Fotografiile deteriorate sau alb-negru au fost restaurate și colorizate digital pornind de la imaginile originale.

Prietenia de peste drum

Mircea C. a fost unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei. Locuiam pe Calea 13 Septembrie, aproape față în față: casa mea era la numărul 76, iar familia lui locuia, dacă îmi amintesc bine, la numărul 91, pe partea cealaltă a străzii. Eram aproape de aceeași vârstă, el fiind cu numai câteva luni mai mare decât mine. Dacă s-ar fi cunoscut mai bine, mamele noastre ar fi putut să ne plimbe în cărucioare, sporovăind una cu alta, în timp ce noi ne făceam siesta.

Primele mele amintiri despre Mircea sunt însă de pe maidanul din Piața Puișor. Eu eram mai tot timpul acolo; el apărea rar, deoarece părinții nu-i îngăduiau să se amestece cu ceea ce ei ar fi numit „golanii” maidanului. Ne cântăream din ochi și fiecare își vedea de treaba lui.

Mircea, fiu de medic, locuia într-un mic bloc cu două etaje, care ascundea în spate un șir de apartamente și cămăruțe, cum mai existau în cartierul nostru. Intrarea se făcea printr-un gang. Familia lui ocupa un apartament la hochparter, în care se ajungea fie din curte, fie direct din gang, printr-o ușă cu geam și sonerie.

De la această intrare se pătrundea în camera dinspre stradă, prevăzută inițial să servească drept cabinet de consultații tatălui său. Cum vremurile se schimbaseră, iar consultațiile particulare nu mai erau admise, la adolescență camera devenise dormitorul lui Mircea. Avea ferestre mari, aflate la peste doi metri deasupra trotuarului. De acolo putea urmări tot ce se petrecea pe stradă.

Tatăl lui era medic și conducea dispensarul TBC aflat tot pe Calea 13 Septembrie, la numai câteva case de noi. Mama lui Mircea era casnică. În familie mai locuia și sora ei mai mare, căreia Mircea îi spunea Babette: o femeie înaltă, rămasă necăsătorită, care își iubea nepotul fără margini.

Părinții îl îndrumaseră pe Mircea spre profesia tatălui său, iar el avea să devină un pediatru foarte bun. Nu am făcut școala elementară împreună. Fusese înscris încă de la școala primară la Liceul „Mihai Eminescu” de pe Calea Rahovei, unde a rămas până la absolvirea liceului. Ca și în familia mea, educația lui trebuia să cuprindă și muzica: el lua lecții de vioară, iar eu de pian. Niciunul dintre noi nu a făcut însă o carieră muzicală. Lecțiile făceau parte mai curând din educația pe care familiile noastre socoteau că trebuie să ne-o dea.

Nu-mi amintesc să fi fost nedespărțiți în copilărie sau în adolescență. Apropierea caselor ne ținea însă mereu unul în raza celuilalt. Am crescut separat, dar ne-am urmărit viețile chiar și atunci când drumurile noastre au devenit paralele.

Fereastra lui Mircea

La terminarea liceului, Mircea era înalt, cred că avea în jur de 1,83 metri. Era bine proporționat, blonziu, cu ochii albaștri și pistrui. Chipul lui păstra ceva copilăros; pleoapele de jos, ușor umflate, îi dădeau uneori aerul cuiva abia trezit din somn. Tocmai contrastul dintre statura sa și înfățișarea de băiat pus pe șotii îi cucerea probabil pe cei din jur. Era jucăuș, știa să se apropie de oameni și avea, mai ales în relațiile cu femeile, o naturalețe pe care eu nu o aveam.

Îl văd și acum stând pe pervazul larg al ferestrei deschise cu genunchii la gură, ca Audrey Hepburn la fereastră în Breakfast at Tiffany's, îmbrăcat în nelipsita lui cămașă bleu, scrobită de Babette și asortată cu ochii. Când treceau pe stradă cunoștințe, le striga pe nume. Unele se opreau surprinse, ridicau ochii, îl salutau și mergeau mai departe. Dar Mircea nu se limita la cunoștințe: și domnișoarele necunoscute puteau deveni ținta chemărilor sale de sus. Era de timpuriu atras de fete și avea o ușurință deosebită de a intra în vorbă cu ele. Fereastra aceea fusese, într-un fel, primul său balcon asupra lumii și primul loc din care își exersa farmecul.

Din camera lui putea vedea, peste drum, la mai puțin de treizeci de metri, fațada unui bloc mai înalt decât al său. La parter se aflau o sifonărie și un atelier fotografic, iar la unul dintre etajele superioare locuia o familie cu două fete: Ileana, cea mare, și Cristina, mai mică cu câțiva ani, amândouă foarte drăguțe. Mircea comunica prin semne cu ele de la fereastra lui, iar ele îi răspundeau din balcon. Au făcut schimb de numere de telefon și, pe rând, în ordinea vârstei, fiecare a devenit vizitatoarea dormitorului lui.

Un Casanova cu chip de copil

Aceasta nu era decât una dintre numeroasele sale povești. Mi-aș putea aminti repede șapte sau opt nume de fete care, într-un moment sau altul, fuseseră prietenele lui. În acei ani, cel puțin în mediul nostru, o asemenea succesiune mi se părea ieșită din comun. Prietenele lui Mircea erau nu numai drăguțe, ci și cultivate și proveneau din "familii bune".

Mi se părea, cum spuneam pe vremea aceea, că „fetele cădeau ca muștele”. Mircea știa să le vorbească, să le șoptească ceva la ureche și să le dezarmeze cu aerul său de copil nevinovat. Pentru mine, mult mai puțin sigur în asemenea împrejurări, el părea un adevărat Casanova.

O sâmbătă cu Sofița și „Vulpița”

Una dintre aventurile lui Mircea în care m-a implicat direct s-a petrecut spre sfârșitul anilor 1960, când ne vedeam destul de des la ceaiurile frecvente la care eram invitați să compensăm penuria de masculi buni dansatori. Într-o seară am primit de la el un telefon, urmat de un dialog aproape ireal:

— Ce faci sâmbătă seara?
— Nimic, stau acasă.
— Atunci vino la noi.
— La noi? Adică la cine?
— La mine și la Sofița.
— Sofița? Cine e Sofița?
— A, n-o știi pe Sofița? Dar de când nu ne-am văzut?
— De la ceaiul Ioanei. De acum trei săptămâni.
— A, da, așa e. N-ai cum s-o cunoști pe Sofița. Este un motiv în plus să ne vedem sâmbătă seara, la șapte și jumătate.
— Unde?
— Pe 11 Iunie, la numărul..., aproape de Rond. Te așteptăm. Atenție: rămâi și dormi la noi.

Sâmbătă, la ora fixată, m-am prezentat cu o sticlă de vin și un platou cu sărățele. Sincer să fiu, mă așteptam la un „ceai”, așa cum mă obișnuise Mircea. Când colo, erau numai ei doi și încă o fată. Mi-a prezentat-o, în sfârșit, pe Sofia, căreia îi spunea Sofița din mania lui de a folosi diminutive. Era o fată drăguță, binevoitoare, evident îndrăgostită de „domnul doctor”.

Cealaltă fată era Laura, o prietenă a Sofiței, pe care Mircea mi-a prezentat-o drept „Vulpița”. Mi-a explicat, fără nicio răutate, că îi spunea astfel fiindcă avea ceva de vulpe în fizionomie. Într-adevăr, nasul ei, puțin mai lung decât unul obișnuit și ușor ridicat, îi dădea un aer aparte. Laura accepta porecla și nu părea deloc ofensată de ea.

Așezați în jurul mesei din sufragerie, am discutat până târziu. Vinul s-a terminat, la fel și sărățelele și prăjiturelele puse pe masă de Sofița. Toți căscam de mama focului când Mircea a intervenit:

— La culcare! Noi ne ducem în dormitorul nostru, iar voi în celălalt — a spus, indicându-ne pe mine și pe Vulpița.

Descumpănit, m-am uitat la Laura, care nu manifesta nicio opoziție. Să fi căzut eu într-o capcană? O capcană plăcută, oricum.

Dimineața am băut cafeaua împreună și apoi ne-am despărțit. Nu le-am mai văzut niciodată nici pe Sofița, nici pe „Vulpița”. Întâmplarea mi-a rămas în memorie mai ales ca o ilustrare a felului în care Mircea organiza lucrurile: cu dezinvoltură, fără explicații inutile, convins că îmi voia binele.

Sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 ne-au găsit împreună, în aceeași gașcă, alcătuită din noii mei colegi de birou, vechi cunoștințe din armată și alți prieteni adunați în jurul nostru. Mergeam împreună la mare, dansam la ceaiurile organizate de cei din grup și ne făceam curte în stânga și în dreapta. Într-o asemenea ieșire la mare am cunoscut-o și pe viitoarea mea soție.

Mircea ni se alătura mai ales în perioadele în care nu era prins într-o relație. Prietenele lui din acea vreme erau femei cultivate, serioase și pline de spirit, cu care legasem și eu prietenii strânse.

Anda și ceaiurile de pe Calea Moșilor

După câțiva ani, Mircea s-a hotărât să se așeze la casa lui și s-a căsătorit cu Anda. Erau amândoi înalți și frumoși și formau un cuplu care atrăgea atenția. Anda provenea dintr-o familie bine situată în ierarhia municipală: tatăl ei ocupa o funcție importantă în Primăria Capitalei. Odată cu această căsătorie, cercul social al lui Mircea s-a lărgit mult față de lumea copilăriei noastre.

Locuiau într-un apartament mare, într-un bloc vechi de pe Calea Moșilor, la colț cu bulevardul Carol. Acolo organizau ceea ce noi numeam „ceaiuri”, întâlniri dansante la care veneau persoane din medii foarte diferite, inclusiv din lumea culturală și cinematografică. Îmi amintesc că la ceaiurile lui Mircea și ale Andei i-am întâlnit pe Ion Caramitru și pe Sergiu Nicolaescu, acesta din urmă înconjurat, ca de obicei, de un mic alai. Erau, cum s-ar spune, ceaiuri cu protipendada.

Eu participam la aceste petreceri împreună cu viitoarea mea soție, dar viețile noastre curgeau deja pe linii paralele. Mircea își avea profesia de pediatru, în care devenise cunoscut în noul cartier, căsnicia și cercul său; eu îmi aveam munca, familia și preocupările mele. Mircea și Anda au fost alături de noi la căsătorie, dar după nașterea copilului nostru prezența noastră la ceaiurile lor a încetat.

Se spune că ochii care nu se văd se uită. În cazul nostru, întâlnirile s-au rărit, dar nici Mircea, nici eu nu am uitat trecutul comun, părinții noștri și cartierul în care crescuserăm.

Divorțul și o nouă viață

Între timp, eu am plecat în Italia. Printre primele vederi trimise de acolo s-au numărat și cele adresate lui Mircea și Andei.

Fiind departe, nu am fost martor la ceea ce li s-a întâmplat. În cercul lor se afla și un arhitect, mai scund decât Mircea, cu barbă blondă, moale, fumător înrăit și cu început de chelie. Nu este cazul să ii dezvălui numele. Era un mare cuceritor, un adevărat tombeur de femmes. De multe ori l-am vazut actionând la dans, strecurând cuvinte înfocate în urechea partenerei. Din relatările care au ajuns la mine, el a convins-o și pe Anda, s-au apropiat nepermis de mult, iar relația lor a dus la destrămarea căsniciei. Mai mult decât atât nu pot spune cu certitudine. Mai târziu, Anda și arhitectul au plecat în America și s-au stabilit, din câte știu, în Texas.

Mircea a rămas singur și a trebuit să părăsească locuința de pe Calea Moșilor. Singurătatea nu a durat însă mult. S-a apropiat de o fată serioasă din vechiul lor cerc, care fusese prietenă cu Anda și lucra în diplomație, și s-a căsătorit pentru a doua oară.

Saluturi de la distanță

După emigrare l-am mai întâlnit de câteva ori pe Mircea, în timpul revenirilor mele la București. Am fost invitat la ei acasă în apropiere de Mihai Bravu. Apoi, ne vedeam la concertele Festivalului „George Enescu”. Mircea venea însoțit de soție și de prieteni. Ne recunoșteam de la distanță, ne făceam cu mâna și râdeam, bucuroși că înca ne mai vedem. Dar nu era mai mult de atât. Nu ne mai așezam să vorbim și nu mai încercam să recuperăm anii care trecuseră. Poate că, după atâta vreme, nu mai știam ce să ne spunem dincolo de câteva banalități.

Într-o zi, fiind în Italia, am primit un telefon de la soția lui. Mi-a spus direct că Mircea murise. Inima îi cedase. Cred că avea în jur de șaizeci de ani și este posibil să nu fi ajuns încă la pensie. Moartea lui mi s-a părut prematură, mai ales în cazul unui doctor.

Ce a rămas

Mircea a fost, în felul lui, un prieten adevărat. Relația cu el intră cu totul în ceea ce înțeleg eu prin semantica prieteniei, chiar dacă nu a avut caracterul confesiv al altor prietenii pe care le-am trăit. Nu simțeam nevoia să-i povestesc toate neliniștile mele intime. Mircea era mai jucăuș, mai puțin reflexiv, mai orientat spre viața imediată, spre oameni și spre plăcerea întâlnirii. Putea fi și serios, dar între noi nu exista obiceiul marilor destăinuiri.

Prietenia noastră se întemeia pe altceva: pe faptul că ne știam de când lumea noastră abia începuse să capete contur. Ne despărțea o stradă și, uneori, numai distanța dintre fereastra lui și casa mea. L-am cunoscut copil, adolescent, student, medic, soț, apoi om trecut printr-un divorț și recăsătorit. L-am văzut „agățând” fetele așezat pe pervazul ferestrei de pe Calea 13 Septembrie, organizând întâlniri și ceaiuri, trecând printr-o despărțire și refăcându-și viața. La sfârșit nu mai rămăseseră decât saluturile de la distanță, zâmbetele schimbate în sălile Festivalului Enescu. Pot spune că i-am fost, ca orice bun prieten, un martor părtinitor.