Excursiile de studii ale studenților de la Calculatoare–Automatică în anii ’70
În anii ’70, pe lângă practica obligatorie de vară, exista și o altă formă de contact cu lumea reală a industriei: excursia de studii. Nu era practică în sensul strict al cuvântului. Nu mergeam să lucrăm într-o întreprindere, ci să vedem, să înțelegem, să punem întrebări și să legăm cursurile de laboratoare, institute, fabrici, centre de calcul și instalații reale.
Pentru studenții de la Calculatoare–Automatică, o asemenea ieșire avea o valoare specială. Tehnica de calcul era încă rară, concentrată în câteva centre regionale și în întreprinderi de specialitate, iar multe lucruri despre care vorbeam la cursuri puteau fi văzute numai acolo.
O formă specială de învățare
Studenții nu întâlneau calculatoare la tot pasul, nu aveau acces la laboratoare personale și nu puteau experimenta, ca astăzi, pe propriile mașini. Contactul cu un centru de calcul, cu o instalație automată, cu o uzină sau cu o cameră de comandă avea, de aceea, o forță de revelare pe care este greu să o mai explicăm astăzi.
Excursiile de studii reprezentau un hibrid între instruire tehnică, documentare profesională și socializare academică. Nu erau o simplă recompensă și nici un episod turistic. Aveau o componentă didactică reală, dar una mai liberă decât cea din amfiteatru. Erau, în același timp, o formă de apropiere de industrie și un moment de trecere printr-o experiență colectivă care lega generația respectivă de studenți.
Când se făceau și cum erau organizate
Din câte îmi amintesc, excursiile de studii se făceau spre partea finală a pregătirii profesionale, probabil în anul III sau în anul IV, atunci când studenții intrau deja în zona propriu-zisă a specializării și puteau înțelege ceea ce vedeau. Aveau loc, de regulă, în semestrul al doilea, cel mai probabil primăvara, în aprilie sau mai. Durata era de aproximativ zece până la paisprezece zile.
Cursurile se întrerupeau pentru această perioadă. Nu era, însă, o vacanță. Orele pierdute trebuiau recuperate, fie înainte de plecare, fie după întoarcere. Uneori se înghesuiau cursuri și seminarii în zile mai încărcate, alteori se lucra și sâmbăta. Era un efort suplimentar pentru profesori și pentru studenți, dar era acceptat pentru că excursia era considerată o activitate didactică concentrată, aprobată de facultate și de catedră.
Timp de patru ani consecutivi am condus asemenea excursii de studii cu studenții mei. Nu eram organizatorul propriu-zis. Organizarea practică era făcută prin BTT, cu implicarea responsabililor de an, dar mi se cerea sfatul pentru alcătuirea traseului și pentru alegerea obiectivelor tehnice. Trebuia găsit un echilibru între obiectivele industriale importante, centrele de calcul, universitățile vizitate și partea culturală a drumului.
Traseul tehnologic
Pentru un profesor de la Automatică și Calculatoare, alcătuirea traseului era o provocare. Ideea era să se viziteze acele locuri în care automatizarea, electronica și tehnica de calcul începeau să joace un rol vizibil. În limbajul epocii, acestea erau adesea prezentate ca „perle” ale industrializării socialiste; pentru noi, dincolo de formula oficială, ele erau locuri unde studenții puteau vedea tehnologia la scară reală.
Se mergea la mari platforme industriale, la centre teritoriale de calcul, la întreprinderi care foloseau sau produceau echipamente electronice, la hidrocentrale, la uzine electrotehnice și la universități partenere. Un circuit putea lega Bucureștiul de Brașov, Sibiu, Cluj, Iași sau Timișoara. Alte trasee puteau ajunge spre Galați, spre platformele chimice din Moldova sau spre Porțile de Fier.
Centre de calcul și tehnică de calcul
Vizitele la centrele de calcul erau, pentru studenții noștri, printre cele mai importante. Acolo puteau vedea calculatoare românești din seria Felix, dar și echipamente importate, de tip IBM sau IRIS. Într-o vreme în care calculatorul era încă o mașină rară, păstrată în săli speciale, contactul direct cu aceste centre avea o valoare formativă considerabilă. Studenții vedeau nu doar mașina, ci și organizarea muncii în jurul ei: operatori, programatori, fluxuri de prelucrare, cartele, benzi, imprimante, aer condiționat, disciplină tehnică.
Fabrica de Memorii din Timișoara
Un obiectiv care mi-a rămas în memorie a fost Fabrica de Memorii din Timișoara. Pentru studenții de la Calculatoare, era un obiectiv de prim ordin. Timișoara avea deja un prestigiu tehnologic special, legat și de tradiția calculatorului MECIPT. Vizita într-un loc în care se produceau componentele fizice ale memoriilor, adesea cu operații fine, de mare precizie, îi ajuta pe studenți să înțeleagă arhitectura hardware dincolo de schemele desenate la tablă.
Porțile de Fier
Un alt obiectiv impresionant era Hidrocentrala Porțile de Fier I. Pentru un viitor inginer în automatică, sala mașinilor, camera de comandă și sistemele de reglare reprezentau o întâlnire cu automatizarea la scară monumentală. Acolo se vedea cum controlul automat nu era doar un capitol de curs, ci o tehnologie care ținea în mișcare turbine, instalații energetice și procese de o complexitate greu de imaginat dintr-un laborator universitar.
Uzine, combinate, platforme industriale
În funcție de traseu, puteau fi vizitate Electroputere Craiova, Combinatul Siderurgic de la Galați, uzine electrotehnice, platforme chimice sau întreprinderi în care apăreau primele sisteme de comandă și control. La Pitești, de exemplu, interesul era legat de organizarea producției și de elementele de control automat din industria de automobile. În asemenea locuri, studenții înțelegeau dimensiunea industrială a disciplinelor pe care le studiau.
Vagonul de dormit ca „bază de operațiuni”
Logistica acestor excursii era, în felul ei, remarcabilă. Uneori se închiriau autocare, prin BTT sau prin ONT, mai ales pentru deplasări locale, pentru o abatere de la traseul feroviar sau pentru drumuri spre obiective aflate în afara orașelor. Dar, în excursiile pe care mi le amintesc cel mai bine, am folosit trenuri cu vagoane de dormit de clasa a II-a. Vagonul ne aștepta în gară, tras pe o linie moartă, apoi era atașat unui alt tren și ne ducea spre următorul oraș, conform unui program minuțios elaborat.
Acel vagon de dormit devenea o casă ambulantă. Gara era, pentru douăzeci și patru sau patruzeci și opt de ore, baza noastră de operațiuni. Dimineața ne spălam la cișmelele din gară, iar peste zi, când era nevoie, foloseam băile municipale. Astăzi aceste detalii pot părea pitorești sau incomode. Atunci făceau parte din firescul drumului. Nu aveam pretenții de confort, ci sentimentul că participăm la o aventură organizată, cu reguli clare, dar și cu o libertate pe care viața universitară obișnuită nu o oferea.
Seara, întoarcerea la vagon, după o zi de vizite tehnice sau culturale, crea o coeziune specială. Discuțiile continuau mult după stingere. Trenul staționat sau trenul în mers devenea un spațiu intermediar: nici facultate, nici cămin, nici casă, nici hotel. Era locul în care grupul își găsea ritmul propriu.
Viața grupului
Excursia de studii topea, într-o anumită măsură, barierele formale dintre profesor și studenți. Eu rămâneam, desigur, responsabilul grupului. Trebuia să mă îngrijesc de siguranța studenților, de respectarea programului, de relația cu reprezentanții întreprinderilor și instituțiilor vizitate. Dar, în același timp, relația devenea mai directă. În afara sălii de curs, profesorul putea fi văzut și altfel: ca însoțitor, ca mediator, ca om care povestește, ascultă, răspunde la întrebări și, uneori, tace împreună cu ceilalți.
După vizitele în centre de calcul, în hale industriale sau în săli de comandă, serile aparțineau grupului. Se mergea la restaurante locale, la terase, se discuta despre ceea ce fusese văzut, dar și despre lucruri fără legătură directă cu programul oficial. Se legau prietenii, se conturau afinități, apăreau mici tensiuni și se stingeau alte tensiuni. În compartimente, exista aproape întotdeauna o chitară care aduna studenții într-un loc.
În trenuri se desfășurau și campionate de bridge, joc foarte la modă în acei ani. Era, de fapt, continuarea unei practici larg răspândite în facultate. În sălile de seminar goale se juca frecvent bridge. Mi s-a întâmplat de mai multe ori, căutând o sală liberă pentru seminar, să deschid ușa și să dau peste un grup concentrat asupra jocului. Închideam încet ușa, ca să nu îi deranjez, și căutam mai departe o altă sală.
Între tehnică și cultură
Excursiile de studii aveau și o componentă de cunoaștere a țării. Aceasta nu era un adaos artificial. Pentru mulți studenți, era una dintre rarele ocazii de a vedea orașe, regiuni și monumente pe care, pe cont propriu, nu le-ar fi vizitat atât de ușor. Clujul și Iașul însemnau universități, centre de calcul, întâlniri cu colegi din alte centre academice, dar și explorare urbană. Timișoara, Brașovul, Sibiul sau Craiova aveau, fiecare, un profil tehnic și cultural propriu.
Unele fotografii din album arată că, într-una dintre excursii, am ajuns și la Sinaia, în zona Cota 1400–Cota 2000. Nu-mi mai amintesc cu certitudine motivul opririi, dar este foarte posibil ca ea să fi fost legată de o vizită tehnică la Fabrica de Mecanică Fină — MEFIN Sinaia — un obiectiv industrial important al epocii, specializat în echipamente de injecție și mecanică de precizie. Ca în multe alte cazuri, programul tehnic a fost probabil completat de o ieșire spre munte.
Într-o excursie care viza Transilvania, după Cluj și centrul său important de calcul, am ajuns și la Băile Felix. Era un moment de respiro, o pauză necesară după zile de mers prin hale, laboratoare și săli de prezentare. În alte excursii, traseul ne-a purtat spre munți. Fotografiile pe care le păstrez se referă, de obicei, tocmai la această parte culturală sau destinsă a drumului. Ele îmi arată că am ajuns prin zone montane, probabil prin noduri feroviare precum Suceava sau Piatra Neamț, de unde puteam continua cu un autobuz închiriat, spre trecători și spre locuri precum Cheile Bicazului.
În ultimul an în care am condus o asemenea excursie de studii, zona aleasă a fost Moldova, mai ales nordul Moldovei. După Iași, am vizitat mănăstirile din zona Rădăuți: Voroneț, Sucevița, Moldovița și Putna. A fost un contrast puternic între răceala tehnică a centrelor de calcul și căldura arhitecturii medievale, între disciplina industrială și liniștea picturilor vechi de secole. Nu era doar turism. Era o formă de educație umanistă, adăugată firesc unei formații tehnice.
Fotografii
Fotografiile păstrate surprind mai ales partea culturală și destinsă a excursiilor: popasuri, grupuri, momente de respiro și vizite la locuri care completau traseul tehnic.
Sinaia, Cluj, Băile Felix
Carpații Orientali, Mănăstirile din nordul Moldovei
Generații diferite de studenți
Faptul că am condus aceste grupuri timp de patru ani succesivi mi-a oferit o perspectivă interesantă asupra schimbării generațiilor. De la un an la altul, întrebările studenților în timpul vizitelor tehnice se schimbau. Nu era vorba doar de diferențe de pregătire sau de programă. Fiecare an avea o anumită „umoare” intelectuală, o atmosferă proprie, născută din afinitățile, rivalitățile și curiozitățile grupului.
Îmi amintesc în mod special excursia cu generația în care numărul fetelor era neobișnuit de mare. În 1973, după admitere, mulți dintre băieți au trebuit să facă nouă luni de armată înainte de a începe efectiv cursurile. În anul respectiv au rămas, în proporție mai mare, fetele și băieții scutiți de armată din diferite motive. Când această generație a ajuns la excursia de studii, dinamica grupului era diferită de cea a anilor precedenți.
Era un grup mai gălăgios, dar, paradoxal, și mai disciplinat. Studentele păreau mai atente la detaliile culturale, mai dispuse să observe locurile, oamenii, orașele și monumentele. Atmosfera din vagon era mai așezată, cu discuții mai lungi, uneori în șoaptă, cu un aer mai puțin brutal decât în anii în care raportul dintre băieți și fete era mai echilibrat. Asemenea nuanțe nu apar în niciun document oficial, dar ele dau, pentru mine, adevărata culoare a acelor excursii.
Sensul acestor excursii
Privite retrospectiv, excursiile de studii din anii ’70 aparțin unei lumi care nu mai există. În anii ’80, pe măsură ce criza economică s-a adâncit, asemenea deplasări au devenit mai greu de organizat, mai sărace, mai restrictive. Dar în anii în care le-am condus, ele mai păstrau un aer de libertate intelectuală și de curiozitate tehnică.
Pentru studenți, excursia era o întâlnire cu industria, cu alte centre universitare, cu tehnologia reală și cu țara. Pentru mine, ca profesor tânăr, era o altă formă de activitate didactică. Nu predam de la catedră, dar continuam să formez. Răspundeam la întrebări în fața unei instalații, într-un centru de calcul, într-un compartiment de tren sau pe aleea unei mănăstiri. În asemenea momente, învățământul devenea mai puțin formal, dar nu mai puțin serios.
Poate tocmai de aceea aceste excursii mi-au rămas atât de clar în memorie. Ele adunau într-un singur timp tehnica, prietenia, oboseala, curiozitatea, improvizația, disciplina și libertatea. Erau parte din educația inginerească a unei generații care învăța calculatoarele într-o epocă în care calculatoarele erau încă rare, mari, inaccesibile și, tocmai de aceea, înconjurate de o anumită aură.