În primii ani ’70, proiectul PNUD de care a beneficiat Catedra de Calculatoare a avut, pentru mine și colegii mei de catedră, efectul unei ferestre brusc deschise: dincolo de zidurile noastre, informatica se schimba rapid, iar în universitățile mari se conturau deja discipline noi, cu o rigoare și o ambiție pe care vechiul nostru plan de învățământ nu le mai putea acoperi. Din această confruntare a venit, în 1973, propunerea unui plan de studii nou, cu adevărat revoluționar față de cel precedent.
Îmi amintesc bine momentul în care au apărut, în schema planului, două titluri care sunau aproape exotice pentru Politehnica de atunci: „Teoria automatelor” și „Teoria limbajelor formale”, gândite să fie predate în secvență în anul IV. Erau cursuri care urmau să fie introduse pentru prima dată în Politehnică și, cred, și în România. Și, într-o zi, șeful catedrei mi-a spus simplu: «Le vei preda dumneata.»
Pe hârtie, părea o sarcină didactică precum oricare alta. În realitate, a fost — pentru mine — începutul unei cercetări. Ceea ce urma să predau nu făcea parte din propria mea formație de inginer automatist; a trebuit să-mi construiesc singur drumul ca să pot aduce disciplina într-o formă predabilă la Politehnică. Sigur, faptul că absolvisem și Facultatea de Matematică m-a ajutat: nu porneam de la zero. Dar nici acolo aceste cursuri nu se predau în forma pe care aveam să o construiesc aici. Deci, nu era vorba să predau un conținut deja așezat. Din fericire, informatica teoretică îmi plăcea enorm. Trebuia să construiesc aproape totul: bibliografia, structura, limbajul, exemplele, ordinea ideilor, punțile către ceea ce studenții știau deja. În acei ani nu aveam în jur o tradiție locală, nici manuale la îndemână, nici o „școală” care să-ți spună: așa se predau automatele, așa se predă o gramatică formală, așa se ajunge firesc de la recunoașterea limbajelor la calculabilitate și la sisteme formale — cele două capitole pe care le-am introdus, din inițiativa mea, în aceste cursuri.
Așa au început lunile mele de lectură, de fișe, de scheme de capitole, de încercări. Am reluat cu altă intensitate deprinderile dobândite la lucrarea de diplomă de la Matematică: să nu mă mulțumesc cu intuiții, să caut definiții care rezistă, să verific echivalențe, să nu las o demonstrație în aer doar fiindcă „pare evident”. Încet, domeniul cursului a căpătat formă. Și, entuziast de rezultatul obținut, nu m-am mulțumit cu conturul inițial: am intrat și în domenii conexe pe care le consideram utile pentru un informatician — în teoria calculabilității, ca extensie firească pentru automate, și în sisteme de rescriere, ca deschidere naturală pentru limbaje formale. Când totul începea să se lege, mi-am dat seama că ceea ce făceam depășea logica strict didactică: era, pentru mine, un efort de clarificare și sistematizare, o muncă de a aduce un câmp al cunoașterii într-o formă nouă, coerentă, predabilă și, pe cât posibil, verificabilă. În acest sens, cursurile au devenit o modalitate de a face cercetare în informatica teoretică: nu prin experimente de laborator, ci prin construcția conceptuală a unui teritoriu pe care să-l pot transmite studenților.
După primul an de predare, am văzut cât de „grele” erau aceste cursuri și cât de ușor se putea pierde firul dacă studenții rămâneau doar cu notițele de pe tablă. De aceea m-am grăbit să scriu și să public local manuale detaliate, care să fixeze materia, să ofere studenților un sprijin real și, în același timp, să consemneze felul în care înțelegeam eu atunci fundamentele: automate, limbaje formale, gramatici, traducere, calculabilitate, funcții recursive și sisteme formale.
Privite astăzi, aceste manuale — de o calitate tipografică aproape preistorică — mă fac să surâd când îmi amintesc o altă etapă, extrem de migăloasă, delegată mamei mele: originalele, pline de formule și simboluri, au fost bătute la mașina noastră Olivetti cu o conștiinciozitate de care numai ea era capabilă — așa cum s-a întâmplat, de altfel, cu toate articolele și cărțile mele publicate în România. Apoi îmi revin în minte frecventele și interminabilele discuții telefonice — și nu numai — cu simpaticul dom’ Crăciun, șeful tipografiei Politehnicii de la subsolul Rectoratului, pe care îl rugam să grăbească apariția manualelor. Deși au fost instrumente didactice utile la vremea lor, pentru mine ele rămân urmele unei etape de cercetare din viața mea: cea în care informatica teoretică devenise, în mod explicit, una dintre preocupările mele centrale.
În cele ce urmează prezint conținutul cursului de „Teoria automatelor”, predat de mine în a doua jumătate a deceniului ’70...
Cronologie: pentru contextul biografic și instituțional, vezi Drumul meu în cercetare.
