Decizii „vitale”

Tata avea o listă limpede a lucrurilor pe care le considera indispensabile: pian, înot, liceu bun, secție reală la liceu, inginerie. De-a lungul anilor mi le-a propus sau impus, convins că astfel îmi pregătea un drum sigur.

Trebuia, mai întâi, să urmez cursurile celui mai bun liceu din București. Timp de patru ani am traversat Dealul Spirii și apoi Cișmigiul ca să frecventez Liceul „Nicolae Bălcescu”, fostul și, mai târziu, din nou „Colegiul Sfântul Sava”. Pentru mine, drumul acela zilnic era mai ales o constrângere.

Trebuia apoi să am o meserie „rentabilă”, nu arheolog sau regizor de teatru, cum aș fi vrut eu. Astfel, în clasa a X-a am ales secția „reală”, spre indignarea profesorului de latină, care mă considera un viitor mare latinist. În mintea tatei, profilul real părea mai sigur pentru odrasla unei familii de intelectuali modești, obligată să înfrunte dificultățile de dosar într-o lume tot mai orientată spre tehnică și industrie. Eu regretam latina, teatrul, istoria, dar mintea mea începea să se obișnuiască, treptat, cu ritmurile mai riguroase ale matematicii și ale fizicii.

Trebuia, de asemenea, să știu cât de greu se câștigă banii. De aceea, în vacanțele de vară ale liceului, trebuia să lucrez „în câmpul muncii” pentru niște bani puțini, dar câștigați cu „sudoare”. În final, trebuia să devin inginer, nu contabil și nu altceva. Tata m-a angajat „de formă” la o fabrică, pentru a putea obține o bursă care să-mi faciliteze intrarea la Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic din București. Nu a fost nevoie de acea plasă de siguranță: am luat examenul de admitere printre primii.

Pentru el, reușita mea confirma că planul funcționa. Pentru mine, lucrurile erau mai amestecate. Îl ascultam, deși mă revoltam în sinea mea, fiindcă știam că îmi voia binele. Îmi păstram însă un teritoriu interior în care nu îl lăsam să intre.

Masculinitate și tăcere

Într-un singur domeniu tata nu a reușit să mă ghideze după cum ar fi dorit: felul meu de a mă raporta la fete, la seducție și la ideea de masculinitate. În concepția lui, un tânăr trebuia să fie îndrăzneț, sigur pe sine, capabil să abordeze fetele fără ezitări și să nu rămână prizonierul timidității. Eu eram însă mult mai rezervat. Mă închideam ca un arici la orice încercare de a aborda subiectul.

A încercat să deschidă subiectul prin intermediul unchiului Tibi, cu care aveam un canal de comunicare mai deschis, dar mă închideam și atunci. Tibi și ceilalți unchi au încercat să mă scoată din tăcere: mă luau la plimbare, spuneau bancuri fără perdea sau făceau aluzii menite să-mi vadă reacția. Eu nu îmi astupam urechile, zâmbeam amabil și rămâneam tăcut. Nu era pudoare pură, nici inocență completă, ci mai curând neputința de a vorbi cu ei despre lucruri pe care preferam să le țin pentru mine.

La un moment dat, tata a încercat o strategie mai elaborată. Cred că eram în ultima clasă de liceu sau poate chiar în primul an de facultate. Mi-a spus că o colegă de-a lui, mai tânără decât el, fiica unui celebru profesor C.G.D. de la Academia Comercială – să-i spunem Magda D. – voia să meargă pe munte și că, fiind îndrăgostită de drumeție, ca și mine, ar fi încântată să mă însoțească. Singură nu îndrăznea să plece.

N-am refuzat. Am cunoscut-o pe Magda și mi s-a părut o tânără agreabilă, cu câțiva ani mai mare decât mine, simpatică și destul de vioaie ca să nu mă plictisesc în compania ei. Ne-am urcat în tren, am coborât la Sinaia și, de acolo, am început urcușul pe jos, fără telecabină, cum îmi plăcea mie. Încet-încet am ajuns la Vârful cu Dor. Drumul a fost frumos, conversația ușoară, iar muntele și-a făcut, ca de obicei, partea lui de farmec.

Ne-am cazat în aceeași cameră. Seara, retrași în camera noastră, am constatat că paturile erau paralele și destul de apropiate încât să putem continua discuția începută pe drum. Am vorbit cât am vorbit, despre una, despre alta, apoi ne-am culcat. A doua zi am coborât înapoi la Sinaia și am luat trenul spre București.

În Gara de Nord ne-am despărțit politicos și atât. De atunci nu am mai văzut-o niciodată pe Magda. Presupun că ea i-a povestit tatei că nu se întâmplase nimic între noi. Probabil el sperase că apropierea de o tânără femeie, într-un cadru aparent firesc, mă va face să ies din timiditatea mea.

Între mine și tata nu exista acel tip de confidență. El continua să mă privească, probabil cu îngrijorare, ca pe un tânăr care întârzia să dobândească siguranța de sine a bărbaților maturi. Eu îmi apăram tăcerile și felul propriu de a mă maturiza.

Salvamarul și Marea Neagră

Răsfoind fotografiile vechi, am găsit multe poze cu tata din anii în care eram mic, fie la fotograful Filip, prietenul lui, fie cu aparatul Agfa cu burduf de care era mândru și care scotea pelicule negative mari, 6×9. După ce am început școala, fotografiile cu noi doi aproape dispar.

În unele ocazii eu îl fotografiam pe el sau el pe mine, dar împreună aproape că nu apărem. Poate mama nu știa să manevreze aparatul ca să ne prindă pe amândoi sau, mai simplu, tata era de obicei cel care făcea fotografiile.

După ani de zile, am găsit o poză a mea cu tata făcută de mama când eram în vacanță la Lacul Roșu, în 1958 (Fig. 4). Este ultima fotografie cu noi doi pe care am găsit-o.

Vacanțele le făceam, de regulă, toți trei la mare, la Vasile Roaită, unde tata avea ocazia să înoate, ca să înoate. Uneori ajungeam vara și la munte: Predeal, Lacul Roșu sau Călimănești.

Îmi amintesc o vară, cred că aveam șase ani, când am mers doar cu tata la mare, la Vasile Roaită. Mama fusese operată, era în convalescență, iar doctorul îi interzisese să meargă la mare. Programul zilnic îl știam: era același din anii precedenți. Ceva însă se schimbase: socializarea. Când ajungeam dimineața la plajă mai târziu, aveam deja locurile rezervate, aproape de mal, cum ne plăcea nouă.

Un grup de fete, unele mai tinere, altele mai trecute, ne luase în grijă și, ajunse pe plajă devreme, ne păstrau locul întinzând cearșafurile lor acolo unde noi obișnuiam să ne așezăm. Ce se întâmplase? Abia ajunsesem în stațiune și tata se întâlnise pe plajă cu Lali, o cunoștință din București, fata profesoarei mele de pian. Lali era însoțită de o prietenă de vârsta ei, amândouă în jur de 25 de ani. Ele s-au aciuat lângă noi, pentru că le făcea plăcere să converseze cu tata.

Multe dintre ele nu știau să înoate, așa că tata, mare înotător, le-a propus să le învețe. Propunerea a fost acceptată cu entuziasm. Fără să mă abandoneze complet, tata dedica mult timp fetelor, învățându-le mai întâi pluta pe burtă, apoi pluta pe spate, susținându-le cu mâinile pe sub apă ca să nu se scufunde. Când, din întâmplare, înghițeau o gură de apă sărată, speriate, se agățau de gâtul lui. Tata, atletic cum era, le lua în brațe grijuliu până ce ele se linișteau.

Văzând succesul tatei ca profesor de înot, alte tinere ne dădeau târcoale, încercând să intre în vorbă cu el, cu scopul vădit de a învăța și ele să înoate. Tata le primea pe toate la lecții, susținându-le cu brațele lui, când pe față, când pe spate. Pe plajă, ca să se revanșeze sau să iasă în evidență în fața tatei, toate se întreceau în a mă răsfăța, așa că nu mă puteam plânge că nu socializam. Pentru copilul care eram atunci, succesul tatălui meu era un spectacol aproape eroic.

Faima lui s-a amplificat într-o dimineață noroasă, când în aer se simțea apropierea ploii. Încrezători că soarele care strălucise în zilele precedente nu ne va înșela, cu toții ne-am îndreptat spre plajă sperând într-o îmbunătățire a vremii. Ajunși pe faleză, ne uitam impresionați la marea devenită aproape neagră, cu valuri enorme care se repezeau asupra plajei, zdrobindu-se cu un zgomot sinistru. Steagul roșu ridicat de salvamari și pancartele cu „Scăldatul interzis” opreau accesul în apă.

Eram înconjurați de elevele tatei, care voiau să știe de la el ce puteam face în acea dimineață. Tata, întotdeauna curtenitor cu doamnele, încerca să le mulțumească pe toate. Deodată, strigăte s-au ridicat din mulțimea strânsă pe faleză: „Uitați-vă, acolo departe, cineva este în apă.” Toți ne-am întors privirile spre punctul indicat. Se părea că era adevărat: un cap se zărea din când în când ieșind dintre valuri, dincolo de geamanduri. Părea că face semn cu brațele. „Salvați-l, salvați-l, faceți ceva. O să se înece!” se auzea din toate părțile.

L-am văzut pe tata încruntându-se, încercând să se concentreze asupra situației. Apoi, deodată, s-a dezbrăcat, și-a lăsat sandalele pe faleză, m-a dat în grija lui Lali și a coborât în fugă pe plajă. Ajuns pe malul mării, s-a avântat în valurile amenințătoare. Degeaba fluierele salvamarilor, degeaba strigătele mulțimii să se întoarcă — probabil nu le auzea, zgomotul mării înfuriate le acoperea. Ajuns la apă adâncă, s-a aruncat voinicește, începând să înoate craul, în stilul lui de „manual de înot”.

Un val l-a lovit și tata a dispărut, apoi a apărut din nou, înotând și încercând să se apropie de capul care apărea și dispărea în larg. Distanța se micșora văzând cu ochii, iar noi toți eram cu sufletul la gură, rugându-ne ca totul să se termine cu bine. Îmi venea să plâng, dar, pe de altă parte, eram mândru de tatăl meu și de forța lui pe care o știam foarte bine.

Tata a ajuns în dreptul naufragiatului, l-a ocolit o dată, de două ori, i-a luat capul sub braț și a pornit înapoi, înotând doar cu un braț. Curentul îi era potrivnic, dar nu suficient ca să-l târască în larg. Cu mișcări sacadate, din ce în ce mai viguroase, a reușit să se apropie de mal. După geamandură, cu cei 1,85 m ai săi, a atins fundul cu picioarele. A tras după sine corpul; era acum clar că omul murise. A ieșit din apă și l-a depus pe plajă. Din mulțime s-au înălțat aplauze și exclamații de „Bravo”.

Tata mi-a povestit apoi că, ajuns la naufragiat, îl apucase de păr — cum se face cu cei care se îneacă, pentru a le ține capul afară din apă. Dar a rămas cu părul în mână. A înțeles că omul era mort de multă vreme și a decis că nu-l poate lăsa acolo, la cheremul valurilor, și că trebuia să-l aducă pe uscat. Ajunși la București, nu i-am povestit nimic mamei despre neobișnuita ispravă a tatei și nici despre lecțiile lui de înot. N-aș putea spune de ce.

O geografie a provizoratului

Planul pe care tata îl aplicase asupra mea venea din propria lui biografie. După o copilărie plină de neajunsuri și schimbări de direcție, a reușit să absolve ASE-ul. La început a lucrat în CSP, în sistemul Ministerului Finanțelor.

Apoi a venit perioada luptelor interne din partidul comunist și a epurărilor succesive, culminând cu înlăturarea grupului Ana Pauker–Vasile Luca. În aceste convulsii, tata — ca și mama, de altfel — a fost aruncat afară. Un om putea pierde un post, dar, la acea vreme, pierdea odată cu el și liniștea zilei de mâine.

A trebuit să ia totul de la început și de jos. A făcut școală de strungărie și a lucrat ca strungar. Mai târziu a obținut un post de șef contabil la un șantier de lângă Anina.

De acolo, pas cu pas, a reintrat în circuitul șefilor contabili, pe șantiere din jurul Bucureștiului, cu mutări succesive, echipe noi, termene și presiuni.

Împreună cu mama și-a dat examenele de expert contabil. Îi văd și acum învățând în paralel, în timp ce țineau casa și își pregăteau viitorul. Din când în când primea comenzi de expertize contabile.

Spre sfârșitul vieții ajunsese, în cele din urmă, la un post bun: șef contabil într-un trust de construcții din București. Era o revenire după atâtea reluări.

Practicase sporturi — înot, fotbal, patinaj —, dar schimbările frecvente de serviciu, oboseala, drumurile și tensiunea au închis încet aceste ferestre. A luat în greutate. I s-a descoperit o hipertensiune pe care o prezenta, cu precizia lui obișnuită, ca fiind „de natură suprarenală”.

Cred că această experiență explică insistența lui asupra unei meserii solide și a disciplinei. Voia să mă țină departe de precaritatea pe care o cunoscuse el. Poate spera și că o pregătire tehnică îmi va permite cândva să plec în străinătate.

Împotriviri fără ruptură

Relația mea cu tata nu a fost lipsită de tensiuni. Mă revoltam uneori împotriva deciziilor lui, nu-mi plăceau pedepsele și nici pretențiile pe care le simțeam excesive. Dar aceste împotriviri nu au rupt niciodată legătura dintre noi. Pe moment sufeream, mă simțeam nedreptățit sau umilit, dar aceste reacții trecătoare nu deveneau o judecată definitivă asupra lui ca om.

În timp, și el și-a domolit asprimea, mai ales după ce a văzut că învățam bine și treceam cu brio peste obstacole. Eu am continuat să-mi apăr interioritatea, dar fără să rup legătura cu el.

Împăcarea cu planul

Când mă uit în urmă, traseul decis de tata este limpede: pian, înot, liceu bun, secție reală, inginerie. Am abandonat pianul, dar anii de studiu mi-au lăsat disciplina exercițiului.

Tot el m-a pus în brațele lui Dezideriu, care m-a aruncat în bazinul cu apă adâncă și m-a învățat să înot. Înotul mi-a rămas una dintre marile bucurii.

Liceul și facultatea au completat traseul. Unele alegeri mi s-au potrivit, împotriva altora m-am revoltat, dar toate mi-au influențat drumul.

Nu neg că tata a fost rigid și că vedea reușitele mele și ca pe reușitele lui. Astăzi înțeleg însă că planul era felul lui de a-mi asigura viitorul, nu simpla dorință de a mă domina. Nu era o iubire demonstrativă, dar era o grijă constantă și încăpățânată.

Noaptea în care a murit tata

Odată cu intrarea mea la facultate, părinții au decis că nu mai pot dormi cu ei în aceeași cameră. Eram de acord și eu: de mult nu mă simțeam în largul meu, știind că le tulbur intimitatea prin simpla mea prezență. Numai că „decizia” avea și un miez foarte concret: nici nu prea aveam unde să mă culc.

Cealaltă cameră de dormit și sufrageria erau ocupate de Draga și Radu și, respectiv, de bunica mea, Linica. Rămânea liber doar holul, o cameră de trecere pentru toți. După divorțul de Radu, Draga a insistat că nu o deranjează ca eu să dorm acolo. Așa că dormeza mea a fost mutată din camera părinților în hol.

Dormeam astfel sub cele două mari tablouri aduse de fratele bunicului Petruș de la Expoziția Universală de la Paris și făcute cadou „tinerilor căsătoriți” în 1919, la nunta religioasă a acestora. Era un loc de trecere pentru toți, dar devenise colțul meu: un pat și două tablouri.

Trecuse mai mult de un an de la această mutare, când, într-o noapte de început de ianuarie, aproape de miezul nopții, am auzit strigătele mamei din camera părinților: „Jean, Jean, uită-te la mine!” Am năvălit cu toții în cameră: eu, bunica și Draga. Tata, în pijamaua deschisă la piept, era întins pe pat cu ochii închiși și parcă bolborosea ceva. Mama a dat telefon lui Tibi, chemându-l de urgență. Tibi a venit în câteva minute, dar nu mai era nimic de făcut. Tata murise la doar 45 de ani, în urma unei congestii cerebrale violente. Eu aveam doar 18 ani.

Mama era distrusă, iar acest lucru mă preocupa atunci mai mult decât moartea tatei. Încercam să o consolez, dar nu aveam ce să-i spun. Bunica, obișnuită cu multele morți pe care le trăise, s-a ocupat de funeralii. Mai întâi m-a îndepărtat din casă: nu trebuia să particip la lunga și dureroasa pregătire ortodoxă a înmormântării.

Unde să mă duc? Evident, la Nicu, prietenul meu, în cămin. I-au telefonat lui Nicu și acesta, îndurerat de moartea tatei — pe care îl cunoscuse și îl simpatiza —, a acceptat să mă primească atât timp cât avea să fie nevoie. Îmi amintesc frigul, drumurile și sentimentul de irealitate al acelor zile.

Vremea era de iarnă grea, ceea ce a complicat toate pregătirile. A fost chemată și bunica Maria, mama tatei, de la Reghin. Pentru ea, faptul că supraviețuise fiului era o nedreptate pe care nu o putea accepta. Avea să-i supraviețuiască șase ani.

M-am întors acasă în ziua înmormântării, când totul era gata. Trăiam totul ca prin vis. Nu voiam să cred că tata nu va mai fi prezent în viața mea, tocmai acum, când îi puteam dovedi că eforturile lui vor da roade.

Ne-am deplasat apoi la Cimitirul Ghencea, unde tata a fost zidit într-una dintre cele șase nișe ale cavoului, eliberată în grabă: aceea a bunicului, socrul lui tata, de la a cărui moarte se împliniseră douăzeci de ani. Privind retrospectiv, discuția lor din 1938, relatată în Părinții mei, a așezat piatra de temelie a familiei noastre. Bunicul impusese atunci condiții stricte, dar juste, căsătoriei. Tata îi luase apoi locul în casă ca șef al familiei, iar acum îi lua locul și în cavou. Între ei, mama mea, Zizi, ținuse familia unită.

După înmormântare

Vremea viscolită ne-a gonit repede acasă, lăsându-l pe tata singur în nișa cavoului. Odată cu moartea lui, ordinea casei se schimbase. Deveneam eu capul familiei.

Cam atât pot spune acum. Mai sunt lucruri de scris despre tata și destinul lui, dar nu vreau să le forțez destăinuirea. Unele amintiri cer timp să fie exprimate.

Înapoi la Adolescență / Înapoi la Memorii