

Și cu Nicu exista un schimb de informații asemănător, numai că niciunul dintre noi nu avea prea multe aventuri de povestit. În lipsa faptelor, ne sfătuiam. Încercam, aproape inginerește, să descoperim cum am putea mări probabilitatea unei aventuri erotice. Comentam întâlniri, gesturi și semne pe care nu știam întotdeauna să le interpretăm și ne ofeream unul altuia soluții a căror eficacitate rămânea, de cele mai multe ori, neverificată.

Această ucenicie sentimentală comună ne apropia tocmai pentru că niciunul nu trebuia să joace în fața celuilalt rolul seducătorului experimentat. Puteam să ne recunoaștem ezitările și nepriceperea fără teama de ridicol. Nicu a fost lângă mine înainte și după moartea tatălui meu, m-a primit în lumea familiei sale și a primit fără ironie efuziunile mele tinerești, în care aveam nevoie de afecțiune mai mult decât știam să recunosc. În fața lui nu trebuia să-mi ascund nici neliniștea, nici lipsa de experiență. Prietenia lui mi-a oferit ceea ce aș numi astăzi siguranță afectivă. Regretul că nu i-am fost la fel de aproape în ultimii săi ani face și el parte din adevărul acestei legături. Povestea lui Nicu își are locul ei, cu întâmplările și oamenii care au însoțit-o.

Gabi: rezonanța

Gabi a intrat în viața mea pentru numai trei luni, în timpul armatei, dar a lăsat o urmă disproporționat de puternică. În condițiile cazărmii, viața sexuală prezentă nu putea fi principala noastră preocupare. Vorbeam despre experiențele de dinaintea armatei, dar mai ales despre lucrurile care ne interesau, despre oameni, idei și întâmplări, despre felul în care fiecare dintre noi privea lumea.

Între noi s-a produs foarte repede o rezonanță pe care am întâlnit-o rareori. Parcă emiteam și recepționam pe aceeași frecvență. Nu era nevoie de introduceri lungi: o idee abia începută de unul era prinsă imediat de celălalt și putea fi continuată, răsturnată sau transformată într-o glumă. Mă asculta cu bunăvoință și cu ironie atunci când era cazul. Îl admiram pentru farmecul și ironia lui, precum și pentru bancurile pe care le păstra ca pe niște bijuterii de oferit prietenilor. Nu era vorba despre libertatea moravurilor — în această privință eram eu mai libertin decât Gabi —, ci despre libertatea minții lui, vizibilă în ușurința cu care apropia idei îndepărtate și descoperea între ele legături neașteptate.

Gabi mi-a arătat că durata nu este singura măsură a prieteniei. Uneori întâlnești un om cu care sincronizarea se produce aproape instantaneu, iar câteva luni sunt suficiente pentru a scoate la lumină părți din tine pe care relații mult mai lungi nu reușiseră să le atingă. Povestea lui Gabi păstrează această paranteză irepetabilă a tinereții.

Privite împreună, cele trei prietenii nu reprezintă categorii abstracte, ci trei forme diferite de recunoaștere. Mircea îmi cunoștea continuitatea vieții și aventurile ei; Nicu împărtășea cu mine nesiguranța și ucenicia apropierii; cu Gabi am cunoscut rezonanța rară dintre doi oameni care par să emită și să recepționeze pe aceeași frecvență.

Prietenia în fața timpului

Prieteniile dintre bărbați sunt adesea puternice în tinerețe și mai greu de păstrat în viața adultă. Profesia, căsătoria, copiii, schimbările de domiciliu și obligațiile zilnice restrâng timpul pe care înainte îl aveam pentru ele. Ne spunem că o prietenie adevărată poate suporta orice pauză și, tocmai de aceea, ajungem uneori să o lăsăm prea mult fără hrană. Încrederea poate rezista, dar viața comună se subțiază.

Prieteniile formate la maturitate pornesc din alt punct. Ne întâlnim ca oameni deja formați, fiecare cu trecutul, familia, convingerile și tabieturile sale. Apropierea se construiește mai încet și cere respect pentru o viață care exista înaintea noastră. Are poate mai puțină impetuozitate, dar adesea mai multă luciditate, mai multă îngăduință și o înțelegere mai exactă a limitelor celuilalt.

Emigrarea mi-a făcut această experiență a prieteniei mai dureroasă. Distanța nu a șters prieteniile, dar le-a schimbat forma prezenței. Unele au rămas în scrisori sau în convorbiri rare, altele într-un salut schimbat cu bucurie la o întâlnire întâmplătoare, iar altele numai în memorie. Am descoperit târziu că fidelitatea interioară nu compensează întotdeauna absența concretă. Putem purta un om în noi și, cu toate acestea, să nu-i fim alături când are nevoie.

La bătrânețe, prietenia devine și o arhivă vie. Prietenii vechi cunosc versiuni ale noastre pe care niciunul dintre cei întâlniți mai târziu nu le-a văzut. Ei își amintesc casa părinților, spaimele și ambițiile începutului, glumele care nu mai pot fi explicate și drumurile plănuite pe care nu le-am urmat. Când unul dintre ei moare, nu pierdem numai un om; dispare și un martor al unei părți din propria noastră viață.

Prietenii mai recenți nu sunt martorii începuturilor mele, dar cunosc omul care am devenit. Cu ei împart întrebările prezentului, experiența acumulată, nevoia de dialog și fragilitatea vârstei. Ei aparțin unui alt strat al vieții și unei alte forme de apropiere.

Unde se află muchia

Multă vreme am crezut că muchia greu de mărturisit se află între prietenie și un sentiment de altă natură.

Am înțeles cu timpul că această muchie nu ține de intensitatea sentimentului, ci de natura lui. Apropierea, tandrețea sau nevoia prezenței unui prieten nu spun nimic, prin ele însele, despre o dorință de altă natură. Ceea ce desparte prietenia de iubire nu este cât de aproape poți fi de celălalt, ci ce anume dorești de la el: iubirea caută trupul și o uniune exclusivă; prietenia, oricât de puternică, nu se întemeiază pe această dorință. Am putut admira profund un prieten, i-am simțit lipsa, m-a durut moartea lui, fără ca vreunul dintre aceste sentimente să fi avut vreodată o natură erotică.

Mi-a fost de folos, în limpezirea acestei distincții, o privire în urmă. Bărbații altor veacuri își scriau scrisori pline de declarații de afecțiune, dormeau în același pat la drum și se îmbrățișau fără ca nimeni să pună la îndoială firescul gestului. Abia mai târziu, când societatea a început să clasifice și să suspecteze anumite forme de intimitate, mulți bărbați din generația mea au învățat să-și cenzureze afecțiunea, de teamă să nu fie interpretată greșit. Cred că tocmai această teamă, și nu vreo ambiguitate reală a sentimentului, a sărăcit adesea prietenia masculină: nu tandrețea era semnul unei alte dorințe, ci teama de ea era semnul unei epoci anume.

Dincolo de această distincție, văd muchia și în alte locuri: între apropiere și libertate, între tandrețe și reținere, între nevoia celuilalt și respectul pentru viața lui separată. Prietenul trebuie să poată veni aproape fără să te ocupe, să te sprijine fără să te conducă și să-ți cunoască slăbiciunile fără să-ți răpească demnitatea. O prietenie devine apăsătoare atunci când cere exclusivitate, supunere sau o permanentă confirmare. Rămâne vie când cei doi se pot despărți pentru a-și trăi viețile și se pot regăsi fără să-și ceară socoteală pentru fiecare absență.

Poate că tocmai această combinație de apropiere și reținere face prietenia masculină atât de greu de descris. Ea poate fi foarte profundă fără să fie demonstrativă, tandră fără să-și spună astfel, fidelă chiar și atunci când întâlnirile se răresc. Dar tăcerea care o protejează o poate și sărăci. Uneori ar fi fost de ajuns un singur cuvânt spus la timp pentru ca un prieten să știe cât de mult a însemnat pentru tine.

În loc de concluzii

După cum se vede, nu am găsit o definiție care să cuprindă toate prieteniile dintre bărbați și nici nu cred că mai am nevoie de una. Știu doar că există oameni fără de care biografia noastră interioară ar fi mai săracă. Ei nu ne înlocuiesc familia și nici iubirile, dar ne oferă altceva: o recunoaștere între egali, libertatea de a fi imperfecți și sentimentul că nu traversăm singuri lumea.

Prietenia dintre bărbați nu mi se mai pare o enigmă care trebuie rezolvată, ci o legătură ale cărei forme trebuie recunoscute. Ea poate însemna memorie comună, încredere, libertatea confesiunii, ajutor, admirație sau simplul fapt de a rămâne alături. Niciuna dintre aceste forme nu o epuizează.