Un nou început

În anii de sfârșit ai deceniului ’60, Politehnica din București — și, într-un fel, întreaga societate românească — trăia într-o tensiune specifică începuturilor: multă energie investită în modernizare, multă propagandă în jurul „progresului”, dar și o fereastră reală (și scurtă) de deschidere intelectuală. În intervalul 1965–1971, regimul lui Ceaușescu a cultivat o imagine de autonomie în lagărul socialist și de „normalizare”, inclusiv prin gesturi publice cu ecou extern, cum a fost condamnarea invaziei din Cehoslovacia, în august 1968.

Era o vreme în care lumea a evoluat repede din punct de vedere al tehnologiei, iar producerea de calculatoare a trecut la faza industrială: firme solide produceau în serii mari calculatoare pentru calcule științifice, gestiune, automatizări. În România, matematicieni și specialiști în electronică au realizat repede că va fi nevoie de calculatoare în economie, iar la inițiativa lor s-a adoptat de către guvern, în 1967, un „Program de dotare a economiei naționale cu echipamente moderne de calcul și de automatizare a prelucrării datelor”. Programul prevedea crearea unui institut de specialitate, a unor fabrici de profil, a unei întreprinderi de service, a unui institut care să se ocupe de informatizare (cunoscut apoi ca ICI), a unei rețele de centre teritoriale de calcul, a unor centre departamentale etc., dar și a unui învățământ superior în domeniul informaticii și calculatoarelor.

Pentru mediul universitar, această perioadă a însemnat, simultan, două mișcări: pe de o parte o reorganizare accelerată — secții noi, catedre nou create, „restructurări” motivate de apariția domeniilor noi, dar și de competiții interne pentru poziții și influență; pe de altă parte o presiune tot mai clară pentru „utilitate” imediată, pentru legarea învățământului de industrie și pentru transformarea tehnicii de calcul într-un instrument strategic. Nu era doar o modă: se contura o politică de stat de dotare și extindere a tehnicii de calcul — nu numai pentru că era nevoie de ea, ci și pentru ca România să fie „în rândul țărilor avansate” — iar Politehnica urma să fie unul dintre nodurile principale ale acestei ambiții.

Privind înapoi, îmi dau seama că am intrat în Catedra de Calculatoare exact în punctul în care modernizarea încă păstra un aer de entuziasm, dar își pregătea deja rigidizarea. În 1971, „Tezele din iulie” au închis brutal această fereastră, împingând înapoi autonomia culturală și întărind controlul ideologic — inclusiv asupra mediului universitar.

Asta nu a oprit dezvoltarea tehnică, dimpotrivă; însă i-a schimbat clima: mai multă disciplină formală, mai multe formule obligatorii, mai puțină respirație intelectuală. În acest amestec de elan și constrângere mi-am început, de fapt, cariera universitară.

„Noul Local”: investiția, scara și efectul de șoc

Când vorbesc despre primii mei ani la Politehnică, nu pot separa începutul meu de începutul unei alte Politehnici: Politehnica „mutată”, reconfigurată ca geografie și ca scară. La 21 iulie 1969 s-au dat în folosință primele spații de învățământ pe noua platformă din Splaiul Independenței 313 — primul prag concret al ceea ce, pentru generația mea, a rămas multă vreme „Noul Local”.

Necesitatea unui spațiu corespunzător pentru Politehnica din București era evidentă. Când eram eu student, din cauza numărului tot mai mare de studenți, numeroase cursuri, proiecte și seminarii se desfășurau în afara „localului Polizu”, în diferite alte clădiri ale Ministerului Învățământului, mai mult sau mai puțin adecvate acestui scop. Ele erau situate toate în Sectorul 1 din București: în Bulevardul 1 Mai („localul 1 Mai”), pe Calea Victoriei („localul Victoriei”), pe strada Ștefan Furtună („localul 303” / „Căminul 1” și „Căminul 2”) și pe strada Mihail Moxa („localul Moxa”). Pe măsură ce au fost date în folosință spațiile universitare din Noul Local, IPB a abandonat treptat utilizarea acestor localuri.

În 1970, lucrurile la Noul Local au continuat în același ritm: noi corpuri, noi săli, noi laboratoare intrau treptat în funcțiune. Eu am venit în catedră la 16 martie 1970, când cursurile se desfășurau încă în localurile din Polizu, Moxa sau 1 Mai, ca pe vremea studenției mele, dar Noul Local începea deja să își impună logica. Era ca și cum universitatea își schimba, sub ochii noștri, nu doar adresa, ci și felul de a se imagina pe sine: mai puțin „împrăștiată” în localuri istorice, mai mult organizată ca un campus modern, cu o infrastructură construită pentru mase mari de studenți și pentru laboratoare pe care, în vechiul Polizu, nu le-ai fi putut visa la aceeași scară.

Proiectul arhitectural al „Noului Local” este asociat frecvent cu numele lui Octav Doicescu, în calitate de arhitect coordonator/șef de proiect, care, împreună cu o echipă de arhitecți talentați, a realizat o operă de mare valoare arhitecturală, prin sinceritate structurală și integritate ambientală. Se evidențiază prin finisaje consistente (cărămidă aparentă exterioară–interioară). Ca rector care a împins investiția și i-a dat direcție instituțională, apare constant numele profesorului Constantin Dinculescu.

Dincolo de nume, efectul Noului Local era limpede: o investiție masivă, greu de imaginat astăzi, care a schimbat raportul Politehnicii cu orașul și cu propria ei ambiție. Pentru mine, această schimbare de decor a fost mai mult decât un fundal: a fost semnul că domeniul „calculatoarelor” nu era o anexă exotică, ci o direcție pe care sistemul de guvernare o lua foarte în serios.

O nouă catedră la Politehnică

În prima zi ca asistent la Catedra de Calculatoare, 16 martie 1970, se împlineau exact trei ani de când mă angajasem la FEA, fostul meu loc de muncă. Am considerat această perioadă la FEA ca un stagiu în producție, util carierei mele, dar în niciun caz definitoriu pentru aceasta, dovadă că, de la începutul acestui stagiu, în 1967, m-am înscris la cursurile Facultății de Matematică a Universității București, pe care le-am urmat în regim de „scutire parțială de frecvență”, ca fiind o a doua facultate.

În 1969, când eram student deja în anul trei la Matematică, dădusem concurs la Catedra de Automatică condusă de profesorul Corneliu Penescu, dar, deși admis, profesorul mă cunoștea, nu a fost să ajung în catedra lui Penescu. Am avut șansa ca restructurările de personal didactic necesare înființării, în 1969, a noii catedre de Calculatoare să schimbe destinația mea ca asistent către aceasta din urmă.

Noua catedră s-a format prin alimentare cu cadre didactice din catedre de la Facultatea de Automatică, recent înființată, și din catedre de la Facultatea de Electronică, de unde proveneau de altfel și cei doi „corifei” ai noii catedre: șeful ei, Mircea Petrescu, precum și viitorul ei șef, Adrian Petrescu, foști profesori ai mei de la cursul de Electronică și, respectiv, cel de Calculatoare electronice.

Acest tip de schimbări în organizarea Politehnicii era datorat în primul rând apariției de noi domenii sau specializări, dar și militanței politice a unor cadre didactice care trebuiau să își găsească o poziție de conducere. Astfel de restructurări se făceau prin împrumuturi de cadre didactice și studenți de la diverse specializări sau catedre existente. Ele au caracterizat anii ’60 în Politehnică.

Așa au fost realizate repetatele scindări de catedre la Facultatea de Electronică, așa s-a format secția de ingineri fizicieni tot la Electronică. În anul 1962, profesorul Corneliu Penescu a reușit să înființeze o catedră de Automatică, prima din Institutul Politehnic, și să creeze o secție de Automatică în cadrul Facultății de Energetică.

În această catedră au fost recrutați mai mulți absolvenți de la Facultățile de Electronică, Electrotehnică și Energetică din acel an, iar în noua secție, studenții din primii ani cu mediile cele mai mari de la aceleași facultăți. Printre acești studenți am fost ales și eu.

Procedura a fost benefică atunci când era vorba de studenți în primii ani de studii, dar mai puțin benefică atunci când a fost vorba de cadre didactice cu personalități deja formate și cu interese divergente. Este și cazul formării catedrei de Calculatoare din cadre didactice provenind de la Electronică și de la Automatică, disidenți, în majoritatea cazurilor, ai unor regimuri autoritare în care ei considerau că nu aveau posibilitatea să se afirme.

Cele două origini distincte nu au fost niciodată uitate de cei „restructurați”, ducând la formarea a două facțiuni, dacă nu rivale, cel puțin în competiție de afirmare în cadrul catedrei. Facțiunile au rămas distincte ani de zile, alimentându-se cu noi membri din promoțiile succesive de absolvenți ai direcției de Calculatoare, recent înființată în Facultatea de Automatică.

De-a lungul anilor ’70–’80, cei doi șefi de catedră, ei înșiși angrenați în facțiunile existente, nu au reușit să uniformizeze tot colectivul în jurul unor mari teme de cercetare, eventuala uniformizare fiind doar la nivelul suprastructural, cel format de colegialitate și de prietenii create între membrii celor două facțiuni. Situația s-a complicat când, după 1972, s-au conturat două direcții de cercetare distincte în domeniul calculatoarelor: hardware și software, fenomen care a dus la apariția unei a treia facțiuni, cea a software-ului, în competiția din catedră. Situația s-a perpetuat chiar și după retragerea sau dispariția membrilor fondatori.

Prima zi de cadru didactic la Politehnică

În prima zi de serviciu, m-am prezentat la sediul catedrei în corpul F, etajul 2, camera F202, al localului din Polizu. Mă așteptam să găsesc o atmosferă animată, dar sala era goală. Nedumerit, am mers la secretariatul catedrei din corpul A, unde am aflat motivul: majoritatea colegilor erau plecați la specializări în străinătate, beneficiind de burse în țări occidentale.

Așa am aflat despre un program PNUD-UNESCO destinat catedrei noastre, inițiat de o agenție ONU recent înființată. Programul urmărea perfecționarea corpului profesoral prin stagii de specializare (burse) în străinătate pentru toți membrii catedrei. În plus, ne oferea posibilitatea de a primi la București profesori de renume, care să ne familiarizeze cu cele mai noi concepte din domeniu, precum și acces la cărți și reviste de specialitate din străinătate pentru biblioteca catedrei. O altă prevedere importantă a fost achiziționarea unui minicalculator Hewlett-Packard, un echipament de ultimă generație la acea vreme.

După o perioadă de 20 de ani de închidere totală a accesului cercetării românești la resursele științifice din Occident, acest program nu a fost doar un privilegiu pentru cadrele didactice, ci o veritabilă schimbare de paradigmă. Specializarea intensivă a profesorilor și expunerea la cele mai noi teorii au transformat catedra într-un centru de excelență, unul dintre puținele din România acelor ani, când accesul la tehnologie și literatură de specialitate era sever limitat. Prin noi, generații întregi de studenți au beneficiat de această deschidere spre lume.

Transferul în Noul Local

În așteptarea întoarcerii colegilor plecați la specializare, mi s-a încredințat sarcina didactică de a-l asista pe Adrian Petrescu la cursul de Calculatoare electronice de la Facultatea de Electronică, ocupându-mă de orele de laborator. Am îndrăgit imediat această activitate, mai ales datorită studenților — entuziaști și dornici să învețe. Relația cu titularul cursului a fost, de asemenea, excelentă. Printre studenții acelei serii s-au numărat câțiva viitori colegi de breaslă, care aveau să devină cadre didactice sau cercetători: Irina Athanasiu, Lucia Coculescu și Adrian Mihalache.

Orele mele cu studenții se desfășurau în vechile localuri ale Politehnicii, mai ales că Facultatea de Electronică a fost ultima care a părăsit sediul din Polizu pentru a se transfera în Cotroceni, dar nu în Noul Local ca toate celelalte facultăți, ci într-un local propriu, aspirația spre autonomie fiind proprie acestei facultăți.

Când, în anii următori, am început să predau și la alte facultăți din Politehnică: Aerospațiale și Mecanică (Fină), punctul de greutate al activității mele s-a mutat spre Noul Local.

Aici, problema spațiului nu mai exista: Catedra de Calculatoare a primit spațiu în clădirea Centrului de Calcul al Politehnicii, profesorul Mircea Petrescu fiind șeful ambelor unități. Această simbioză s-a menținut peste 20 de ani, până la desființarea Centrului de Calcul.

Corpul EF al Catedrei de Calculatoare și al Centrului de Calcul era (este și astăzi) un edificiu compus din două segmente, dintre care unul, cel ce privește spre „ciuperca” Rectoratului, iar privit din vale (Fig. 3) pare un turn de pe culmea dealului ce străjuiește campusul Politehnicii, campus ce se întindea până la Dâmbovița și chiar dincolo de ea, acolo unde erau căminele, unele mai noi, altele de pe vremea studenției mele.

La parterul „turnului” erau sala calculatorului FELIX C-256, dispeceratul și sălile de perforare a cartelelor, care serveau utilizatori din întreaga Politehnică veniți să își ruleze și să își corecteze programele. La primul etaj își aveau locul calculatoarele primite de la Universitatea din Darmstadt: IBM 1401 (practic inutilizat), un IBM 1130 aproape nou, dar considerat deja depășit la ei acasă, și un minicalculator HP 2116 B, la modă pe vremea aceea, obținut cu programul PNUD-UNESCO. La etajul doi erau sala de ședințe, birourile șefului Centrului de Calcul și al secretarei, precum și biblioteca. Etajul trei era ocupat de laboratoarele tehnicienilor Centrului de Calcul.

Celălalt segment conținea birouri, majoritatea ocupate de personalul Catedrei. Parterul era dedicat perforatoarelor de cartele, unele utilizate de operatoarele Centrului de Calcul, altele pentru utilizatori din Politehnică — studenți și cadre didactice. Celelalte trei etaje erau ocupate de birouri ale cadrelor didactice. Un adevărat lux în primii ani! Apoi, pe măsură ce au apărut noi cadre didactice și noi necesități de laboratoare, spațiul inițial a devenit insuficient și câteva săli adiacente Centrului, dar aparținând Catedrelor de Automatică, au fost obținute și alocate Catedrei de Calculatoare.

Biroul meu era la etajul doi, sala EF 203. Biroul, extrem de luminos datorită unui întreg perete de ferestre, cuprindea două mese de lucru, câteva scaune, o tablă de scris cu cretă și un dulap în perete înalt până în tavan, pe care l-am umplut repede cu lucrări și proiecte ale studenților, cărți și copii xerox de articole.

Priveliștea de la fereastra largă a biroului meu era până în depărtare, spre Rectorat și, dincolo, spre termocentrala Grozavești. Dar, mai aproape, peste gardul Politehnicii, vedeam curtea unei turnătorii de metal feros, pentru o producție de utilaje de fier, unitate care altădată turna bombe. Turnătoria era aprovizionată de o cale ferată ce traversa spațiul alocat Politehnicii și cartierului de locuințe din apropiere, paralelă cu Bulevardul Armata Poporului. Rareori trecea leneșă o locomotivă cu câteva vagoane pe această cale ferată. După Revoluție, au dispărut și turnătoria, și calea ferată, rămășițe ale altor timpuri, când dealul Cotrocenilor era ocupat doar de unități militare și manevrele lor.

Din capul locului, biroul în Noul Local l-am partajat cu Petre Dimo, asistent pe vremea studenției mele, cu timpul devenit prieten și mentor. Petre a scris în 1970 o carte de programare în FORTRAN IV, cu care a devenit cunoscut în toată țara ca exponent de frunte al software-ului autohton. Atracția lui pentru programarea calculatoarelor m-a contaminat și pe mine, mai ales că in acea perioadă terminam studiile la specializarea Mașini de Calcul de la Facultatea de Matematică a Universității București, cu un accent preponderent pe limbaje de programare. Cu Petre am scris și primul meu articol de cercetare pentru Congresul de Cibernetică de la București, în 1973. Era vorba de rolul memoriei scurte în activitațile umane. Pâna la plecarea lui Petre din Politehnică, am lucrat împreună la aceleași cursuri, eu mai întâi ca asistent al lui Petre, apoi și titular al aceluiași curs predat la serii paralele.

Admiterea la doctorat

Sistemul de doctorat în acei ani era reglementat de legi din 1967. Conform acestora, studiile de doctorat erau conduse de profesori aprobați de Ministerul Educației.

Adrian Petrescu a primit dreptul de a conduce doctorate în 1972. În acel moment era și șef de catedră interimar, deoarece Mircea Petrescu se afla într-un stagiu de lungă durată în străinătate. În chiar seara în care a primit vestea, Adrian Petrescu m-a sunat și mi-a spus să mă prezint a doua zi la Rectorat pentru a mă înscrie la doctorat sub îndrumarea sa. L-am refuzat.

Când a auzit refuzul meu, a fost șocat și, după câteva momente de tăcere, îmi reproșă furios, în stilul lui caracteristic, ce nu ținea cont de consecințe:

„Ți-am fost profesor, îți sunt titular la cursul de la Facultatea de Electronică...”

I-am explicat că, înainte de a pleca Mircea Petrescu, anticipând sesiunea iminentă de admitere la doctorat, îi cerusem să mă accepte ca doctorand.

„Mircea Petrescu a fost de acord, iar eu acum nu pot să îmi iau cuvântul înapoi”, i-am spus lui Adrian.

Admis la colocviul de admitere la doctorat în lipsa lui Mircea Petrescu, aveam să descopăr că, odată revenit în țară, acesta își uitase promisiunea și avea în minte un alt candidat. Nemulțumirea sa mi-a afectat parcursul academic mai mult decât mi-aș fi imaginat; relația mea cu el a rămas tensionată vreme de peste 25 de ani.

La aceasta s-a adăugat faptul că i-a trebuit aproape un an de zile să poată să scrie referatul său de aprobare a susținerii tezei, când după 6 ani am reușit să fac o teză care să mă mulțumească. Abia atunci, în 1992, la o distanță considerabilă în timp, am devenit unul dintre interlocutorii săi preferați. Cât privește relația mea cu Adrian Petrescu, a fost compromisă definitiv.

Anii de tranziție – între didactică, cercetare și doctorat

În primii trei ani după admitere, teza a rămas în plan secund. Timpul meu era absorbit de activitatea didactică, de predarea a două cursuri noi, de aprofundarea temeinică a materiei și de dezvoltarea unei înțelegeri de fond asupra domeniului informaticii.

În paralel, m-am ocupat de probleme conexe compilatoarelor, cum ar fi portabilitatea programelor, proiectarea de macroprocesoare de diverse tipuri și chiar a unui compilator pentru un limbaj în timp real, dezvoltat în cadrul unui contract cu ICI.

O parte semnificativă a timpului mi-am dedicat-o colaborării cu studenții – de la redactarea de articole până la implementarea temelor lor pentru proiectele de diplomă, care de multe ori le alegeam ca să îmi lămurească aspecte teoretice ale celor două cursuri. Multe dintre cercetările mele paralele aveau să își găsească locul, într-o formă sau alta, în teza de doctorat.

Astfel, planurile inițiale au fost deviate, iar finalizarea tezei a fost amânată. Toate acestea au împins termenul finalizării tezei dincolo de planurile inițiale: în cele din urmă mi-au trebuit șapte ani pentru a susține teza. Aceasta nu a fost doar o întârziere, ci un proces firesc de maturizare științifică: au apărut noi direcții de cercetare, unele mai provocatoare și mai tentante ca altele, care m-au atras inevitabil și au contribuit la această întârziere.

Așa cum se întâmplă adesea în cercetare, traseul unei teze de doctorat nu este întotdeauna liniar, iar obiectivele inițiale se modifică: ele evoluează pe măsură ce apar noi perspective și oportunități de explorare. La final, lucrarea mea nu a fost doar o formalitate academică, ci o reflecție autentică a parcursului meu în cercetare — cu întrebări, ajustări și redescoperiri constante.

Primele cursuri ca titular

În perioada în care am fost admis la doctorat, lucram în echipa condusă de Petre Dimo la un analizor sintactic conversațional destinat studenților, pentru a-i ajuta să-și editeze și depaneze programele FORTRAN.

Deși obiectivul acestui analizor și cel al compilatorului meu ALGOL60 erau similare – facilitarea interacțiunii om–calculator – cele două analizoare erau fundamental diferite. ALGOL60 avea o definiție sintactică formală și o semantică narativă, ceea ce permitea o abordare riguroasă în proiectarea analizorului. În schimb, FORTRAN nu beneficia de o astfel de formalizare, astfel că analizorul său sintactic trebuia proiectat artizanal, bazându-se exclusiv pe o descriere narativă a limbajului.

Coincidența a făcut ca, în urma proiectului PNUD, care ne-a expus la ce se întâmpla în marile universități ale lumii, în 1973 să fie adoptat un nou plan de învățământ la facultate. Acesta era revoluționar față de cel precedent și introducea, printre altele, două cursuri esențiale: Teoria automatelor și Teoria limbajelor formale, predate în secvență în penultimul an de studii. Am fost desemnat să le predau, fiind absolvent și al Facultății de Matematică. Din fericire, nu eram un novice în materie – ultimul an de studii la Matematică și teza de licență îmi oferiseră ocazia să mă familiarizez cu aceste două teorii.

Totuși, chiar dacă nu plecam de la zero, scrierea cursurilor a necesitat un efort considerabil. Am urmărit să le ofer o coerență conceptuală și am obținut acest lucru prin introducerea conceptului de sistem formal, un cadru unificator care acoperea atât automatele, cât și limbajele formale.

Pentru primul curs, Teoria automatelor, am extins prezentarea clasică prin introducerea a două capitole esențiale pentru cultura unui informatician: calculabilitatea cu Mașina Turing și teoria funcțiilor recursive.

Al doilea curs, Teoria limbajelor formale, mi-a permis să lărgesc aria de studiu și să introduc sistemul formal ca obiect logico-matematic, un cadru axiomatic în care propozițiile sunt derivate din ipoteze prin reguli de inferență. Sistemele de rescriere erau un caz particular al sistemelor formale, iar limbajele formale un caz particular al sistemelor de rescriere. În fine, ierarhia de gramatici Chomsky mi-a oferit un mod elegant de a pune în corespondență limbajele formale cu automatele predate în cursul precedent.

Pe măsură ce scriam, mama îmi bătea la mașină paginile pentru a le avea gata de multiplicare și distribuire ca note de curs. Surprinzător, deși erau dense, pline de formule matematice și demonstrații, cursurile au avut succes.

Nu imediat – la început, studenții au întâmpinat dificultăți –, dar, mai târziu, mulți mi-au spus că aceste cursuri le-au fost de mare ajutor în carieră. Iar pentru un profesor, aceasta este cea mai mare satisfacție.

Adevărul este că aceste cursuri nu doar că au modelat generații de studenți, dar mi-au plăsmuit și mie un mod de abordare și înțelegere a realității care s-a dovedit de mare succes în timp, influențând profund cercetarea mea. În domeniile mele de cercetare viitoare: ingineria software și ingineria sistemelor, folosirea modelelor matematice din cele două cursuri a fost de neprețuit. Cartea mea de cercetare în inginerie software apărută la Prentice Hall în 1992 folosește în mod extensiv modelele din Teoria automatelor și Teoria limbajelor formale.

Nu am niciun dubiu asupra necesității acestor cursuri în pregătirea unui specialist informatician sau în Inteligența artificială, fie el matematician sau inginer. Într-o vreme în care locul multor cursuri tradiționale este reevaluat în noile planuri de învățământ, cred că aceste două discipline ar trebui să fie considerate cursuri fundamentale pentru formația de inginer în informatică, la fel ca matematica sau fizica.

Dar un aspect este esențial în decizia de a le introduce: trebuie predate bine. Nu este deloc simplu. Necesită o dedicare totală din partea profesorului pentru a înțelege materia în profunzime și a o transmite clar. Altfel, devin contraproductive, riscând să creeze respingere în loc de pasiune.

În acești ani, activitatea mea didactică nu s-a limitat doar la relația cu studenții. Am colaborat strâns și cu colegii, creând un grup orientat pe software – o a treia facțiune în cadrul catedrei – care a contribuit semnificativ la dezvoltarea și implementarea de proiecte inovatoare în domeniul software.

Mic „pod” către asistent → șef de lucrări

În mod firesc, începutul meu ca asistent a fost o combinație de ucenicie și improvizație: laboratoare de ținut, materiale de pregătit, cursuri de urmărit din interior, colegi de înțeles, alianțe și orgolii de descifrat. Apoi, pe măsură ce catedra se stabiliza și direcțiile se diferențiau, rolul meu s-a schimbat: am trecut de la „a susține” la „a construi” — cursuri, teme, note de curs, proiecte cu studenții, o zonă proprie de interes.

În acel punct, trecerea la șef de lucrări în 1975 nu a fost doar o promovare administrativă, ci recunoașterea unui fapt simplu: nu mai eram un om „în probă”, ci unul care începea să dea formă unei părți din școala care se năștea atunci.